Patriarhul Teoctist, pe numele lui de mirean Teodor Arăpașu, a trecut la cele vesnice pe 30 iulie 2007. S-a născut la data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni, județul Botoșani. A fost cel de-al zecelea copil al familiei Dumitru și Marghioala Arăpașu.

Există oameni la care amintirea trecerii lor prin lume este tot atât de vie, poate chiar mai luminoasă, decât însăşi trecătoarea lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte micile imperfecţiuni, absolut fireşti pentru orice om, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, dacă ele există, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost Părintele Patriarh Teoctist, de la a cărui trecere în veşnicie se împlinesc anul acesta zece ani, care au trecut, potrivit voinţei dumnezeieşti, unul după altul, plămădindu-i personalitatea şi afirmându-l plenar, atât în viaţa personală, cât şi în cea obştească.

Pentru cei care l-au cunoscut în ambele ipostaze, care, de fapt, s-au întrepătruns în mod firesc, viaţa Preafericirii Sale a fost o căutare continuă a înţelepciunii dumnezeieşti şi o trăire permanentă a credinţei, a cumpătării şi echilibrului, a discernământului şi dreptei chibzuieli în toate, a comuniunii şi unităţii.

Pentru prima dată, pe venerabilul Patriarh l-am întâlnit, cu ani în urmă, în Catedrala Mitropolitană - Paraclis Patriarhal „Sfântul Spiridon" – Nou, şi m-a impresionat de la început personalitatea sa, marcată de o notă de demnitate şi seriozitate, care se deducea din prestanţa şi ţinuta exterioară, din glasul său inconfundabil şi din amabilitatea şi delicateţea cu care se apropia de oameni. Vorba sa rară şi frumos unduitoare, chipul său impozant şi cu distincţie personală m-au impresionat întotdeauna.

Mlădiţă a unei familii numeroase, cu părinţi sfinţi din ţinuturile botoşănene, încărcate de frumuseţe şi de istorie, trăitor al unei vieţi monahale autentice şi îndelungate, sub povăţuirea unor duhovnici îmbunătăţiţi, ucenic iubit, sfetnic ascultător şi credincios al vizionarului patriarh Justinian Marina, episcop şi mitropolit în mai multe eparhii ale ţării, cărturar erudit şi ctitor de viaţă bisericească, Patriarhul Teoctist, vrednic urmaş al celor patru mari patriarhi în jilţul Patriarhiei Române, a aparţinut, prin chemare dumnezeiască, tuturor, îndreptând îndemn statornic şi plin de dragoste părintească spre toţi fiii duhovniceşti ai Bisericii străbune din ţară şi de peste hotare, la păstrarea dreptei credinţe, a omeniei, hărniciei, demnităţii şi unităţii româneşti.

Printre trăsăturile fundamentale ale vieţii sale, aş dori, dintru început, să amintesc faptul că Patriarhul Teoctist a fost un „călugăr din pruncie".

A fost un om cu purtare şi mentalitate călugărească. A avut această conştiinţă că Dumnezeu are un ochi deschis şi că ne vede în tot ceea ce facem, ne judecă şi ne iartă, în acelaşi timp. Călugăria i-a dat o anumită disciplină de viaţă, a fost un om foarte cumpătat, a mâncat, a băut şi a dormit cu cumpătare. Ani de zile, ca stareţ al Schitului Darvari şi apoi Episcop Vicar-Patriarhal, i-am fost ucenic apropiat, i-am stat în preajmă şi am văzut cumpătarea cu care trăia. Această disciplină i-a dat-o mănăstirea, ducând o viaţă foarte ordonată de dimineaţa până noaptea târziu.

Avea mentalitate călugărească şi judeca lucrurile religios, în funcţie de Dumnezeu, nu neapărat administrativ. Nu era adeptul măsurilor disciplinare drastice şi categorice. Mult se bucura când anumite situaţii nedorite, fie pastorale, fie administrative se remediau spre bine.

Persistă şi acum în mintea mea o înţeleaptă idee, exprimată de Patriarhul Teoctist într-o discuţie legată de pedepsirea unui preot: „Părinţilor, nu am câştigat mare lucru când pedepsim pe preot, ci atunci când reuşim să-l îndreptăm, să-l facem să nu mai greşească".

Avea şi supărări din partea subalternilor. Izbucnea uneori, dar rareori pedepsea. Privea la multe cu înţelegere şi superioară îngăduinţă. Avea virtutea creştină a iertării...

Dar înainte de toate era un om al pământului, calitate rară care îl ajuta să pătrundă dintr-o dată oamenii şi lucrurile, să cunoască prudent şi abil tainele şi meandrele ortodoxiei noastre autohtone, să evite linguşitorii şi să întrezărească între evenimentele cotidianului efemer pe acelea cu bătaie lungă. Nu se înşela niciodată asupra oamenilor, îi „citea" de la început, fiind un bun psiholog, care, întotdeauna, fără urmă de plictiseală, îl încerca pe om, îl studia atent, îl certa cu pedagogie, spre îndreptare şi niciodată spre pierzare, şi, la urmă, când era cazul, îl răsplătea.

Ştia, ca nimeni altul, să alterneze blândeţea şi exigenţa. Uneori dojenea lung şi aspru, dar întotdeauna pe temeiuri drepte. Era un mare adversar al minciunii. Iubea pe preoţii tineri şi-i preţuia pe cei care dovedeau râvnă pentru slujirea preoţească, fiind permanent preocupat de familiile lor. Sprijinea şi avea un respect vizibil pentru preoţii vârstnici şi a creat întotdeauna un echilibru între experienţă şi prospeţimea duhovnicească. Nu pot afirma că nu am cunoscut mari ierarhi şi slujitori ai Bisericii, încât aş fi cu totul subiectiv în această privinţă. Dar nu pot să nu dau mărturie că avea ceva de părinte care, oricât de dur te-ar fi certat, nu puteai să te superi pe el. Iubirea sa de părinte, atunci când te certa cu cuvinte scurte şi pline de înţeles, se putea citi cu uşurinţă din glasul blajin şi privirea caldă. Chiar dacă îţi amintea de anumite stîngăcii peste ani sau ani de-a rândul, o făcea pentru a-ţi trezi ambiţia de a deveni mai bun, dar nu pentru a te adula în propriile priviri, ci pentru a te impune ca o personalitate în ochii celor din jur.

Acum 86 de ani, după ce făcuse ucenicie la Sihăstria Voronei şi la Vorona, în mănăstirea Bistriţa moldavă, înaintea icoanei făcătoarei de minuni, un tânăr frate era tuns în monahism, primind numele Teoctist. Cel care a îmbrăcat îngerescul chip, ştie bine că pentru viaţa sa momentul tunderii în monahism, când se află crucificat în faţa Sfântului Altar, în prezenţa lui Dumnezeu şi a fraţilor de mănăstire, este un moment care nu poate fi uitat niciodată. Iar clipa în care stareţul de mănăstire taie o bucată din părul creştetului, rostind formula îndătinată: „Se tunde robul lui Dumnezeu...", şi robul lui Dumnezeu aude pentru prima dată numele pe care-l va purta până la sfârşitul vieţii, este o clipă de o deosebită încărcătură sufletescă pe care doar cel care a trecut prin acest chip al smereniei şi al nădejdii în Dumnezeu poate să o înţeleagă şi să o trăiască în adevărata sa semnificaţie.

În acea clipă, venerabilul Patriarh a primit numele Teoctist, confirmând ceea ce a fost cuprins ca program sfânt în acest nume, care se poate traduce zidit de Dumnezeu, edificator, chemat de Dumnezeu pentru a ctitori.

Prin întreaga sa viaţă a arătat în multe feluri şi în multe rânduri această lucrare de zidire duhovnicească cuprinsă în numele pe care l-a purtat, ca ales de Dumnezeu pentru a zidi duhovniceşte, pentru a ctitori. Iar această lucrare de zidire, de edificare în Biserică, a realizat-o ca ziditor de suflete, prin rugăciune şi cuvânt, dar a fost şi ziditor de altare sfinte. I-a fost dat să restaureze ctitorii monastice în toate eparhiile pe unde a păstorit, fiind mereu solidar cu cinul monahal, căruia i-a aparţinut, preocupându-se de şcolirea tinerilor călugări şi a tinerelor călugăriţe, care astăzi sunt o mărturie vie a reînnoirii duhovniceşti în toate mănăstirile reînfiinţate sau înfiinţate după 1990.

Pretutindeni a încurajat restaurarea patrimoniului bisericesc, parte integrantă a culturii şi a sufletului românesc. Peste tot a ajutat preoţimea şi a impulsionat învăţământul teologic să se dezvolte, evident în limitări greu de închipuit şi cu eforturi ce mergeau până la umiliri în faţa celor puternici, dar cu mare folos pentru Biserică.

A fost un slujitor şi un propovăduitor harnic şi înţelept. L-a înzestrat Dumnezeu cu voce frumoasă, caldă, melodioasă, ureche muzicală bună şi vorbă domoală.
Slujirea sa ca Arhiereu era una solemnă, vădind preocupare pentru respectarea strictă a tipicului bisericesc, semn al petrecerii în duhul slujbelor monahale din marile lavre în care a ucenicit.
În acelaşi timp, imprima împreună-slujitorilor o stare de destindere interioară, accentul căzând pe trăirea momentelor liturgice şi pe consumarea clipelor harice cu multă pace şi bucurie duhovnicească. A iubit Altarul şi l-a slujit pe Dumnezeu prin faptul că I-a închinat tot ceea ce a avut mai bun în viaţa lui. Fiind omul rugăciunii, recomanda şi aprecia mult preotul care se roagă şi nu neglijază Biserica şi slujbele solicitate de credincioşi. Avea un cult pentru oamenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu.

Încă de la începutul misiunii arhiereşti, Patriarhul Teoctist a fost conştient că „datoria de a propovădui a fost cea dintâi sarcină pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli după ce i-a ales(Luca 9, 1-2). Iar gândul arhiereului nu se poate făli că aduce o învăţătură personală, ci să se ostenească a predica numai Evanghelia şi cele ce decurg din această învăţătură sfântă" [1]. Tot ceea ce a urmat nu a fost decât împlinirea şi ilustrarea acestei mărturisiri programatice: un număr împresionant de studii, omilii şi cuvântări pentru susţinerea şi afirmarea învăţăturii evanghelice.

Cuvântul său curgea firesc, precum apele unui râu, fără să se forţeze spre a căuta exprimările încâlcite sau sofisticate, ci redând dulceaţa şi naturaleţea graiului românesc autentic.

Pe lângă bogăţia şi varietatea temelor, limba literară folosită îl caracterizează pe Patriarhul Teoctist ca pe unul dintre cei mai mari şi talentaţi stilişti. Stilul cuvântărilor este unic, cu uluitoare frumuseţi de limbă, în care cuvintele vechi, neaoş româneşti, răsar la tot pasul, ca nişte perle, în care figurile de stil – comparaţiile, epitetele – şi diminutivele abundă. Este o fericită exprimare în limba literară românească, având izul arhaic al limbajului bisericesc al Sfintelor liturghii, înmiresmat de graiul vechilor cazanii şi cronici, limpede ca izvorul cristalin al apelor de munte, din care nu lipsesc nici neologismele, însă potrivit, cuminte şi nuanţat folosite.

A fost chemat la treapta arhieriei de către Patriarhul Justinian, care a fost un mare patriarch şi de la el a învăţat administraţia. Întotdeauna l-am admirat pentru priceperea cu care ştia să conducă un consiliu şi şedinţele Sfântului Sinod. La venerabila vârstă de 91 de ani, patriarhul era în stare ca două sau trei zile, cât durau şedinţele sinodale, să conducă în întregime cu perfectă luciditate, cu o memorie admirabilă şi cu foarte multă pricepere. Tot de la Patriarhul Justinian, a învăţat tactul de a se descurca în împrejurări dificile. Să nu uităm că cea mai mare parte din slujirea arhierească şi-a petrecut-o sub regimul ateu, când trebuia să ai o anumită pricepere ca să te descurci, fără să bruschezi lucrurile. Aici l-a ajutat şi calitatea sa de moldovean, având tactica gestului moale cu care să convingă pe cineva sau, cel puţin, să amâne o rezoluţie neplăcută şi să treacă peste ea. Se pricepea la oameni. Din două, trei vorbe ştia cu cine are de-a face şi subtil, cu fină diplomaţie, îşi adecva disponibilităţile de limbaj şi ţinută în funcţie de persoana pe care o avea în faţă. Energic, ştia când trebuie să hotărască, dar mai înainte chibzuia îndelung. Te lăsa să vorbeşti, ştia să asculte, netransformând conversaţiile cu interlocutorul în monolog propriu. Aparent indiferent, lăsa uneori lucrurile să meargă de la sine, în realitate nu voia nicicum să forţeze nota. Ştia să se pună în situaţia celui care discuta şi să-l facă a gândi el însuşi soluţia pe care i-o sugera. Pentru acest fapt a fost iubit deopotrivă de călugări, de preoţi şi de credincioşi.

Patriarhul Teoctist a fost un model de conştiinţă sacerdotală, acordând slujirii de Arhiereu, pe care „nimeni nu şi-o ia, decât cel chemat ca şi Aron" (Evrei 5, 4), importanţa pe care aceasta o are în structura Bisericii şi în lucrarea de mântuire a credincioşilor. Plecând de la adevărul şi responsabilitatea că arhiereul este urmaşul Apostolilor, având ca izvor al lucrării sale slujirea întreită a Mântuitorului, Părintele Teoctist s-a dovedit, toată viaţa, conştient de această mare demnitate, străduindu-se să realizeze, în trăirea şi activitatea sa, chipul adevăratului Ierarh.

Experienţa dură a vieţii l-a învăţat pe marele şi neuitatul patriarh că un slujitor de elită, pe care Biserica să se sprijine, nu poate lua aşa cum se cuvine pulsul vieţii bisericeşti, limitându-se doar la preocupările pastoral-misionare ale unei parohii, oricât de importantă ar fi fost aceasta. Să nu uităm că vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, din cauza greutăţilor şi dificultăţilor pe care le întâmpinase în împlinirea responsabilităţilor, învăţase un adevăr esenţial: slujitorii devotaţi Bisericii nu se nasc de la sine, ca o generaţie spontanee, ei trebuie formaţi, printr-o cultivare şi observare sistematică, la o adevărată şcoală a slujirii. Iată de ce marele ierarh şi slujitor al Altarului strămoşesc voia ca, folosindu-se de bogata sa experienţă, să urmeze pilda harismaticului Patriarh Justinian, care i-a fost părinte şi călăuzitor duhovnicesc, în a forma noi generaţii de slujitori şi misionari ai Bisericii, aşa cum mărturisea adeseori.

De aceea, ochiul său veghetor asupra tinerilor ierarhi de care s-a înconjurat, cărora mă adăugam şi eu, urmărea cultivarea acestei responsabilităţi misionare, plină de dăruire necondiţionată faţă de interesele bisericeşti. Din această cauză, n-a fost uşor să fii la înălţimea exigenţelor unui asemenea ierarh de excepţie. Avea un ochi de vultur, care nu ierta nimic, totul fiind, însă, învăluit într-o iubire părintească, iubire care te certa dar te şi mângâia. Şi asta pentru că ştia să o facă folosindu-se de un tact cu totul şi cu totul aparte. Avea o pedanterie şi o acurateţe sufletească rar întâlnite, care ieşeau în evidenţă în toată gestica, ţinuta şi atitudinea Sa. Ţinea la ideea lucrului bine făcut şi desăvârşit până la capăt. Adesea îi plăcea să sublinieze faptul că, de multe ori, întâlneşti mai mulţi bătrâni care sunt tineri, adică plini de dinamism, în timp ce găseşti în Biserică numeroşi tineri bătrâni, adică lipsiţi de preocuparea de a fi înţelepţi şi cu o viaţă cumpătată. Pentru a întări aceste cuvinte, ne atrăgea atenţia că Biserica nu are nevoie de tineri îmbătrâniţi, adică greoi, inactivi şi fără iniţiativă, motiv pentru care ne îndemna să fim mai atenţi la slujire şi la cele sfinte.

A fost un ierarh care impunea respect şi prin mărinimia Sa. Te simţeai mic în faţa calităţilor Preafericirii Sale. Uşor adorabil în discuţii şi vorbind cu calm şi chibzuinţă, fără să respingă pe cineva, se arăta întotdeauna afectuos şi apropiat, ştiind să păstreze totuşi acea distanţă care îl impunea şi mai mult în ochii interlocutărilor săi.

Conştientiza că însuşi rangul său impunea respect, dar nu se împăca niciodată cu o asemenea atitudine din partea subordonaţilor săi. El voia ca acest respect să izvorască firesc, din relaţiile interpersonale. Într-un cuvânt, ştia să creeze în jurul său o atmosferă de pace, sobrietate şi linişte duhovnicească.

Cine a trăit mai mult în preajmă-i, ori s-a apropiat, într-o împrejurare sau alta, de persoana sa, şi-a dat seama de omenia, bunătatea şi mărinimia care-l caracterizau, de capacitatea şi dispoziţia sa de a-i apropia pe oameni, de a-i aşeza la loc de cinste, de a-i respecta şi, mai ales, de a le fi o bună şi generoasă gazdă. Spirit optimist, deschis şi jovial, eliberat de formalism şi rigiditate, dar cu bună rânduială în toate, Patriarhul Teoctist crea o atmosferă de bună dispoziţie, marcată de ospitalitatea tipic moldovenească, pe care o întâlnim peste tot în mănăstirile în care a vieţuit şi s-a nevoit, sădită în suflet şi de părinţi, de la care învăţăm şi păstrăm atâtea lucruri frumoase. Nu-i plăcea să fie singur, iar atunci când lua masa de prânz sau cina, invita pe cineva. De mai multe ori am fost invitat de Preafericirea Sa la masă, fie că eram numai noi doi sau mai erau şi alţi invitaţi. Îi plăcea să discute, mai cu seamă probleme şi aspecte din viaţa bisericească. Întotdeauna ţinea seama de părerea celorlalţi preoţi şi colaboratori. Era foarte minuţios, nu trecea uşor peste problemele majore, insista să găsească soluţiile care să rezolve situaţia în modul cel mai fericit cu putinţă. Cu bogata Sa experienţă, întotdeauna aplica cele mai sănătoase şi rezonabile soluţii.

În mintea şi în inima mea, acesta este, în puţine cuvinte tabloul de suflet pe care l-am zugrăvit Patriarhului Teoctist, în urma anilor pe care i-am ucenicit la Bucureşti, în preajma Părintelui meu. Plecat de acasă de la o vârstă destul de timpurie, acest om duhovnicesc a ştiut să transforme timpul în care a trăit într-o scară a virtuţilor creştine, împlinite în ctitoriile sale materiale dar mai ales în ctitoriile sufleteşti. Cu toate că a plecat de zece ani de lângă noi, îi percep la fel de vii prezenţa, cuvintele bătrâneşti, înţelepte, bucuria de a trăi. Adeseori evoc momentele petrecute alături de Preafericirea Sa. Îl văd în fiecare faptă bună pe care o realizez, îl revăd în surâsul fiecărui copil pentru blândeţea surâsului său, îl revăd în fiecare om pe care pot să-l fac să uite amarul zilei.

Bunul Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică Părintelui Patriarh Teoctist, care a slujit lui Hristos nu numai în zile bune, ci şi în zile de mare încercare, care a condus Biserica pe drumul mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!

† Dr. A M B R O Z I E

EPISCOPUL GIURGIULUI

GÂND ŞI CUVÂNT PENTRU PĂRINTELE PATRIARH TEOCTIST, LA ÎMPLINIREA A ZECE ANI DE LA TRECEREA LA CELE VESNICE*

* Cuvânt al Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, publicat în volumul "PATRIARHUL TEOCTIST - IN MEMORIAM - (2007 - 2014)", apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române, cu binecuvântarea Prefericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

________________________________________
[1] †Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Slujind altarul străbun, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 11-12.

Sursa: episcopiagiurgiului.ro

• Patriarhul Teoctist Arapasu
  Publicat in : Patriarhi