Cuviosii Parinti ucisi in Muntele Sinai si in Muntele Rait

 

Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuviosilor parinti din Sinai si Rait

(14 ianuarie)

(Aceasta s-a facut in anul 288 dupa Hristos, pe vremea imparatului Diocletian)

Sezand odata, zice Amonie, in smerita mea chilie, in partile Alexandriei, in locul ce se numea Canov, mi-a venit in gand sa ma duc in partile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, vazand in toate zilele necazurile ce se faceau crestinilor de catre chinuitorii cei faradelege, iar pe Sfantul parintele nostru Petru, patriarhul, fugind si ascunzandu-se din loc in loc, neputand cu indraznire sa-si pastoreasca turma sa cea cuvantatoare; dar inca am dorit sa vad si Sfintele Locuri din Ierusalim si sa ma inchin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos si a savarsit tainele randuielii Sale.

Deci, m-am dus acolo si m-am bucurat de toate lucrurile Domnului si am multumit iubitorului de oameni Dumnezeu ca m-a invrednicit a ma inchina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus in pustie cu alti monahi si, Dumnezeu ajutandu-mi, am venit in Muntele Sinai, in timp de 18 zile, si m-am inchinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut indulcindu-ma de vederea si de vorbele acelor parinti cu chip ingeresc ai Sinaiului.

Pentru ca in toate zilele umblam in chilia fiecaruia din ei pentru folos sufletesc, a caror randuiala a vietii era intr-acest chip: in toate zilele sedeau in chiliile lor, linistindu-se, iar simbata seara spre duminica se adunau toti in biserica si faceau impreuna priveghere de noapte, iar dimineata, la Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfintele si de viata facatoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarasi in chilia sa. Vederea lor era ingereasca, pentru ca se topisera trupurile lor de infranarea cea mare si de priveghere; caci vietuiau ca niste fara de trupuri, neavand nimic din cele ce s-au obisnuit a aduce placere si patimi, nici vin, nici untdelemn, nici paine, ci putine finice sau muguri de stejar, si cu acelea isi hraneau trupul lor. Numai pentru straini se aflau paini la locul cel randuit.

Apoi, nu multe zile trecand, deodata au navalit asupra parintilor acelora multime de barbari, care se numeau blemieni si, murind mai marele lor, pe acei parinti pe care i-au aflat in locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar citi au fost aproape de varf, au simtit tulburarea si au fugit departe impreuna cu sfantul parinte, egumenul locului, al carui nume era Dula. Acela era cu adevarat om al lui Hristos, avand multa rabdare si blandete, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit si Moise. Si au ucis barbarii aceia pe toti sfintii care au fost in Horeb, in Tefrovil si in Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au pradat; apoi, apropiindu-se si de noi, putin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni sa-i opreasca.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce intinde mana de ajutor celor care Il cheama din toata inima, a poruncit sa se aprinda o vapaie mare in sfantul varf al muntelui, si vazand tot muntele plin de fum, si focul suindu-se pana la cer, ne-am cutremurat toti, si putin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi cazand la pamant, ne-am inchinat Domnului si ne-am rugat Lui, sa treaca primejdia ce era asupra noastra.

Barbarii, vazand focul, s-au inspaimantat si indata au fugit, aruncandu-si armele si lasandu-si si camilele, pentru ca n-au putut macar un ceas sa rabde inspaimantatoarea vedere de foc. Noi vazand acestea, am multumit si am slavit pe Dumnezeu, Care nu lasa pana in sfarsit pe cei care Il cheama.

Cand m-am coborat din varf, am gasit pe fiecare in locul unde fusese injunghiat, iar parintii erau omoriti in diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, avand pe trupurile lor multe si felurite rani, - al carora chip de junghiere, cine poate sa-l spuna? - iar doi erau inca vii, anume Isaia si Sava, raniti foarte rau, incat abia suflau. Indata am ingropat pe parintii cei injunghiati, cu mare plangere; iar pentru cei vii am avut grija. Pentru ca cine ar fi fost atat de nemilostiv, care pentru atitia si astfel de parinti sa nu fi plans cu amar, pe barbatii cei cuviosi si cu sfanta cuviinta, aruncati la pamant cu umilinta? Dintre acestia unul avea capul taiat desavarsit, al altuia abia se tinea de o parte, altul era taiat in doua, altuia ii erau taiate mainile si picioarele, altul avea ochii scosi si altul era despicat in doua de la cap pana la picioare.

Dar cine poate sa spuna pe rand cele ce am vazut, pipaind trupurile sfintilor si ingropandu-le! Iar acei doi frati care erau abia vii, zaceau bolind, iar unul dintre dansii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit in al doilea ceas. Sava a ramas inca viu, de a carui sanatate era nadejde, pentru ca nu era ranit de cumplite rani, si multumea lui Dumnezeu de cele ce i se intamplasera; insa era cuprins de necaz, ca nu s-a invrednicit sa moara cu sfintii parinti, drept aceea striga cu jale: "Vai, mie, pacatosul, vai mie cel nenumarat in ceata sfintilor parinti, ucisi pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel intr-al 11-lea ceas lepadat, cel ce am vazut limanul mantuitoarei imparatii si n-am intrat intru dansa!".

Apoi se ruga cu umilite cuvinte: "Dumnezeule, Atottiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tau Cel Unul nascut spre mantuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu ma desparti de cei mai inainte adormiti sfinti parinti, si cu mine sa se implineasca numarul de 40 al robilor tai. Asa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoieste intru aceasta, caci din pantecele maicii mele Tie Ti-am urmat si pe Tine unul Te-am iubit". Astfel rugandu-se, si-a dat sufletul in mainile Domnului, a patra zi dupa uciderea sfintilor parinti.

Si inca avand noi tanguire si mahnire in sufletele noastre, iar lacrimile fiind in ochii nostri, a venit un oarecare ismailitean si ne-a spus ca in cea mai dinauntru pustie, ce se cheama Rait, pustnicii ce o locuiesc, toti sant ucisi de barbari. Si locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, si care se afla aproape de Marea Rosie, unde sant 12 izvoare de apa, si odinioara erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie in cartile Numerilor, iar acum s-au inmultit foarte.

Deci, l-am intrebat pe omul acela cum au fost ucisi parintii si care este numarul celor ucisi, dar n-a putut sa ne spuna, de vreme ce si acela auzise de la altii, cum ca parintii cei ce locuiau in Rait, toti sant ucisi de la mic pana la mare. Trecand nu multe ceasuri, iata ca si altul acelasi lucru ne spuse. Iar dupa putine zile a venit un monah din parintii cei ce au fost acolo, vrand ca sa petreaca in Muntele Sinai, despre care stiind parintele Dula, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a inceput a-l intreba; vrand sa stie cu incredintare de cele ce s-au intamplat acolo sfintilor parinti, si in ce chip fugind acela, s-a mantuit.

Despre aceea a inceput fratele a spune: "Eu, parintilor, nu am vietuit cu dansii, decat aproape 20 de ani, iar altii erau acolo de multi ani; unii erau de 40 de ani, altii de 60 de ani, iar altii aveau 70 de ani in acel loc.

Locul acela este neted si prea potrivit, foarte larg, iar in lungime ca de 70 de stadii. Dinspre rasarit are un munte ca un zid, care s-a intins pana la Marea Rosie, acolo multi sihastri aveau locuinta, dupa cuvantul apostolului, ratacind prin pustietati, prin munti, prin pesteri, si in prapastiile pamantului. Aproape de munte era biserica lor, intru care in toate Duminicile se adunau barbatii cu adevarat crestini; si, desi erau pe pamant dar cu sufletul si cu viata erau asemenea ingerilor. Pentru ca trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe niste lucruri straine, iar sufletele lor, nu numai cu o fapta buna, ci cu toate le-au impodobit, ale caror patimiri, chinuri si ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubitilor, ca si faptele bune ale tuturor. Insa ale unuia sau doi le voi spune spre folos si destul va fi voua, ca si viata celorlalti parinti s-o intelegeti, auzind cele ce se vor grai.

A fost unul dintre ei batran, anume Moisi, care din tinerete a iubit viata monahiceasca, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai inainte egumenul parintilor celor ce locuiau acolo, iar anii vietii in calugarie erau 73, petrecand in muntele acela intr-o pestera, care nu era aproape de manastire; cu adevarat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru ca toate cele ce cerea de la Domnul le dadea lui.

Apoi, facand semne cu puterea lui Dumnezeu si tamaduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia in hotarele Faranului, ca si pe ismailitenii partilor acelora, pe toti i-a facut crestini; pentru ca vazand minunile si tamaduirile ce se faceau de dansul, au crezut intru Hristos si veneau la Sfanta Biserica, primind Sfantul Botez. Dupa aceea, sfantul parinte pe multi i-a scapat de duhuri necurate, caci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

Iar de cand a inceput a se linisti acolo, n-a gustat paine, dar pentru straini tinea la dansul putina paine, pe care i-o dadeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrana putine finice si apa. Ba inca si imbracaminte avea de finic si iubea linistea foarte mult, ca nimeni altul. Insa cu sarguinta si cu blandete primea pe cei ce veneau la dansul pentru invatatura.

Somnul lui era usor si scurt si acela numai dupa cantarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale noptii le petrecea fara somn. Iar in sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea pana in Joia cea Mare. In toate cele 40 de zile ii erau destule spre hrana 20 de finice si un pahar de apa, dintre care de multe ori ii prisosea, pana la Sfintele Patimi - precum ucenicul lui ne-a spus noua.

Deci, odinioara, in sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, incepator al neamului arabilor, a fost dus la dansul pentru tamaduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia staretului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh si a inceput a striga: "O! la cine ma duceti, pentru ca eu nici macar un ceas n-am putut ca sa impiedic si sa ispitesc pe inselatorul acela?". Acestea zicandu-le, a iesit din el si indata s-a tamaduit omul si a crezut in Hristos, cu multi altii, si s-a invrednicit Sfantului Botez mai pe urma. Apoi multe altele era de trebuinta ca sa va spun voua pentru acel cuvios, dar vremea neajungand, este nevoie a tacea, caci s-a sfarsit, fiind injunghiat de barbarii cei ce navalisera.

La acest minunat si fericit parinte a fost un ucenic de un nume cu el, - pentru ca se chema Moise - din partile Tebaidei, care a sihastrit cu dansul 46 de ani, neschimband nimic din randuiala parintelui sau, si a fost pilda celorlalti monahi tineri, cu care si eu la inceput am vietuit; iar pentru cea fara masura a lui infranare m-am despartit de dansul; si acesta a fost ucis cu ceilalti sfinti parinti. Ar fi fost asijderea de folos a pomeni si faptele celorlalti parinti; insa pentru scurtimea vremii pe toate lasandu-le, numai de un cuvios inca voi pomeni.

Era intre dansii un parinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de doua stadii, zidindu-si locas cu mainile sale, fiind barbat sfant cu adevarat, cu toate faptele bune impodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecator cu dansul, ci aproape, intr-o alta chilie.

La acest Cuvios Iosif oarecand a venit un frate, ca sa-l intrebe ceva, iar cand a batut in usa si nu i-a raspuns staretul, a privit pe o ferestruica si a vazut pe staret stand in mijlocul chiliei, fiind ca o flacara de la cap pana la picioare; deci, infricosindu-se si slabind cu trupul, a fost ca un mort doua ceasuri, si desteptandu-se ca din somn, sedea langa usa staretului. Iar staretul indeletnicindu-se intru gandirea la Dumnezeu, nu stia ce se petrecea, si, trecand cinci ceasuri, iarasi fratele acela a batut si deschizandu-i staretul, l-a adus inauntru si l-a intrebat: "Cand ai venit, fiule?" Iar el raspunzand, a zis catre staret: "Sant patru ceasuri si mai mult de cand am venit, dar ca sa nu te supar parinte, n-am batut pana acum".

Deci a cunoscut fericitul staret cum ca-l vazuse fratele si nimic nu i-a zis lui; ci cate l-a intrebat, i-a spus lui cele folositoare si cu pace l-a liberat. Dupa ducerea acelui frate, a lasat minunatul staret chilia sa si s-a facut nevazut, temandu-se de slava omeneasca.

Dupa cateva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind in chilia staretului, nu l-a aflat si mult l-a cautat ratacind prin pustia aceea, insa nu l-a aflat nicaieri; apoi s-a intors in chilia staretului, varsand multe lacrimi si s-a salasluit intr-insa, ca macar chilia parintelui vazand-o, sa primeasca putina mangiiere sufletului sau. Deci, a petrecut in chilia parintelui sase ani, iar dupa acei sase ani, intr-una din zile, la noua ceasuri, a batut in usa cineva si, iesind Ghelasie, a vazut pe parintele sau stand afara si s-a mirat de aceasta neasteptata vedere; pentru ca i se parea ca vede un duh, insa cu bucurie a zis catre dansul: "Fa rugaciune, parinte!" Iar staretul a facut rugaciune si l-a sarutat.

Dupa aceea a zis catre ucenic: "Bine ai facut, fiule, spunandu-mi despre rugaciune mai inainte, pentru ca in multe feluri sant cursele diavolului. Iar fratele a zis catre dansul: "Pentru ce ai voit parinte ca sa te desparti de parinti si pe mine, fiul tau, sa ma lasi? Ca iata in mahnire si in plangere am fost pana acum". Dar staretul i-a zis: "Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o stie. Insa pana acum nici din locul acesta nu m-am departat, nici pe tine nu te-am lasat, nici a trecut vreo duminica in care sa nu ma impartasesc cu parintii in biserica, cu sfintele cele fara de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru".

Si se mira fratele cel mai mult, cum umbland printre ei, de nici unul nu se vedea. Si i-a zis lui: "Dar acum parinte, cum ai venit la fiul tau?" Staretul i-a raspuns: "Iata acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele catre Domnul si am venit ca sa ma ingropi". Si mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, si intarindu-l pe el, si-a ridicat mainile sale catre cer si a facut pentru dansul o rugaciune; si asa cu pace a adormit intru Domnul.

Apoi, indata venind fratele, ne-a spus noua, si adunandu-ne cu stalpari, ramuri si cu cantari multe, l-am dus in biserica, avandu-si fata luminata precum a fost de demult a proorocului Moise, si l-am pus cu cei mai dinainte adormiti sfinti si dumnezeiesti parinti. Inca si multe altele aveam sa va spun voua, dar va las, de vreme ce este vremea sa spun cele despre barbati, pentru ca va vad pe voi ca doriti a auzi cum au fost ucisi sfintii parinti de catre dansii.

Drept aceea, acei fericiti parinti au fost desavarsiti, caci au vietuit intru multa saracie si necastigare; apoi cu vitejie au rabdat pentru Domnul necazurile, totdeauna indeletnicindu-se in rugaciune si in dumnezeiasca vedere. Si eram noi acolo toti locuitorii 43. Si iata venira doi oameni spunandu-ne cum ca din cealalta parte de mare, dinspre Etiopia, au venit multime de barbari cu corabiile, care prinzandu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicandu-ne: "Sa ne duceti la cetate, caci nu va vom ucide pe voi".

Iar noi chiar nevrand, am fagaduit, dar cautam vreme cand va sufla austrul, ca sa plecam. Insa Dumnezeu ajutandu-ne, noi doi am scapat noaptea cu caiacul din mainile lor. Si va spunem voua aceasta, ca sa va paziti o vreme, ca nu cumva barbarii aceia umbland pe langa locul acesta, sa va nimereasca si sa va ucida, caci sant 300 la numar. Noi auzind acestea, ne pazeam, punand straji pe langa mare, ca daca vor vedea corabia venind, sa ne spuna. Apoi, facand priveghere toata noaptea, ne rugam lui Dumnezeu ca sa randuiasca cele de folos pentru sufletele noastre. In ceasul intai al noptii s-a vazut corabia cu panza ridicata venind spre noi. Dar mirenii citi se aflau imprejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregatit de razboi, aparandu-si femeile si copiii, adunandu-se toti barbatii, 200 la numar, afara de femei si de copii; iar noi am alergat la biserica noastra, care era ingradita cu ograda.

Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povatuindu-se de corabieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, facandu-se ziua, indata barbarii legand pe corabieri, i-au aruncat afara si numai pe unul l-au lasat in corabie, impreuna cu un barbar, ca sa nu se poata duce corabierul acela cu corabia.

Apoi venira la izvoare, unde ii intampinara barbatii cei de acolo, iesind la razboi; de amandoua partile s-au aruncat sageti multe. Dar, barbarii fiind iscusiti, au gonit pe barbatii cei de acolo si au ucis dintr-insii o suta patruzeci si sapte la numar, iar ceilalti din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luand femeile si copiii ii tineau la ei, nelegiuitii.

Dupa aceasta, ca niste animale salbatice, s-au repezit spre noi, catre ograda mai sus zisa, nadajduind ticalosii ca vor gasi la noi mult aur; si inconjurand zidurile cetatii, strigau fara de randuiala si cu glasuri de barbari ne infricosau. Iar noi fiind in cea mai de urma primejdie si necaz, nu ne pricepeam ce sa facem, decat numai spre Dumnezeu strigam, tanguindu-ne.

Unii din noi rabdau acel necaz cu vitejie, altii plangeau si rugandu-se, multumeau lui Dumnezeu; si unul pe altul mangiindu-se, strigau cu toti impreuna: "Doamne miluieste". Si stand parintele nostru Pavel in mijlocul bisericii, a zis: "Acultati-ma parintilor si fratilor, pe mine cel pacatos si mai de pe urma intre voi toti; stiti cu incredintare toti cum ca pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despartit de lumea cea desarta si petrecem in aceasta pustie si ne-am invrednicit a purta jugul Lui cel bun, in foame si in sete, umbland in cea mai de pe urma saracie; am defaimat toate cele pamantesti si desarte, ca sa ne invrednicim a fi partasi imparatiei Lui ceresti, si acum, afara de aceasta, nimic nu nadajduim, chiar moartea de ni s-ar intampla noua in ceasul acesta.

Drept aceea, de ar voi Stapanul nostru, ca degrab sa ne libereze din viata cea desarta si sa ne aiba la El, apoi pentru ce sa ne mahnim si sa nu rabdam? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta santem datori a multumi si a ne bucura si nicidecum a ne imputina cu sufletul. Pentru ca ce este noua mai frumos, sau ce este mai dulce decat aceasta, ca adica sa vedem slava Domnului si sa privim la sfanta Lui fata cea dumnezeiasca? Aduceti-va aminte, fratilor si parintii mei, cum intotdeauna am fericit si am preamarit pe sfintii mucenici, cei mai dinainte, si unul altuia povesteam patimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiti si doream ca impreuna cu dansii sa ne aflam. Iata acum vremea a sosit, caci dorinta noastra se indeplineste, adica sa ne saturam cu dansii de asteptarea noastra in veacul ce va sa vie; drept aceea, nicidecum sa nu va imputinati, nici sa va tulburati de necaz, nici sa va infricosati, ci cu nevointa sa va incingeti cu putere si moartea s-o rabdati cu vitejie; caci Dumnezeu ne va primi cu milostivire in Imparatia Sa".

Raspunzand apoi cu totii, au zis: "Precum ai grait, cinstite parinte, asa vom face, pentru ca ce vom rasplati Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mantuirii vom lua si numele Domnului vom chema. Apoi Sfantul parintele nostru Pavel, intorcandu-se spre rasarit si ridicandu-si mainile spre cer, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atottiitorule, nadejdea si ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tai; ci adu-ti aminte de saracia noastra si de necazul nostru, caci s-au smerit sufletele noastre; intareste-ne pe noi in ceasul acesta, Doamne, in vremea primejdiei noastre, primeste ca o jertfa bineprimita, intru miros de buna mireasma, sufletele noastre ale tuturor, caci Tie se cuvine slava si cinstea, acum si pururea si in vecii vecilor".

Apoi, toti zicand "Amin", indata s-a auzit un glas din Sfantul Altar, noi toti auzindu-l astfel: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi.

Atunci frica si spaima au cazut peste noi, de glasul acela, si au slabit inimile si genunchii nostri; caci duhul este osarduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai fetele noastre le aveam privind spre cer, iar de viata aceasta ne deznadajduisem.

Iar barbarii, neimpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi si cu acelea au sarit zidurile ograzii; apoi deschizand usa, au intrat ca niste lupi salbatici si fiare neimblanzite, avand sabiile in mainile lor si prinzand un batran cinstit, caruia ii era numele Ieremia, care sedea langa usile bisericii, au zis catre dansul: "Arata-ne pe mai marele vostru!". Iar acela privind la ei, a vazut fetele lor negre ca si armele din mainile lor si a zis catre dansii: "De ce ma ingroziti, vrajmasi ai Hristosului meu? Nimic nu voi arata voua despre cele ce ma intrebati". Acolo aproape era si egumenul.

Barbarii s-au mirat de vitejia barbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocarat; deci cu manie legandu-i mainile si picioarele, l-au dezbracat, iar cu sagetile i-au sagetat tot trupul fericitului; si astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului si capul balaurului calcandu-l, mai inainte decat toti cu cununa muceniceasca s-a incununat, facandu-se incepatura si chip de patimire batranilor si tinerilor.

Deci, auzind acestea sfintitul parintele nostru Pavel, degraba a iesit la dansii, strigand: "Eu sant cel pe care voi il cautati". Si cu al sau deget se arata ca insusi el este, pe care aceia il cauta.

Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neinfricosindu-se, nici luand aminte la ranile si chinurile ce erau sa-i faca nelegiuitii mai inainte de moarte. Si-l intrebau, zicand: "Spune noua unde ai aurul tau ascuns?" Iar acela cu cuvant bland, precum graia totdeauna, a zis catre dansii: "Sa ma credeti ca nici un lucru pamantesc n-am avut in toata viata mea, decat numai aceste haine vechi, pe care le vedeti pe trupul meu"; si le-a aratat pe acelea cu mana, tinand imbracamintea sa.

Iar ei cu sagetile tot trupul lui l-au sagetat si capul cu pietre i l-au zdrobit, zicandu-i: "Adu-ne averile tale!" Dar dupa ce l-au chinuit mult si n-au gasit nimic, indata i-au taiat capul in doua cu sabia, incat atirna de o parte si de alta pe amandoi umerii si multe rani luand pe trupul sau, zacea mort la picioarele parintelui celui mai inainte ucis, fiind al doilea purtator de biruinta asupra diavolului. Iar eu, ticalosul, vazand nemilostiva moarte si sangele sfintilor varsat si cele dinauntru aruncate pe pamant, de frica cautam un loc in care sa scap fugind.

Erau acolo, in partea stanga a bisericii, putine ramuri de finic si, pe cand barbarii zaboveau la Sfantul parintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gandind astfel ca cu adevarat una din doua va fi mie: sau ma voi ascunde si de moarte voi scapa, sau si pe mine aici gasindu-ma, ma vor ucide. Nelegiuitii barbari lasand pe cei doi parinti morti, au intrat in biserica racnind si cu sabiile lor pe toti parintii i-au ucis, pe cei tineri si pe cei batrani, cu nemilostivire dandu-i la moarte".

Acestea spunandu-ne monahul acela cu suspinare, plangea amar si se tanguia foarte, incat si pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tanguire si plangere mare; apoi am plans toti, incat puteai sa vezi lacrimile ca piraiele iesind din ochii nostri si hainele noastre se udau de multa plangere.

Apoi, acel minunat frate plangand, graia: "Ce voi zice sau ce voi spune fratilor de cele ce au vazut ochii mei, vrednici de multa tanguire?" Era acolo un parinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tanar, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care il crescuse din copilarie, si din mica varsta il invatase viata monahiceasca si l-a deprins la lupta si la razboi impotriva diavolilor. Pe acesta vazandu-l barbarii foarte frumos la fata si fiind inca tanar, li s-a facut mila de dansul, si nu l-au ucis, ci apucandu-l de mana l-au scos afara, vrand ca sa-l ia cu ei. Iar tanarul vazand ca nu este ucis cu fratii si cu parintii, ci ca are sa fie impreuna calator cu barbarii cei fara de lege, se tanguia cu amar; apoi, aprinzandu-se cu duhul si toata frica si spaima de la sine lepadand-o, barbateste a alergat, si, apucand sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umar, ca macar astfel sa porneasca spre manie pe barbari si sa-l ucida.

Deci, s-a facut aceea, pentru ca de manie multa umplandu-se barbarii, l-au taiat bucati. Iar el, zimbind, striga: "Binecuvantat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii in mainile oamenilor celor pacatosi". Aceasta zicand, a adormit intru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preainduratului si Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca sa ma acopere de la fata acelor fara de lege barbari si sa le orbeasca ochii, ca sa nu ma vada, ca macar eu sa ingrop trupurile sfintilor.

Drept aceea, taindu-se sfintii, au umplut toata Sfanta Biserica de sange, neinfricosindu-se, nici intristandu-se deloc, ci multumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au intamplat, caci mintea o aveau indreptata catre Stapanul lor, si, bine vietuind pe pamant, s-au facut biserica Sfantului Duh, si pe toate cele frumoase si desarte ale lumii acesteia lasandu-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfarsit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

Iar barbarii aceia, dupa uciderea parintilor, au cercetat toata manastirea, socotind ca vor afla acolo multa bogatie, nestiind nelegiuitii ca sfintii parinti nimic pamantesc n-au castigat, ci, in trup fiind, au vietuit ingereste. Iar acestea facandu-se, macar ca nici o picatura de sange nu aveam in mine, insa cu totul ca un mort zacand, socoteam ca si ramurile acelea le vor scutura, cautand co-moara; adeseori priveam de sub ramuri, cand vor veni la mine si aflandu-ma sa ma ucida, ca si pe ceilalti. Deci moartea o aveam inaintea ochilor si ma rugam lui Dumnezeu sa ma mantuiasca, daca ii este cu placere.

Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, intunecandu-le Dumnezeu mintea si ochii, lasand pe sfintii parinti zacand morti; si, negasind nimic sa ia, s-au intors la izvoare, vrand sa se duca la mare, dar, ajungand acolo, au gasit corabia sfaramata, caci corabierul pe care il lasasera s-o pazeasca, fiind iubitor de Hristos, a taiat funia corabiei, tainuindu-se de barbarul care era cu dansul; dar, fiind vant, corabia s-a lovit de mal si a pierit, iar corabierul, ucigand pe barbar, a fugit si s-a ascuns in munti. Barbarii pierzandu-si nadejdea, nu se pricepeau ce sa faca si cum sa se intoarca in pamantul lor, iar de multa manie, au taiat cu sabia pe toti robitii pe care i-au avut cu dansii, pe femei si pe copii, iar dupa aceea au aprins foc si au ars toti finicii.

Zabovind ei in acestea, au venit multime de barbati din cetatea Faran, cu sase sute sagetatori alesi, pentru ca auzisera de uciderea sfintilor parinti ce se facuse in Rait. Barbarii, simtind venirea lor, s-au pregatit de lupta si ducandu-se spre mare, au facut razboi, pe cand rasarea soarele; apoi, slobozindu-se multe sageti din amandoua partile, cei ce erau din Faran, fiind mai multi, au biruit pe barbari si au ucis pe multi din ei.

Dupa aceea, barbarii nemaiavand nadejde de scapare, se impotriveau barbateste pana la al noualea ceas - si au ucis oameni din Faran optzeci si patru, iar multi alti erau raniti. Barbarii toti au cazut in acel loc, nefugind nicidecum de vrajmasi, nici departandu-se din locul acela.

Facandu-se acestea, eu am luat putina indrazneala si am iesit din locul unde eram ascuns si, pipaind trupurile parintilor ucisi, i-am aflat pe toti morti, afara de trei, pe Domn, pe Andrei si pe Orion, dintre care Domn zacea chinuindu-se cumplit, pentru ca avea in coaste o rana ingrozitoare; iar Andrei, desi avea multe rani, dar nu erau asa de cumplite, caci mai pe urma s-a gasit viu.

Orion nu avea nici o rana pe trup, pentru ca barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreapta si abia a iesit prin haina pe partea stanga, neatingandu-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul ca este mort l-a lasat si s-a repezit la altii, iar el aruncandu-se intre altii, zacea ca un mort. Acesta, sculandu-se, se ducea pe la trupurile sfintilor, pipaindu-le si plangand cu mine si tanguindu-se de cele ce ni se intamplasera.

Dupa aceasta, barbatii din Faran, lasand trupurile langa malul marii, spre mancarea fiarelor si pasarilor cerului - au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; si, facand plangere si tanguire mare, le-au ingropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, si s-au intors la noi. Apoi a venit si boierul lor, Vedian, care s-a izbavit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai inainte.

Cu acel boier intrand in biserica, ne-am tanguit si am plans cu amar, batandu-ne piepturile noastre, caci vedeam aruncata la pamant turma lui Hristos, ca oile cele rapite de fiare. Puteai sa vezi pe cei batrani cu sfintita cuviinta, cu caruntete cinstite, iar pe cei tineri - avand niste chipuri ingeresti, pentru ca straluceau fetele lor ca floarea de dimineata, aratand semnele vietii lor imbunatatite. Dar infricosate si cumplite rani aveau robii lui Hristos si mucenicii, pentru ca unul avea rana de la umeri pana la pantece, iar altul zacea la pamant taiat in doua, unuia capul ii era taiat, iar altuia ochii scosi, unuia mainile si picioarele ii erau taiate, iar altuia infipta sulita in inima; si toti asa s-au sfarsit, avand diferite rani pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut in minte omorarea Domnului Iisus Hristos, ca astfel si viata lui Iisus sa se arate in trupurile lor; si toata viata lor cheltuind-o cu buna placerea lui Dumnezeu, la sfarsitul lor - prin chinuri s-au luminat si in ceata sfintilor mucenici s-au numarat.

Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos - boier Vedian - cu ceilalti au adus de la Faran haine luminoase si am ingropat pe sfinti, in numar de treizeci si noua; si toti cei ce s-au intamplat acolo, luand ramuri si stalpari de finic, au mers la ingroparea sfintilor cu psalmi si cu cantari, ducand impreuna cinstitele lor moaste si le-am pus in mormant toate impreuna, afara de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai inainte, fiind roman de neam, era inca viu, dar sosind seara, a adormit si acela intru Domnul; apoi, aducandu-l, l-am pus aproape de sfintii parinti.

Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos s-au sfarsit in a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, in ceasul al noualea. Parintii Andrei si Orion au ramas acolo, avand doua ganduri, ca ori sa ramana in acel loc, ori sa se duca. Iar eu, neputand suferi pustiirea acelui loc, cum si tanguirile si lacrimile ce se varsau pentru parintii cei injunghiati - am venit la voi. Insa iubitorul de Hristos Vedian ma silea mult sa petrec acolo, si fagaduia ca va veni adeseori la noi si ne va aduce cele de trebuinta. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus inainte. Deci, rogu-ma voua, parintilor, ca si cele ce s-au intamplat aici, pe toate sa mi le spuneti, precum de la mine toate le-ati auzit cu amanuntul.

Noi, zice Amonie, spunandu-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecatile lui Dumnezeu, cum intr-o zi au fost ucisi sfintii parinti, si cum acelasi numar s-a aflat si acolo si aici, si iarasi ne-am tanguit si am plans toti impreuna. Apoi, sculandu-se Cuviosul parintele nostru Dula, a zis: "Cu adevarat iubitii mei, ei ca niste alesi robi ai lui Hristos s-au invrednicit de bucuria si de camara cea cereasca, dupa atatea nevointe si ispite, incununandu-se cu cununa muceniceasca - si acum sant in mare slava si cinste.

Iar noi, care am ramas, cu toate necazurile ce au fost, sa ne ingrijim de noi si sa-i rugam pe aceia sa se roage Domnului pentru noi, ca si noi sa avem impartasire cu dansii intru cereasca imparatie; si acum sa inaltam lui Dumnezeu cantari de multumire, caci ne-a aparat de mainile barbarilor." Deci, zicand acestea, pe toti ne-a ridicat cu marime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefacut in bucurie si sufletele noastre le-am mangiiat cu cuvinte intelepte.

Iar eu, pacatosul Amonie, m-am intors cu Dumnezeu in partile Egiptului si toate acestea le-am scris pe hartie. Dar in locul cel dintai care se cheama Canov, nu m-am dus deloc, ci am sezut aproape de Memfis, intr-o chilie mica, in care petrecand, adeseori imi aduc aminte si citesc chinurile si nevointele cuviosilor mucenici ai lui Hristos; cu care impreuna si noua sa ne dea Domnul ca sa avem impartasire in Imparatia Lui cea cereasca, si sa ne indulcim cu bunatatile cele negraite si vesnice, cu toti cei ce-L iubesc, caci Aceluia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, cu Cel fara de inceput al Lui Parinte si cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Lui Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

A doua ucidere a cuviosilor parinti, care s-a facut in Sinai si in Rait, pe vremea fericitului Nil Pustnicul

(14 ianuarie)

Dupa cea dintai ucidere a cuviosilor parinti, trecand ani multi, a fost la poalele Muntelui Sinai, in zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarasi navalirea barbarilor care locuiau in pustia ce se intindea de la Arabia, pana in Egipt si care se invecineaza cu Marea Rosie si cu Iordanul; iar locuinta acelor barbari nu era in cetati si case, ci in corturi si in tabere; caci trecand din loc in loc, acolo petreceau mai mult, unde gaseau apa buna si pasune pentru dobitoacele lor. Si se hraneau nu din lucru din maini sau din negutatorie, nici din lucrarea pamantului, nici din vanarea fiarelor, ci mai ales din razboi; pentru ca toate uneltele lor erau: sabie, arc si sulita si toata sarguinta lor era ca sa navaleasca asupra satelor straine si sa faca razboaie la drumuri.

Cuviosii parinti, care si-au ales viata singuratica pentru Dumnezeu, locuiau in pustiul Sinai, traind unii in pesteri si in crapaturile pietrelor, altii zidindu-si chilii mici in niste locuri aproape de ape; iar altii petreceau langa biserica, hranindu-se cu verdeturi crude, cu finice si cu alte poame ce se afla acolo; pentru ca putini dintr-insii mancau paine, caci mare infranare si postire aveau: unul manca o data pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul in toata saptamana numai o data isi intarea trupul neputincios cu hrana. Viata tuturor era asemenea cu a ingerilor, caci, defaimand cele trupesti ale lor, se ingrijeau pentru sufletele lor si se sarguiau sa placa Domnului, caruia cu osardie ii slujeau, arzand cu duhul si marindu-L ziua si noaptea; pentru ca rugaciunea si cantarea de psalmi erau in gurile lor neincetat, iar in ziua duminicii toti se adunau intr-o biserica si acolo facand rugaciuni de toata noaptea, se impartaseau cu dumnezeiestile Taine, apoi intrand iarasi in chiliile lor, se linisteau.

Atunci era intre dansii si Cuviosul Nil, pustnicul, care mai intai a fost eparh in Constantinopol, si a avut, din cinstita insotire, doi fii; apoi, sfatuindu-se cu a sa sotie, au lasat lumea. Pe aceea au tuns-o in manastire de fecioare in randuiala monahiceasca, impreuna cu o fiica, iar el luand pe celalalt fiu, Teodul, au mers in Muntele Sinai si a fost singur vazator al primejdiei care s-a adus de barbari si a scris mai pe urma cum au fost ucisi sfintii parinti.

Petrecerea Cuviosului Nil era in munte si avea obicei de a cerceta pe parintii care locuiau acolo imprejur. Drept aceea, odata s-a pogorat din munte, de la locul sau, cu fiul, si au mers la parintii care erau in locul numit la Sfantul Rug, unde masa fiind pusa inainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis catre frati: "Cine stie de ne vom mai aduna iarasi inainte de moarte la aceasta masa". Aceasta o zicea vazand mai inainte cu duhul ispita care avea sa fie.

In ziua urmatoare, dupa cantarea Utreniei, au navalit barbarii deodata in sfantul loc si, precum ciinii cei turbati, au inconjurat locasul; si cu glasuri fara de randuiala umpland vazduhul, infricosau pe cei ce erau inauntru. Apoi s-au repezit la camarile in care era adunata putina hrana pentru pustnici, caci poame uscate pentru iarna erau acolo, spre intarirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrana au rapit-o mai intai barbarii, dupa aceea, au alergat la biserica, in care se adunasera parintii, si, scotandu-i pe toti de acolo, i-au dezbracat de rase si spre ucidere i-au pus in rand, dupa cum erau mai batrani de ani.

Intai preotului sfantului loc, fericitul Teodul, care a pus masa in seara dinainte, i-au poruncit sa-si plece grumajii spre taiere. Doi barbari cu sabiile scoase, privind cu ochii maniosi, stateau imprejurul cuviosului. El plecandu-se sub sabie, intru nimic n-a aratat ca se teme, ci numai cu cuvinte blande a zis: "Binecuvantat este Domnul". Deci lovind intr-insul amandoi barbarii, unul dupa altul, i-au facut o rana de la spate pana la falci, iar alta de la umeri pana la piept; si astfel dumnezeiescul barbat a cazut la pamant. Apoi a apucat pe celalalt batran, care locuia impreuna cu prezbiterul, si pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit sa adune niste seminte varsate pe pamant, ca si cum vrand sa-l crute pe el, ca pe un folositor de slujba; iar acela plecandu-se jos si adunand, un barbat stand dinapoi si scotand sabia in taina, a lovit pe copil si l-a ucis.

Atunci fiind ucisi si alti parinti, unii din barbari au aratat cu mana celorlalti monahi ca sa fuga, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari si puteau sa fuga, au fugit prin vai, in muntele unde era cu greu barbarilor sa se apropie.

Deci putand si fericitul Nil sa scape cu cei ce fugeau, s-a izbavit de moarte; iar Teodul, fiul sau, a ramas in mainile barbarilor, dar fiind foarte frumos la fata, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrand sa-l dea spre jertfa luceafarului pe care il cinsteau in loc de Dumnezeu.

Pentru ca ei nu stiau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, si nici idolilor nu se inchinau, nici pe vreunul din zeii paganesti nu-l cinsteau, numai luceafarului ii slujeau si aceluia totdeauna ii aduceau ca jertfa lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumosi robiti ii injunghiau lui, mai inainte de rasaritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au crutat.

Ei au pradat si alte locasuri monahicesti ce erau imprejur si, pe multi sfinti parinti ucigandu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea in robie a fiului si pentru cumplita moarte a cuviosilor parinti, privind din inaltimea muntelui, se tanguia cu nemangiiere si zicea in plangerea sa: "O! fericiti si de trei ori fericiti parinti, unde sant acum ostenelile infranarii voastre?

Unde este rabdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare ati luat cununa nevointelor voastre celor multe? Oare acestea sant rasplatirile vietii monahicesti celei lungi? Oare in desert ati facut alergarea ce se afla inaintea voastra?

Oare cu adevarat este ca pe bunatate sa o mosteneasca necazul, caci, ucigandu-va pe voi, v-a lasat fara de ajutor purtarea de grija a lui Dumnezeu si n-a stat dreptatea impotriva ucigasilor pentru nevinovatia voastra, ci avea tarie mana cea necurata asupra trupurilor celor sfinte? Pentru ca se lauda rautatea si cu totul se inveselea, ca si cum desavarsit ar fi biruit pe adevar?

Cum nu si-a aprins rugul vapaia sa cea de demult si n-a ars pe cei fara de lege? Cum pamantul nu si-a deschis gura sa si nu i-a inghitit pe ei, precum alta data pe Core cu toata adunarea lui? Cum au tacut trambitele, fulgerele si tunetele cele infricosate, care au fost oarecand asupra Sinaiului si n-au ingrozit pe cei necurati?

Si n-a grabit izbandirea celui Atotputernic, pentru ca nici pe cei chinuiti nu i-a izbavit cu mana Sa cea tare; ca astfel barbarii vazand minunile, sa cunoasca puterea lui Dumnezeu cea nebiruita. Deci, sfintii parinti in rugul si in muntele pe care s-a dat oarecand legea, au cazut fara ajutor, ca niste jertfe necuvantatoare.

Unde era atunci puterea care a adunat in mare pe egipteni si adancul apei l-a facut lor mormant? Unde era grindina de piatra ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau impotriva israelitenilor, si fara sange si osteneala a dat poporului Sau biruinta asupra vrajmasilor? Unde si-a ascuns ajutorul Sau Cel Preainalt, Cel ce a incuiat gurile leilor, ca sa nu se atinga de Daniil si a stins puterea focului, ca sa arate dreapta credinta a tinerilor din Babilon? Iar bunatatile acestea ale robilor Sai, cum le-a tainuit, lasandu-i pe ei fara de aparare si facandu-i sa fie socotiti cu totul nevrednici de ajutor".

Acestea le graia fericitul din durerea inimii si din multa mahnire. Pentru ca sufletul impresurandu-se de grele necazuri, s-a obisnuit a grai multe cuvinte uneori, si nu dupa judecata. Caci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasa pe cei drepti, dandu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adica sa se arate fapta buna a lor ca aerul de lamurita, si credinta lor ca o faclie sa straluceasca, ca sa primeasca la cer mari daruri. Pentru ca fara indoiala si acesti cuviosi cu cei mai dinainte parinti ucisi s-au numarat in ceata sfintilor mucenici, si acum se preamaresc intru imparatia lui Hristos.

Apoi, plecandu-se ziua spre seara, Nil Cuviosul, cu ceilalti monahi care erau cu dansul, luand indrazneala, s-au pogorat din munte, ca sa ingroape trupurile sfintilor celor ucisi. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, inca rasufland, iar staretul zicea catre dansii: "Sa nu va tulbure pe voi aceasta ispita ce s-a intamplat asupra noastra, pentru ca satana are obicei sa ceara de la Dumnezeu sa-i dea voie a pofti pe cei care se sarguiesc sa placa lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov sa-i aduca ispite si pe ai carui fii i-a pierdut.

Dar punatorul de nevointa stie pentru ce da potrivnicului pe nevoitorii sai, ca mai luminoase rasplatiri sa daruiasca celor ce rabda cu barbatie, caci si lui Iov i-a rasplatit indoit pentru cele ce le-a pierdut; ba inca si mai mari bunuri le da, ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gatit celor ce-L iubesc si care rabda pentru El."Unele ca acestea graindu-le staretul, si dand sarutarea cea mai de pe urma celor ce se intamplasera acolo, si-a dat sfarsitul, apoi l-au ingropat cu ceilalti ucenici, fiind intuneric de noapte.

Intr-acel ceas, un tanar, care era sluga a boierului Maghedon, care pentru trebuintele poporului se nevoia, scapand de la barbari, a alergat la dansii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul sau si, jefuindu-l de toate cele ce avea la dansul, mai intai au ucis pe fiul sau inaintea ochilor lui, apoi si pe el l-au omorat. Iar tanarul acela prin fuga s-a izbavit si a venit in locasul cel pradat, tremurand de frica, ca si cum ar fi avut in urma sa pe cei ce-l izgoneau.

Pe acel tanar il intreba Sfantul Nil cum a scapat. Iar el a zis: "Eu impreuna cu fiul tau eram legati si barbarii aseara vorbeau despre noi (precum mi-a spus in taina unul din cei robiti care intelegea limba lor) si se sfatuiau ca pe noi amandoi, adica pe mine si pe fiul tau sa ne aduca jertfa luceafarului, cand acela va rasari dimineata; pentru aceea au pregatit un altar, aducand pietre si lemne.

Iar eu am spus despre aceasta fiului tau, zicandu-i: "De nu ne vom izbavi cu fuga, apoi nu va mai rasari soarele pentru noi". El temandu-se ca sa nu fie prins, a ramas acolo, zicand: "Daca Dumnezeu a voit asa, apoi nu vom putea scapa de moarte si a ne tainui, chiar de s-ar ascunde cineva si in locuri indepartate si ascunse".

Eu, fiind noapte adanca, cand am vazut pe barbari adormiti tare, caci foarte rau s-au imbatat de cu seara, cu pantecele pe pamant tirandu-ma, am iesit din tabara lor departe; apoi pe picioare sculandu-ma, am inceput a fugi si alergam ca un intraripat, alungandu-ma frica, pentru ca ma temeam ca nu cumva, simtind ei, sa ma ajunga; incat frica si cutremurul ma tine si acum, caci tirania barbarilor cea cumplita pe care am vazut-o, este si acum in mintea mea ca si cum as vedea-o aici, inaintea ochilor".

Deci, spunea tanarul acela despre junghierea multor sfinti parinti, zicand:

"La un loc verde, afland barbarii apa, au stat sa se odihneasca si iata au vazut in munte o pestera mica, spre care pornind, au scos de acolo pe un batran cu chipul cinstit, pe care scotandu-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergand putin, au prins un monah tanar, galben la fata si uscat si l-au ucis si pe acela cu pietre.

Dupa aceasta, au aflat un loc care avea multi copaci si o pestera mica, in care locuia un pustnic tanar de ani si batran cu vitejia sufletului, caruia cand ii porunceau sa iasa afara si haina sa sa le-o dea lor, le raspundea: "Casa in care m-am ostenit sa-mi fie mie mormant; deci intrati aici si ma ucideti, iar de haina mea nu ma voi dezbraca, ca sa-mi vad singur goliciunea, pe care pana astazi n-am vazut-o; dar cand ma veti ucide, atunci singuri veti lua haina de pe mine, mort fiind eu si nestiind nimic".

Apoi iarasi ii ziceau ca sa le arate manastirile cele ascunse in pustiul acela, si fagaduiau sa-l lase viu. El le-a raspuns: "Desi stiu locurile unde sfintii barbati locuiesc, insa nu voi spune voua, pentru ca nu voiesc ca sa fiu vanzator al robilor lui Dumnezeu". Asa stand el cu barbatie impotriva barbarilor, s-au maniat nelegiuitii si intrand inauntru cu sabiile, l-au taiat bucati.

Mergand mai departe, au vazut trei parinti mergand prin pustie si indata, repezindu-se la dansii, i-au taiat. Apoi, de departe au vazut doua manastiri care nu aveau multa departare intre ele; drept aceea, despartindu-se, au alergat la ele, iar ce au facut acolo, cum au inchis pe parinti, nu stiu - a zis tanarul acela ce scapase -, decat numai am vazut de departe un monah alergand, pe care barbarii fugarindu-l l-au ranit cu sagetile; apoi slabind si cazand, l-au omorat cu sabiile si cu sulitele.

Dupa aceasta eu am fugit noaptea, precum mai inainte am zis: Iar fiului tau, zicea catre Nil, dupa fuga mea, ce i s-a intamplat, Dumnezeu stie, caci l-am lasat abia viu, si n-avea nadejde de viata, caci cu adevarat era sa moara cand va rasari luceafarul, injunghiat fiind ca jertfa.

Acestea auzindu-le Nil, o! cat de mult plangea si se tanguia de moartea fiului sau, dar mai ales ca era sa fie injunghiat si adus ca jertfa paganilor, striga catre Dumnezeu, zicand: "Sa nu lasi Doamne, Dumnezeul parintilor mei, pentru dumnezeiasca Maica, care intru curatie Te-a nascut pe Tine si pentru a Ta bunatate, ca sa piara fiul meu de catre barbari".

Dumnezeu cu randuiala Sa a pazit intreg pe tanarul Teodul, pentru ca barbarii au dormit pana cand s-a ridicat soarele; apoi desteptandu-se, de vreme ce luceafarul cel de dinainte acum se ascunsese si vazand ca unul din tinerii cei gatiti spre jertfa a fugit, n-au facut obisnuitele jertfe, ci au dus in tara lor pe tanarul care ramasese.

Dupa aceasta, cei ce locuiau in Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra talharilor cum ca, navalind in vremea asezamantului de pace, atata rautate au facut. In acea vreme Nil fericitul, cu parintii care ramasesera, s-a dus in pustie, sa caute trupurile parintilor celor ucisi, ca sa le ingroape.

Deci, au fost injunghiati: Proclu in Vetramv si Ipatie in Ghet, Isaac in manastirea ce se numea Salail, Macarie si Marcu in cea mai dinafara pustie; iar Veniamin dupa Elimom, Eusebiu in Tol, Ilie in Aza, pe care inca l-au aflat sufland, apoi, ducandu-l in chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au intors spre ingroparea altora. La intoarcere, l-au aflat si pe acela mort langa vasul de apa. Pentru ca, din cauza multelor rani insetand, cand a gustat apa, indata cazand, si-a dat duhul. Deci, ingropandu-i pe toti, pe citi au putut sa-i afle, s-au dus in Faran, vrand sa stie ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrand in cetate, s-au intors, trimisii aducand de la voievodul scrisori de pace, in care fagaduia ca indata sa pedepseasca cu moarte pe cei ce au indraznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea sa vina la dansul fara temere, si pe robitii lor, pe citi ii vor afla vii, sa-i ia fara de rascumparare.

Deci, adunandu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers si fericitul Nil, vrand ca sa stie despre fiul sau, daca este viu sau in robie sau a murit de mainile barbarilor; si s-a instiintat ca este viu, vandut in cetatea Eluziei, pentru ca episcopul cetatii aceleia l-a rascumparat si l-a facut cleric.

Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil in al sau cuvant povesteste pe larg. Ducandu-se acolo cuviosul, si-a aflat fiul intreg si sanatos si mult mangiindu-se, multumea lui Dumnezeu. Si l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a si silit sa primeasca randuiala de prezbiter, iar pe amandoi, adica pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.

Ei intorcandu-se la petrecerea lor cea dintai in Muntele Sinai, au vietuit ani destui, bineplacand Stapanului lor, Domnului nostru Iisus Hristos si s-au invrednicit a fi cu cetele cuviosilor parinti in cer, slavind pe Dumnezeu, in veci. Amin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1400

Voteaza:

Cuviosii Parinti ucisi in Muntele Sinai si in Muntele Rait 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE