Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan; Cuv.Arsenie cel Mare

Pomenirea Sfantului Slavitului Apostol si Evanghelist Ioan  

   

Se cuvine a sti ca tatal cuvantatorului de Dumnezeu era Zevedeu, iar maica sa era Salomi, fiica lui Iosif, logodnicul Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru ca Iosif a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosif, si trei fiice: pe Estir, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeia lui Zevedeu si maica a lui Ioan cuvantatorul de Dumnezeu. Deci, Mantuitorul, era unchi lui Ioan, pentru ca era frate al Salomeei, fiica lui Iosif. Se cuvine sa stim ca, in vremea in care a fost vandut Domnul nostru iudeilor si a fost rastignit, au fugit toti. Dar Ioan, ca un iubit, a fost de fata la vanzarea si la rastignirea Lui si a venit la mormant cu Petru.

   

Apoi a luat pe Nascatoarea de Dumnezeu intru ale sale. De aceea se zice ca a avut trei maici pe pamant: intai pe Salomi, dintru care s-a nascut; a doua, tunetul, ca s-a numit "fiul tunetului"; si a treia pe Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, precum a zis Domnul: Iata Maica ta! Si a ingrijit-o Ioan pana la adormirea ei. Apoi a venit la Efes si a daramat prin rugaciunea sa capistea Artemidei si a mantuit din ratacire patru sute de mii de barbati si femei ce slujeau Artemidei si i-a adus la lumina. Iar muntele pe care se afla biserica cuvantatorului de Dumnezeu se numeste Livaton, unde, spre apus, zace Sfantul Timotei. Iar Maria Magdalena si cei sapte tineri din Efes sunt in muntele din apropiere, ce se cheama Hileon. Iar Sfanta Ermiona, fiica lui Filip, unul din cei sapte diaconi, din cele patru proorocite fiice ale lui, zace aproape in acel munte; si Audact, mucenicul, si fiica sa, Calistena, si alti mucenici ce au fost episcopi: Ariston, Tiranos, Aristovul si Pavel cetateanul pustiului. Si se face praznuirea Sfantului Ioan, in cinstita sa apostoleasca biserica, ce este la locul ce se numeste Evdomon.

   

Cinstita mutare a Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mantuitorului, a iubitorului de feciorie si ucenicul iubit al lui Hristos, se praznuieste in 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viata lui cea sfanta. In aceasta zi, insa, se cinsteste numai pomenirea prafului tamaduitor, care ca minune iese in fiecare an din mormantul lui, in ziua a opta a lunii mai si pe care crestinii cei de acolo il numesc mana. Pentru ca Sfantul Ioan, traind mai mult de o suta de ani si ostenindu-se in bunavestirea lui Hristos, a iesit impreuna cu sapte ucenici ai sai din cetatea Efesului si le-a poruncit sa-i sape un mormant in chipul Crucii si intr-insul - precum scrie in viata lui - sa fie ingropat de viu. Auzind fratii cei din cetate de aceasta, au mers si au sapat mormantul lui si n-au aflat trupul Apostolului si s-au intors, plangandu-l mult. Dupa aceea, mergeau adeseori la mormantul lui si acolo isi savirseau rugaciunile catre Dumnezeu, chemand in ajutor si spre mijlocire pe Sfantul Ioan.

   

Dupa aceea a inceput in fiecare an, in aceasta luna si zi, a iesi din mormantul lui un praf subtire facator de minuni, pe care credinciosii luandu-l, tamaduiau neputintele si patimile ce erau in popor. Pentru aceea s-a asezat intr-aceasta zi, precum si in luna lui septembrie, sa-l laudam cu bisericesti cantari de laude si sa-l fericim pe acest placut al lui Dumnezeu, care mai mult decat altii a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugaciunile aceluia sa cistigam si noi tamaduire de bolile noastre cele sufletesti si trupesti si sa ne invrednicim a fi placuti si iubiti lui Hristos Dumnezeul nostru.

Viata Cuviosului Arsenie cel Mare

   

Cuviosul Arsenie s-a nascut in Roma cea Veche, din parinti crestini si dreptcredinciosi. El a crescut in invatarea cartii si in frica lui Dumnezeu. Ajungand barbat desavirsit, s-a aratat intelept, pentru ca a trecut bine toata invatatura retoricii si a filosofiei, cunoscand limba greceasca si latineasca. Defaimand desertaciunile acestei lumi si lasind afara intelepciunea elineasca, a intrat in randul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, cautand intelepciunea cea duhovniceasca, pe care Sfantul Apostol Iacov o lauda, numind-o curata, pasnica, blanda, bine supusa, plina de mila si buna de roduri". El a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde traia in curatie cu intreaga intelepciune, sirguindu-se a fi vrednic locas al Sfantului Duh, Cel ce sfinteste toate. Intr-acea vreme imparatea la Rasarit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, in Roma cea Veche, Gratian. Teodosie avea doi fii: Arcadie si Onorie, carora le cauta un invatator pentru ca acela sa-i invete, nu numai intelepciunea cea omeneasca, ci si pe cea dumnezeiasca; ca sa devina ei iscusiti in filosofia paganeasca si in intelepciunea crestineasca cea imbunatatita, care povatuieste spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis in toate partile si tarile de sub stapanirea sa, sa caute pe unul ca acesta; dar nu putea sa-l afle, pentru ca, desi aflau trimisii multi intelepti, totusi nu erau cu viata placuta lui Dumnezeu; si iarasi, a aflat multi placuti lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiti in intelepciunea cea dinafara.

   

Deci, a fost nevoit imparatul Teodosie sa scrie lui Gratian, imparatul Apusului, poftindu-l sa caute in stapanirea sa un barbat ca acela si sa-l trimita la dansul sa-i invete copiii.

   

Imparatul Gratian s-a sfatuit impreuna cu Papa Damasus si au zis: "Rusine va fi imparatiei noastre daca nu vom afla la noi un om intelept si imbunatatit, precum voieste imparatul Teodosie, care sa poata invata pe fiii sai filosofia si sa-i povatuiasca in frica lui Dumnezeu, cu cuvantul, cu fapta si cu viata cea placuta lui Dumnezeu". El, cautand, n-a aflat in toata Roma mai bun si mai iscusit in amandoua intelepciunile, in cea lumeasca si in cea duhovniceasca, decat pe diaconul Arsenie, care vietuia dupa Dumnezeu, si pe multi ii covirsea cu cuvantul si cu lucrul, cu intelepciunea si cu viata, desi nu era tocmai tanar. Chemandu-l, i-a spus cererea imparatului Rasaritului, poruncindu-i sa mearga acolo; iar el se lepada in tot chipul, zicand ca el a lasat de mult intelepciunea cea lumeasca, dupa ce a inceput randuiala slujbei lui Dumnezeu si a uitat scolasticestile graiuri, neputand macar a-si aduce aminte, ci vrea ca in liniste sa slujeasca in randuiala Bisericii si Altarului.

   

Pe cat el se lepada, pe atat imparatul cu papa il indemnau, sfatuindu-l sa-i asculte pe ei, intr-acel lucru atat de trebuinta imparatilor crestini si Bisericii lui Dumnezeu; sa invete pe copiii imparatesti nu numai intelepciunea cartii, ci si buna credinta cea crestineasca, ca sa nu creada vorbelor paganesti; ci sa stie, dupa aceea, a apara si a largi sfanta credinta cea crestineasca. Deci, Arsenie fara sa vrea s-a supus vointei imparatului si a papei si a fost trimis de ei la Constantinopol, la imparatul Teodosie cu toata cinstea. Ajungand fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de imparatul Teodosie cu dragoste; pentru ca, vazandu-l si cunoscandu-l din chip si din vedere ca este omul lui Dumnezeu, plin de intelepciune si de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte si a inaltat multumire lui Dumnezeu.

   

Aducand imparatul pe cei doi fii ai sai, pe Arcadie si pe Onorie, i-a incredintat lui, zicandu-i: "Tu mai mult sa le fii lor tata decat mine; caci mai mare lucru este sa le dai lor buna intelegere, decat a-i naste pe ei. Deci, ti-i incredintez bunei tale intelegeri, inaintea lui Dumnezeu, Care priveste spre noi, ca sa-i faci pe ei astfel precum doresc sa-i am. Pune pe chipul bunatatii si al intelepciunii tale, ca un tata duhovnicesc, ca sa nu se vatame cu nici un fel de sminteli din cele tineresti, si pentru aceasta va fi tie nadejde in Dumnezeu, fara de indoiala de rasplatire vesnica. O, cinstite Arsenie, daca ii vei creste pe dansii fara de prihana, pazindu-i in buna invatatura, atunci eu m-as bucura si as multumi lui Dumnezeu. Iti graiesc acestea si-ti poruncesc inaintea lor, ca singuri sa auda si sa ia aminte. Sa nu cauti la aceea, ca sunt fii de imparat, ci in tot chipul sa-i supui pe ei la frica invataturii tale, pentru ca voiesc, ca in toate, sa se supuna tie, ca unui adevarat parinte si invatator al lor si sa te asculte ca niste fii si ucenici".

   

Astfel imparatul, incredintind lui Arsenie pe fiii sai, a poruncit ca scoala lor sa fie aproape de palatul sau, ca sa-i fie cu putinta a merge singur adeseori la ei, sa vada si sa stie de invatatura si de viata fiilor sai. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dandu-i loc intre senatorii sai, si a poruncit sa-l cheme pe el tata, nu numai al fiilor imparatesti, ci si al lor.

   

Deci, Arsenie se numea tata al imparatului si al fiilor lui. Se scrie si aceasta in Pateric, ca fericitul Arsenie a primit pe amandoi fiii imparatesti, Arcadie si Onorie, din scaldatoarea Sfantului Botez, adica le-a fost nas, pentru ca s-au botezat nu in pruncie, ci dupa ce au ajuns in virsta desavirsita.

   

Primind Arsenie spre povatuire pe fiii imparatului, avea mare grija de ei, invatindu-i cartile grecesti si latinesti si spunindu-le lor toata intelepciunea din dumnezeiasca Scriptura, ii povatuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreapta si placuta lui Dumnezeu. Dar, mai ales, ii invata pe ei in ce fel sa fie, cand va binevoi Dumnezeu, sa le dea lor imparatia pamanteasca, pentru ca ei sa nu se impodobeasca numai cu coroana imparateasca, ci mai mult cu faptele cele bune si milostive, cu dreapta credinta si cu cucernicia cea crestineasca. Pentru ca imparatia au avut-o si oamenii rai si pagani, precum au fost mai inainte imparatii cei pagani; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al imparatilor crestini, care sunt datori a placea si a fi iubiti lui Dumnezeu si poporului; incat sa ramana pomenirea lor dupa ei, fericindu-se de neamuri.

   

O invatatura ca aceasta le dadea lor preainteleptul Arsenie si-i cinstea pe ei ca pe niste fii imparatesti, ii punea pe doua scaune si el singur ii invata, stand inaintea lor. S-a intamplat intr-o vreme de a mers la ei imparatul fara de veste si, vazand pe fii sai sezand pe scaune, iar pe Arsenie stand inaintea lor, s-a mihnit foarte si a zis catre Arsenie: "Oare asa ti-am poruncit? Au nu ti-am zis ca sa-i tii pe ei ca pe niste ucenici ascultatori si fii ai tai; iar nu ca niste feciori de imparat?" Fericitul Arsenie a raspuns cu smerenie, zicand: "Imparate, fiecarui lucru i se cuvine fapta cuviincioasa, tineretile au trebuinta de invatatura, iar cinstea imparateasca avem datoria a o implini".

   

De aceste cuvinte imparatul mihnindu-se mai mult, i-a zis: "Au doara tu ii pui pe ei imparati?" Aceasta zicand-o, a luat de la fii semnele cele imparatesti si a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca sa stea inaintea lui, zicand: "De vor invata a se teme de Dumnezeu, a pazi poruncile Lui si a-i placea Lui cu dreptate si cu blandete, Imparatul Cel ceresc este puternic, ca sa le dea imparatie pe pamant, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi rai si nevrednici, apoi mai bine le va fi lor sa petreaca fara imparatie, decat sa imparateasca cu nebunie. Si ma rog lui Dumnezeu, mai bine din copilaria lor sa piara cu moarte de pe pamant, decat ar fi rai si ar creste spre vatamarea sufletelor lor si a altora". Astfel invatindu-i imparatul, s-a dus; iar Arsenie lauda pentru aceea in mintea sa pe imparatul si de atunci facea dupa porunca lui, pentru ca el, sezand, invata pe fiii imparatesti care ii stateau inainte.

   

Petrecand el in mare cinste si slava, se mihnea foarte, intristandu-se cu duhul, pentru ca lui ii era urata slava, bogatia si gilceava acestei lumi si avea mare dorinta ca in liniste, in saracie si in smerenie monahiceasca sa slujeasca lui Dumnezeu, rugandu-se Lui cu dinadinsul, ca sa-i arate lui o cale lesnicioasa spre a scapa de viata cea din palatul imparatesc, spre cistigarea petrecerii celei deosebite si pustnicesti.

   

Intr-una din zile a aflat pe Arcadie cazut intr-o sminteala copilareasca. Deci, maniindu-se pe el, l-a batut tare cu niste vergi si l-a ranit atata, incat sa pomeneasca bataia aceea pana la moarte; pentru ca ramasesera pe trup semnele acelea. Aceasta s-a facut din purtarea de grija a lui Dumnezeu, ca prin acea pricina sa scoata pe Arsenie din lume si sa-l duca la viata pustniceasca dorita de el. Deoarece Arcadie a prins rautate mare in inima sa asupra invata-torului sau pentru bataia aceea si, venind in virsta cea desavirsita, se gandea cum l-ar ucide pe el. Descoperindu-si gandul sau unui credincios spatar de-al sau, il ruga sa ucida in taina pe Arsenie cu orice chip. Spatarul, temandu-se de Dumnezeu si de imparatul Teodosie si, nevoind sa faca un lucru rau ca acela, deoarece si pe Arsenie pentru acea fapta buna a lui, iubindu-l si cinstindu-l, i-a spus in taina gandul cel rau al lui Arcadie si il sfatuia ca, precum stie sa-si pazeasca viata. Deci, Arsenie, fiind cuprins de mihnire si de frica, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca sa-i indrepte calea lui spre mantuire. Pe cand se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicandu-i: "Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui". Arsenie, auzind aceasta, indata s-a imbracat in haine proaste si a iesit din palatul imparatesc, nestiind nimeni. Deci, mergand la limanul marii, a gasit, dupa randuiala lui Dumnezeu, o corabie mergand spre Alexandria si, urcandu-se intr-insa, a plecat lasindu-se in voia lui Dumnezeu.

   

Sosind in Alexandria, s-a dus indata la schitul pustiei, unde, mergand la biserica, a rugat preotii sa-l faca monah si sa-l povatuiasca la calea mantuirii. Ei, vazandu-l dupa fata, dupa vedere si din vorba ca este barbat cinstit, l-au intrebat cine este si de unde vine. Iar el le-a raspuns: "Sunt un om strain si sarac!" Deci, sfatuindu-se preotii intre ei cine ar fi putut sa ia pe acela langa sine si sa-l povatuiasca la nevointa vietii monahicesti, l-au dus la parintele Ioan Colov si i-au spus despre barbatul care venise la calugarie. Batranul, facand rugaciune, a zis: "Voia Domnului sa fie!"

   

Si le-au pus masa, caci era ceasul al zecelea din zi si, sezand preotii sa manince cu batranul, au lasat pe Arsenie, pentru ca nimeni nu i-a zis sa sada la masa. Mancand aceia, el statea inaintea lor privind in jos, parandu-i-se ca sta inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri. Deci, batranul, luand dinaintea sa o bucata de paine, a aruncat-o inaintea lui, zicandu-i: "De voiesti, maninca!" Batranul a facut aceasta, ispitind smerenia lui si vrand sa stie oare cu adevarat a venit sa se lepede de sine? Arsenie a gandit in sine, zicand: Acest batran este ingerul lui Dumnezeu mai inainte-vazator si, cunoscandu-ma ca sunt mai rau decat un ciine, mi-a aruncat aceasta paine ca unui ciine; deci, mi se cade ca sa maninc ca un ciine, hrana ce mi s-a dat. Deci, plecandu-se jos, a mers pe pamant pe maini si pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare si luand cu gura acea bucata de paine, a mers intr-un colt al chiliei si, stand acolo pe pamant, a mancat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, vazand atata smerenie a lui, a zis catre preoti: "Acesta va fi monah iscusit!" El a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui si indata l-a imbracat in schima monahala, povatuindu-l la nevointa cea duhovniceasca. Apoi, dupa putina vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i sa petreaca ca un monah desavirsit.

   

Dupa plecarea lui Arsenie din palatul imparatesc, s-a facut de imparatul Teodosie multa cercetare pentru el. Pentru ca imparatul s-a mihnit foarte mult dupa el si a trimis prin toate partile ca sa-l caute, dar n-a putut sa-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Sau, pana la vremea aratarii lui spre folosul multora.

   

Arsenie, traind in postire in chilia pe care i-o daduse batranul, placea lui Dumnezeu, cu osteneli si cu toata fapta buna si degraba a intrecut pe multi parinti prin pustnicestile sale nevointe, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: "Doamne, povatuieste-ma pe mine, cum sa ma mantuiesc!" Atunci iarasi s-a auzit un glas graind catre dansul: "Arsenie, fugi de oameni si petrece in liniste; caci, aceasta este radacina curatiei!" Deci, sculandu-se, s-a dus mai departe in pustie pentru linistea sa si, facandu-si o chilie mica, locuia singur intr-insa, sirguindu-se in tot chipul sa pazeasca tacerea. Pentru aceasta, totdeauna se dadea de o parte de la tot felul de vorbe, inaltindu-si mintea sa la cele ceresti. Adica, cu trupul era pe pamant, iar cu duhul se impartasea cu puterile cele de sus, venind la biserica numai Duminicile si in zilele de praznic, de unde, dupa savirsirea slujbei bisericesti, indata se intorcea in liniste la chilia sa cea pustniceasca. El nu vorbea cu nimeni nimic, decat numai cand il intreba cineva de vreun lucru de trebuinta, atunci raspundea cu cuvinte scurte si alerga la linistea sa. Viata lui era de minune tuturor parintilor celor din schit.

   

Odata l-a intrebat parintele Marcu, zicand: "Parinte, pentru ce fugi de noi?" Arsenie i-a raspuns: "Dumnezeu stie cat va iubesc pe voi, dar nu pot sa fiu si cu Dumnezeu si cu oamenii; caci puterile cele de sus mii de mii si intuneric de intuneric se afla in ceruri si toti cu o voie si cu un gand slavesc pe Dumnezeu; iar voile omenesti sunt multe pe pamant si gandurile de multe feluri; pentru ca fiecare isi are voia si gandul sau; deci, nu pot sa las pe Dumnezeu si sa vietuiesc cu oamenii!" Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se departa de oameni si dorea ca sa nu fie vazut si stiut de nimeni. Dar faclia nu putea sa stea mult ascunsa sub obroc; caci, strabatand pretutindeni vestea despre viata lui cea imbunatatita, s-a facut instiintare si in Constantinopol despre el.

   

Dupa moartea dreptcredinciosului imparat Teodosie cel Mare, imparatind Arcadie, fiul lui, a luat instiintare despre Cuviosul Arsenie, unde este si cum vietuieste; deci, i-a scris, cerandu-si iertare cu smerenie pentru pacatul sau cel din tinerete; staruind de el ca sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru fratele sau, Onorie, care luase imparatia Apusului, sa le indrepteze Domnul bine imparatiile lor, daruindu-i inca tot birul imparatesc, care se lua din Egipt, pentru ca el sa-l imparta, precum va voi, bisericilor si manastirilor si tuturor celor ce au trebuinta. Dar, Cuviosul Arsenie n-a voit sa-i scrie, ci prin cuvinte a raspuns trimisului, zicandu-i: "Spune celor ce te-au trimis, ca asa graieste smeritul Arsenie: Dumnezeu sa va ierte pe voi, fiilor, si imparatiile voastre sa le indrepteze dupa bunavoia Sa si pe voi sa va povatuiasca ca sa faceti voia Lui. Iar ceea ce ati scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinta Arsenie, pentru ca el este mort pentru lume si sa nu-l socoteasca nimeni ca este intre cei vii". Cu un raspuns ca acesta Cuviosul a eliberat pe trimisul imparatului, iar el se salasluia in pustie, in chilia sa deosebita, traind in tacere si vorbind cu Dumnezeu neincetat prin rugaciune; iar, uneori, povatuia pe altii la viata cea linistita.

   

Mergand el intr-un loc, care avea o multime de trestie, a aflat acolo pe niste frati sezand; iar trestia, clatinindu-se de vant, facea zgomot mare. Si a intrebat pe frati, zicand: "De unde vine acest zgomot?" Aceia i-au raspuns: "Trestia suna de vant, parinte". Cuviosul le-a zis: "Apoi pentru ce sedeti voi aici, ascultand zgomotul trestiilor? Daca cineva iubeste cu adevarat tacerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasare; caci si din acela se tulbura pacea inimii, cu atat mai mult de un zgomot ca acesta de trestie.

   

Intr-una din zile a venit la dansul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, impreuna cu oarecare boieri, si voiau sa auda de la el cuvant de folos. Iar staretul, tacand putin, a zis catre dansii: "De va voi spune un cuvant pe care il veti auzi, apoi voi veti face ceea ce voi zice eu?" Ei s-au fagaduit ca sa faca aceea ce le va porunci. Si le-a zis staretul: "Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu veniti". Minunindu-se de cuvantul lui, s-au folosit si s-au dus.

   

Arhiepiscopul a voit iarasi sa vada pe Cuviosul Arsenie si a trimis la el, intrebandu-l daca ii va deschide lui chilia cand va veni?" Iar staretul a raspuns prin trimis: "De vei veni, iti voi deschide; iar de-ti voi deschide tie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai sedea aici". Auzind arhiepiscopul, nu s-a dus, temandu-se sa nu plece staretul din hotarele lor aiurea.

   

Un frate oarecare strain a mers la chilia Cuviosului Arsenie si a batut in usa, vrand sa-l vada. Iar staretul, socotind ca a venit ascultatorul cel ce il slujea, i-a deschis usa indata; dar, vazand pe fratele cel strain, a cazut cu fata la pamant, ca sa nu-l vada pe cel ce a venit. Fratele se ruga de staret ca sa se scoale de la pamant, iar el nicidecum nu voia, ci raspundea: "Nu ma voi scula, pana ce nu te vei duce de aici". Rugandu-l fratele mult si neluandu-i in seama rugaciunea, a plecat.

   

Un alt frate de departe, mergand la schitul cuviosului, voia sa vada pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericesti ca sa-l duca la el, zicand: "Voiesc sa vorbesc cu parintele Arsenie". Aceia i-au zis: "Odihneste-te, frate, pana in ziua Duminicii, cand va veni la biserica si-l vei vedea". Iar fratele le-a raspuns: "Nu voi manca, nici nu voi bea, pana ce nu-l voi vedea". Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca sa-l duca la chilia staretului.

   

Chilia lui Arsenie era departe de biserica ca la 50 de stadii in pustie. Si, mergand la el, a batut in usa; iar staretul, deschizandu-le, i-a primit in chilie, dar sedea, tacand si cautand in jos. Au stat si ei tacuti si nici unul dintr-insii n-a grait vreun cuvant. Deci, sezand ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: "Eu ma voi duce inapoi, pentru ca am acolo un lucru bisericesc". Si, sculandu-se, voia sa se duca. Fratele cel strain, neavand indrazneala catre staret si rusinindu-se a ramane, a zis catre fratele cel bisericesc: "Voi merge si eu cu tine". Si, sculandu-se, s-a inchinat staretului si a plecat, neauzind nici un cuvant de la dansul. Dupa aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc sa-l duca la parintele Moise, care dintre tilhari s-a intors la pocainta monahiceasca, si l-a dus.

   

Fericitul Moise i-a primit bucurandu-se, aratandu-le multa dragoste; iar dupa ce i-a odihnit, i-a eliberat. Atunci fratele cel bisericesc a zis catre celalalt: "Iata, am vazut pe amandoi: pe parintele Arsenie si pe parintele Moise. Deci, care ti se pare mai bun?" Zis-a fratele cel strain: "Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun". Auzind aceasta un oarecare din parinti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, arata-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tau, iar altul primeste pe toti pentru numele Tau? Deci, care dintre ei este mai desavirsit si este vrednic de mai mari daruri ale Tale?" Dupa aceasta, a vazut parintele acela in vedenie doua corabii mari inotand pe un riu, intr-una era Cuviosul Arsenie si duhul lui Dumnezeu ii indrepta corabia cu multa liniste; iar in cealalta corabie era Cuviosul Moise si ingerii lui Dumnezeu erau cu dansul, care ii indreptau corabia si faguri de miere puneau in gura lui Moise.

   

Aceasta vedenie a spus-o parintele acela la toti parintii iscusiti si, socotind, a zis ca mai desavirsit este Arsenie, cel ce tace, decat Moise, cel ce primeste pe straini, pentru ca Arsenie petrece cu Insusi Dumnezeu, iar cu Moise petrec ingerii lui Dumnezeu. Asa Cuviosul Arsenie, instrainindu-se de vederea si de vorbirea omeneasca, cu mult mai mult se ferea de vederea si de vorbirea femeiasca, precum ne va arata cuvantul ce urmeaza.

   

O jupaneasa oarecare, bogata, dreptcredincioasa, inteleapta, tematoare de Dumnezeu si cu viata cuviincioasa, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma in Alexandria, vrand sa vada pe sfantul batran. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintai senatori. Jupaneasa aceea a rugat pe arhiepiscop sa induplece pe staret sa o primeasca cu dragoste ca pe o straina si sa o invredniceasca binecuvantarii, deoarece se ostenise atat de multa cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sirguia in tot chipul, sa-i mijloceasca ei acel lucru la staret, dar n-a putut nicidecum, pentru ca se lepada a o vedea, dar nici nu voia sa auda de femeie.

   

Jupaneasa, luand cunostinta de aceea, a poruncit sa-i puna saua pe calul sau, zicand: "Cred Dumnezeului meu ca voi vedea pe Arsenie, pentru ca n-am venit sa vad om, fiindca si in cetatea noastra sunt multi oameni, dar vreau sa vad prooroc. Si de aceea am suferit atatea osteneli pe mare". Deci, s-a dus in pustia aceea. Cand s-a apropiat jupaneasa de chilia cuviosului s-a intamplat, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, de era staretul afara din chilie; iar ea, mergand fara de veste, a cazut la picioarele lui. El cu mihnire a ridicat-o si, cautand spre dansa cu manie, i-a zis: "Daca ai voit sa vezi fata mea, vezi-o dar". Iar ea de rusine n-a putut sa caute cu ochii spre fata lui. Deci, staretul a zis catre dansa: "Daca ai auzit de faptele mele bune, acelea iti erau de trebuinta sa le socotesti si sa le urmezi. Dar de ce trebuinta iti era a vedea fata mea? Si cum ai indraznit sa vii atata cale departata? Nu stii oare ca esti femeie si nu ti se cade sa iesi afara din casa? Pentru aceea ai venit aici ca, dupa ce te vei intoarce la Roma, sa incepi a te lauda catre celelalte femei, zicand: "Am vazut pe Arsenie, si astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea sa vina la mine?"

   

Ea a raspuns: "Daca Domnul imi va da mie sa ma intorc, nu voi lasa pe nimeni sa vina aici, sa te supere pe sfintia ta; iar eu ma rog ca tu sa te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum si intotdeauna, sa ma pomenesti in sfintele tale rugaciuni". Raspuns-a staretul: "Ma rog lui Dumnezeu ca sa-ti stearga pomenirea ta de la inima mea". Auzind ea acestea, a plecat tulburata si, mergand in cetatea Alexandria, s-a imbolnavit de necaz. Arhiepiscopul, instiintindu-se ca s-a imbolnavit jupaneasa, a mers la dansa pentru a o cerceta si a o intreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: "Mai bine mi-ar fi fost mie de n-as fi venit aici, pentru ca am rugat pe staretul Arsenie sa ma pomeneasca in rugaciunile sale, iar el mi-a zis: "Ma voi ruga lui Dumnezeu ca sa-ti stearga pomenirea ta de la inima mea! Si iata eu pentru aceea mor de necaz". Arhiepiscopul a grait catre dansa: "Nu te mihni de aceasta, o, fiica, ca nu fara de pricina a zis aceasta sfantul staret, pentru ca tu esti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfintilor barbati. Deci, staretul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul pazindu-se de ispitele vrajmasilor; iar pentru sufletul tau se roaga si se va ruga totdeauna". Deci, jupaneasa, mangiindu-se cu acele cuvinte, s-a insanatosit si s-a dus cu bucurie intru ale sale.

   

Cuviosul Arsenie petrecand in linistea sa, cu tot gandul se adancea in rugaciuni catre Dumnezeu si se aprindea cu dragoste de serafim catre El, incat cu totul era incalzit de fierbinteala gandirii de Dumnezeu. Odinioara un frate de la schit, mergand la chilia lui pentru o trebuinta oarecare, s-a uitat pe o fereastra si a vazut pe staretul, stand la rugaciune cu totul invapaiat ca focul, si s-a spaimantat. Si era vrednic fratele de vedenia aceea caci, stand putin, a batut in usa si, iesind staretul si vazand pe fratele inspaimantat, l-a intrebat: "De mult stai aici? N-ai vazut ceva?" Iar fratele a zis: "N-am vazut nimic". Iar el, vorbind cu dansul pentru ce ii era trebuinta, l-a eliberat.

   

Se mai spune de acest cuvios si aceasta. Pe cand era el in palatul imparatesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decat el; iar dupa ce s-a lepadat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decat dansul. Insa a pastrat inca oarecare putina ramasita din obiceiul cel lumesc; pentru ca uneori punea picior peste picior cand sedea si-l vedeau astfel fratii, dar nu indrazneau sa-l indrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toti. Deci, unul dintre dansii, parintele Pimen, a zis catre ceilalti: "Sa mergem la parintele Arsenie si eu voi sedea inaintea lui astfel, dupa cum s-a obisnuit el a sedea; iar voi sa ma certati pe mine, ca si cum nu as sedea bine, ca atunci eu voi incepe a-mi cere iertare si staretul se va indrepta din aceea". Deci, au mers si a facut asa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscand ca nu se cade ca sa sada monahul astfel, de atunci s-a indreptat.

   

El era atat de smerit, incat cauta invatatura de folos si de la cei simpli; pentru ca, odata, vorbind cu un batran egiptean, cerea sa-l povatuiasca pe el, cum ar fi putut sa goneasca de la sine gandurile cele neplacute lui Dumnezeu. Vazand aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urma: "Pentru ce, parinte, fiind atat de iscusit in Scriptura, stiind bine limba greceasca si latineasca, intrebi pe un om simplu pentru indreptarea gandurilor tale?" Raspuns-a Cuviosul: "Invatatura cea greceasca si cea latineasca o stiu, iar alfabetul, pe care acel simplu il stie, inca nu am putut a-l invata!" Aceasta o zicea sfantul, adeverind ca smerenia este incepatura a tuturor faptelor bune, precum si alfabetul este incepatura cartilor. Si, chiar daca ar sti cineva toata intelepciunea lumeasca, dar de nu va avea smerita cugetare adevarata, acela nu va putea sa afle mantuitoarea cale catre Dumnezeu.

   

Cuviosul mai avea pe langa smerenia sa si umilinta mare, pentru ca in toata vremea vietii sale, sezand si lucrand lucrul maini-lor, tinea un servet in sin, cu care stergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindca plangea intotdeauna. El petrecea lucrand toata ziua si rugandu-se toata noaptea. Putin somn primea cateodata. Iar cand avea nevoie sa doarma, zicea catre somn: "Vino aici, robule cel rau, dar sa nu zabovesti la mine! Astfel sezand, dormita putin, apoi degraba scuturand somnul de la ochi, se scula, se ruga si zicea catre ucenici: "Monahului ii este destul sa doarma un ceas!" Iar cand venea ziua Duminicii, se scula din seara simbetei la rugaciune si, intinzandu-si mainile in sus, lasa soarele dupa sine, si astfel sedea pana ce soarele rasarea in fata lui.

   

Cuviosul se indeletnicea cu impletirea de cosnite si de funii din frunze de finic. El nu schimba apa in care isi muia frunza cea de finic pana la anul, fara numai turna cate putina. Si ii ziceau lui unii din frati: "Pentru ce, parinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simti ca miroare greu in chilia ta?" Iar sfantul le raspundea lor: "In locul tamaiei si a mirurilor celor binemirositoare, pe care in lume bine le-am mirosit, acum se cade sa miros putoarea aceasta, ca in ziua infricosatei judecati, sa ma izbaveasca Domnul de putoarea cea nesuferita a iadului".

   

Pe acest parinte de multe ori il suparau diavolii, aducandu-i oarecare ispitiri. Deci, odata, fratele care ii slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe batranul, strigand catre Dumnezeu: "Nu ma lasa pe mine, Doamne, ca nici un bine n-am facut inaintea Ta! Ci da-mi mie dupa darul Tau, ca macar de acum sa pun inceput bun!"

   

S-a intamplat odata ca Cuviosul Arsenie s-a imbolnavit. Si, mergand clericii, l-au luat si l-au adus aproape de biserica, in bolnita, ca sa-i slujeasca lui. Si l-au asezat pe un pat cu asternut, punind sub capul lui o perna moale. Deci, a mers la dansul un frate ca sa-l cerceteze si, vazand pe cuviosul culcat pe pat cu asternut si perna moale sub cap, s-a smintit, zicand: "Oare acesta este parintele Arsenie? Si oare pe acest fel de pat moale se culca?" Si, intelegand aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela si l-a intrebat pe el, zicand: "Frate, cand ai fost in lume, ce randuiala aveai? Si ce fel ti-a fost viata ta?" Iar el a zis: "Am fost pastor de dobitoace si mi-am petrecut zilele mele in multe osteneli si griji".

   

Iarasi l-a intrebat pe el preotul: "Dar acum cum petreci in chilia ta?" Iar el a zis: "Vietuiesc intru odihna, avand cele de trebuinta si traind fara de grija". Zis-a lui preotul: "Acesta pe care il vezi - parintele Arsenie -, cand era in lume, a fost tata al imparatilor si ii stateau lui inainte o mie de slugi. Era imbracat in haine luminoase, cu briie de aur si cu gherdane era incins; asternutul lui era de mult pret si bogatie la dansul era fara de numar. Iar tu ai fost unul dintre cei saraci, pascand dobitoacele, si n-ai avut o odihna ca aceasta in lume, precum ai acum in calugarie. Deci, tu acum te odihnesti dupa ostenelile cele din lume, iar parintele Arsenie se osteneste dupa odihna si indestularea cea luminoasa si patimeste in saracie!" Deci, fratele acela umilindu-se, s-a inchinat preotului, cerandu-si iertare si zicand: "Cu adevarat, parinte, asa este. Eu am venit de la osteneli la odihna, iar parintele Arsenie a venit de la odihna la osteneli!" Si, folosindu-se fratele acela, s-a dus.

   

Intr-o vreme a venit navalirea barbarilor asupra partii aceleia, si fugeau parintii prin cetati si prin locuri ascunse, lasind schitul. Iar cuviosul n-a voit sa iasa din pustie la cetati, zicand: "Daca Dumnezeu nu ma va pazi pe mine, apoi pentru ce vietuiesc pe pamant?" Si au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla intr-acea pustie, pentru ca Dumnezeu acoperea pe robul Sau. Apoi, gandind in sine sa nu fie laudat de ceilalti parinti, ca va creste intru dansul oarecare slava desarta, a apucat calea aceea pe care au fugit si ceilalti parinti. El plangea pentru pustiirea schitului, zicand: "Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierit schitul". Dupa plecarea barbarilor, iarasi s-au intors parintii la locurile lor si, innoind pe cele risipite, vietuiau ca mai inainte. Asemenea s-a intors in chilie si Cuviosul Arsenie.

   

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diata a unui oare-care boier, rudenia lui, care, murind, i-a lasat multe bogatii si averi ca sa le imparta precum va voi. Staretul, luand acea diata voia sa o rupa; dar trimisul a cazut la picioarele lui, zicand: "Rogu-te pe tine, parinte, sa nu rupi diata, ca sa nu fie cautata la mine de cei ce m-au trimis". Atunci cuviosul i-a dat lui diata intreaga, zicand: "Eu mai inainte decat acela am murit, si cum el a murit de curand, ma face pe mine cu diata aceasta mostenitor al averilor sale, fiind eu mort". Si a intors inapoi pe trimisul acela cu diata.

   

Cuviosul nu locuia totdeauna in acelasi loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai linistite, fugind de cei ce veneau si-l suparau. El petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, in preajma cetatii Memfis, asemenea si in Canopul Alexandriei si prin alte locuri pustii, si iarasi se intorcea la schit, dar nimeni nu putea sa ajunga chipul vietuirii lui.

   

Sezand el in partile cele de jos ale Egiptului si, neputand sa sufere supararile celor ce veneau la dansul si-i tulburau linistea, a voit sa-si lase chilia si sa se duca aiurea. Deci, neluandu-si nimic, a iesit, zicand catre cei doi ucenici ai sai, Alexandru si Zoil: "Tu, Alexandre, sa ramai aici, iar tu, Zoil, sa mergi cu mine la riu si sa-mi cauti o corabie, care merge la Alexandria si pe urma te vei intoarce la fratele tau, Alexandru". Deci, ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, insa nu indrazneau sa intrebe pe staret pentru ce sa desparte de dansii? Si a plecat staretul in partile Alexandriei, dar a cazut intr-o boala mare, in care a zacut multa vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru si Zoil, cei ce ramasesera in chilie, se intrebau intre ei, daca n-a mihnit cineva dintre dansii pe cuviosul staret cu vreo neascultare. Si, neafland intre ei nici o pricina, se mihneau de plecarea staretului. Dupa ce cuviosul s-a insanatosit, a zis in sine: "Ma voi duce iarasi la ucenicii mei". Si, sculandu-se, s-a dus.

   

El fiind aproape de riu si mergand oameni mireni pe acea cale, din intamplare, o femeie araba s-a atins de cojocul cuviosului; iar staretul, mihnindu-se, a certat-o caci, fiind femeie, a indraznit de s-a atins de haine calugaresti. Si i-a zis lui aceea: "Daca esti monah, apoi du-te in munte pustiu!" Staretul, umilindu-se de cuvintele ei, graia in sine, poftind adeseori cuvintele femeii aceleia: "Daca esti monah, Arsenie, du-te in munte si salasluieste-te in pustie". Si a mers la un loc ce se numea "piatra", unde petreceau ucenicii lui; si acolo l-au intampinat Alexandru si Zoil, care, cazand la picioarele lui, plangeau. Si a plans si staretul, cazand pe grumajii lor. Ucenicii au zis catre staret: "Ducerea ta de la noi, parinte, multa mihnire ne-a facut noua, pentru ca ne ziceau parintii: Nu s-ar fi dus de la chilia sa parintele Arsenie, daca ucenicii nu l-ar fi mihnit pe el prin a lor neascultare si nesupunere". Grait-a staretul catre dansii: "Si eu am inteles aceasta, fiilor, cum ca parintii astfel zic de voi, si pentru aceasta m-am intors la voi, si vor zice acum parintii de mine: "Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflandu-si odihna picioarelor sale, iarasi in corabie la Noe s-a intors". Si s-au mangiiat ucenicii si au petrecut toti impreuna pana la sfarsitul vietii cuviosului.

   

Cuviosul Arsenie, sezand in chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: El a auzit un glas, zicand catre dansul: "Iesi din chilie, ca sa-ti arat lucrurile omenesti". Iesind staretul, s-a facut ca intr-o uimire si a vazut pe ingerul lui Dumnezeu, luandu-l de mana si ducandu-l la un loc si i-a aratat lui un om arap, taind lemne si facand o sarcina mare; iar arapul se incerca sa ia sarcina aceea pe spate si s-o duca, dar nu putea, fiindca era grea. Deci el, in loc ca sa ia lemne din sarcina si sa o faca mai usoara, iarasi taia lemne si adauga la sarcina si o facea mai grea decat intai. Si iarasi, incercand s-o ridice si neputand, mai multe lemne punea si ingreuna sarcina.

   

Ingerul Domnului, ducand pe fericitul Arsenie de acolo, i-a aratat lui un alt om care, stand la un put, scotea apa si o turna intr-un vas crapat si spart. Apa curgea afara din vasul crapat si spart. Apa curgea din vas si se intorcea inapoi in put, iar cel ce o scotea, se ostenea in zadar. Iarasi ingerul a aratat staretului alta vedenie: Se vedea o biserica stand deschisa si doi barbati calari pe cai, ducand o birna in curmezis, amandoi voiau sa treaca prin usile bisericii, dar nu puteau, fiindca lemnul era de-a curmezisul; iar unul cu altul nu se invoia, ca sa indrepteze lemnul in lungimea drumului si sa mearga inainte pe usa. Voind amandoi deodata sa intre, mergeau in curmezis, pentru aceea au ramas afara de usi, neputand sa intre in biserica cea deschisa.

   

Deci, staretul a intrebat pe ingerul ce-l ducea pe el: "Ce este aceasta vedenie?" Si i-a tilcuit lui ingerul astfel: "Acesti oameni care au dus birna, cu chipul sunt barbati imbunatatiti, insa mandri, nevoind sa se smereasca unul altuia. Pentru aceea nu intra intru imparatia cerului, ci raman afara pentru mandria lor, prin care ei toata fapta lor cea buna o pierd. Iar cel ce scotea apa si o turna in vasul cel spart, inseamna omul care are fapte bune, insa de pacate nu se paraseste; pentru aceea in desert se osteneste, de vreme ce cu pacatele isi pierde plata sa, pe care era sa o cistige de la Dumnezeu. Iar arapul care taia lemne si le adauga la sarcina, cu chipul este un om, care in multe pacate petrece si, in loc de pocainta, adauga mai mari faradelegi peste faradelegile sale cele mai dinainte. Aceasta vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor sai spre folos, ca si cum era vazuta de un alt staret, iar nu de el.

   

O alta infricosata descoperire, care se intamplase altor parinti pentru dumnezeiestile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: "A fost intr-un schit un staret minunat cu viata si slavit intre parinti pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din nestiinta sa - pentru ca era prea prost si neiscusit in dumnezeiasca Scriptura - se smintea cu necredinta pentru Preacuratele Taine, zicand ca painea pe care o primim din dumnezeiescul Altar si paharul, cu care ne impartasim, nu este adevaratul Trup si Singe al lui Hristos, ci numai inchipuire a Trupului si a Singelui Lui. Auzind aceasta doi stareti iscusiti, ziceau intre ei ca nu cu rautate graieste staretul acestea despre Sfintele Taine, ci din prostie si din nestiinta; si se sirguiau sa-l indrepteze pe el in aceea. Ei s-au dus la dansul si, vorbind si altele pentru folosul sufletului, au inceput a zice si aceasta: "Am auzit, parinte, un cuvant necuviincios despre un frate, ca ar fi zis ca painea pe care o primim si paharul pe care il bem din Sfantul Altar, nu este Trupul si Singele lui Hristos, ci numai o inchipuire".

   

Iar staretul a raspuns: "Eu sunt cel ce am zis aceasta". Iar ei l-au rugat, zicand: "Sa nu crezi asa, parinte, ci intr-acest chip: Noua ne-a dat Sfanta Biserica soborniceasca a crede si a marturisi ca painea este cu adevarat Trupul lui Hristos si vinul in pahar este adevarat Singele Lui; iar nu inchipuire a Trupului si a Singelui". Pentru aceea ii aduceau multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptura si de la Sfintii Parinti, dovedind necredinta lui, dar in prostia sa zicea: "De nu ma voi incredinta cu insusi lucrul, nu voi crede".

   

Batranii i-au zis: "Parinte, sa ne rugam dar lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi toti trei postim o saptamana, ca sa-ti descopere tie aceasta Taina; si credem ca-ti va descoperi, nevoind sa-ti pierzi ostenelile tale de multi ani". Staretul a primit cu bucurie cuvantul acesta si s-au inchis fiecare in chilia sa, postind si rugandu-se toata saptamana. Staretul acela zicea in rugaciunea sa cea catre Dumnezeu: "Doamne, Tu stii ca nu din rautate nu cred, dar cu mintea mea proasta nu pot intelege si patrunde taina aceasta. Deci, arata-mi, dupa bunatatea Ta, singur adevarul, ca sa nu ma ratacesc cu credinta". Asemenea si cei doi stareti rugandu-se, ziceau: "Doamne, arata fratelui nostru aceasta taina a Ta, ca sa nu ramana in necredinta si sa nu-si piarda osteneala sa cea imbunatatita". Dumnezeu a ascultat rugaciunea lor si le-a descoperit aceasta infricosata taina astfel: Dupa ce s-a sfarsit saptamana postirii lor si a rugaciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toti acei trei stareti in biserica la dumnezeiasca Liturghie si impreuna au stat la un loc.

   

Acolo li s-au deschis ochii, cand s-a pus painea pe Sfanta Masa si au vazut un Prunc mic. Preotul, intinzand mana ca sa franga painea, a vazut pe ingerul Domnului pogorandu-se din cer, avand in maini un cutit, si, junghiind Pruncul, I-a turnat singele in pahar. Si cand preotul frangea painea, ingerul sfarama trupul in particele; iar cand fratii au mers sa se impartaseasca cu Sfintele Taine, a mers si parintele care nu credea si, luand in mana carne cruda si singerata si vazand in pahar singe, temandu-se a strigat, zicand: Cred, Doamne, ca painea este Trupul Tau si vinul este Singele Tau.

   

Si indata carnea s-a facut paine si singele vin si s-a impartasit cu multa frica si cu umilinta. Parintii i-au zis: "Stie Hristos Dumnezeu ca neamul omenesc nu poate sa manince carne cruda, nici sa bea singe; de aceea isi da Preacuratul Sau Trup sub chipul painii si Singele Sau cel facator de viata sub chipul vinului, ca sa-l poata primi cei ce se impartasesc cu credinta". Pentru aceasta ei au dat lauda lui Hristos Dumnezeu, ca n-a lasat pe staretul cel imbu-natatit sa piara cu necredinta.

   

Un frate oarecare a intrebat pe parintele Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: "Ingrijeste-te in tot chipul ca, cele facute in mintea ta, sa fie placute lui Dumnezeu si cu inlesnire vei birui pacatele cele dinafara". Aceasta o zicea sfantul, aratand ca toate patimile pacatelor se nasc din vointa mintii si din gandurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se in inima, se tin cu indulcire. Iar cel ce-si indrepteaza mintea sa catre Dumnezeu si izgoneste indata gandurile cele spurcate, isi taie patimile si biruieste poftele pacatelor".

   

Staretul a mai zis: "De vom cauta pe Dumnezeu cu adevarat, El singur va veni la noi si-L vom vedea; si daca Il vom tine pe El la noi prin viata curata, va petrece impreuna cu noi".

   

Alt staret a intrebat pe parintele Arsenie: "Parinte, mie imi zic gandurile: ce vei face, caci esti batran si nu poti sa postesti, nici sa te ostenesti pentru batranete? Deci, du-te de cerceteaza bolnavii, pentru ca acesta este semnul dragostei". Iar cuviosul, intelegand ca gandul acesta este din mestesugire diavoleasca, a zis acelui staret: "Maninca, bea, dormi, nu lucra, decat numai sa nu iesi din chilia ta". Acestea le zicea, pentru ca sfantul stia ca monahul, iesind din chilie si apropiindu-se de locasurile mirenesti, il incurca vrajmasul cu multe curse, spre sminteala si cadere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, sa iasa afara din chilia si din manastirea sa, fara de pricina, precum cel mort nu iese afara din mormantul sau. Iar monahul care umbla afara din manastire, dupa voia sa, este cu adevarat mort, pentru ca a murit cu sufletul.

   

Sfantul iarasi zicea: "Sunt multi care se sirguiesc a-si pazi curatia trupeasca, de aceea isi omoara trupul lor cu postiri, cu privegheri si cu multe osteneli. Dar sunt putini cei ce-si pazesc sufletul de spurcaciunea pacatului slavei desarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de frati, de manie, de pomenirea de rau, de osindire si de mandrie. Unii ca acestia, pe afara sunt curati cu trupul, iar cu sufletul sunt foarte spurcati. Ei sunt asemenea ca mormintele cele varuite, care pe dinauntru sunt pline cu oase imputite. Fericiti sunt cei ce se sirguiesc, ca atat trupul cat si sufletul sa le fie curate de toata spurcaciunea; pentru ca cei curati cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiti, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.

   

Un frate a zis cuviosului: "Parinte sfinte, am invatat cuvinte din carti si din psalmi si ma sirguiesc sa le citesc cu osirdie. Dar, citindu-le pe acelea, nu am umilinta, fiindca nu inteleg puterea dumnezeiestii Scripturi, si din aceasta cauza ma scirbesc foarte". Raspuns-a lui fericitul: "Fiule, se cade ca neincetat sa te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, macar de n-ai umilinta si nu le intelegi puterea. Pentru ca am auzit ceea ce zice parintele Pimen si ceilalti Sfinti Parinti, ca descantatorii cei ce s-au obisnuit a descanta serpii, ei nu inteleg acele cuvinte pe care le graiesc; iar serpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu sfintenie si se imblanzesc, dandu-se in mainile lor. Asa facem si noi. Macar ca nu intelegem puterea cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, insa, cand le avem neincetat in gurile noastre, auzindu-le diavolii se infricoseaza si fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfantului Duh, care le-a grait prin robii Sai, prooroci si apostoli".

   

Apropiindu-se vremea mutarii lui la Dumnezeu, a zis uceni-cilor sai: "Sa nu faceti pentru mine acea pomenire, adica sa puneti masa si sa chemati fratii la mancare si la bautura. Numai de aceasta sa va ingrijiti, ca sa se savirseasca aducerea dumnezeiestilor jertfe, pentru pacatosul meu suflet". Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat si au inceput a plange. Iar el le-a zis: "Nu plangeti, fiilor, ca inca n-a venit ceasul sfarsitului meu, insa este aproape". Deci, l-au intrebat ucenicii: "Parinte, cum te vom ingropa?" Iar el le-a zis: "Nu stiti oare, sa ma legati de picioare cu o funie si sa ma aruncati in munte?"

   

Dupa ce i s-a apropiat moartea, a inceput a se teme si a plange. Si, vazandu-l ucenicii plangand, l-au intrebat: "Oare si tu te temi de moarte, parinte?" El a raspuns catre dansii: "Frica aceasta cu adevarat a fost in mine in toate zilele calugariei mele, din ziua in care am luat asupra mea acest chip". Si a adormit Cuviosul parinte Arsenie, somnul cinstitei morti, dandu-si sfantul sau suflet in mainile Domnului, Caruia I-a slujit cu osirdie. Auzind parintele Pimen, ca s-a mutat parintele Arsenie, a lacrimat si a zis: "Fericit esti, parinte Arsenie, ca ai plans in toate zilele vietii tale! Pentru aceasta in veci te vei veseli; caci cel ce nu plange aici de voie, va plange acolo in munci fara de voie, dar fara nici un folos!"

   

Se povesteste de Cuviosul Arsenie si aceasta: ca acesta era cuvantul lui adeseori, zicand catre sine: "Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihna, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevointa. Deci, nevoieste-te, osteneste-te si nu te lenevi". Inca si aceasta o spunea sfantul: "De multe ori m-am cait de cuvantul pe care il graiam, iar de tacere, niciodata!"

   

Parintele Daniil povestea despre dansul: "Niciodata nu voia sa graiasca vreo intrebare din carte, macar desi putea, fiindca stia bine dumnezeiasca Scriptura; insa, tacea, ca sa nu se arate intelept in carti. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se ca este prost pentru Hristos si nestiutor. Nici de slujba altarului nu se atingea, macar ca era sfintit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfintiti se apropia la dumnezeiestile Taine; si aceasta o facea din smerenia sa cea mare. Iar cand mergea in biserica la soborniceasca cantare, se ducea dupa un stilp, ca nici el sa nu vada pe cineva la fata, dar nici fata lui nimeni".

   

Vederea lui era ingereasca, ca si a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era carunt, curat la trup si uscat din infranarea cea mare si barba mare pana la briu; iar perii de la ochi ii cazusera din cauza plansului din toate zilele; era inalt la stat si girbov la batranete. El a avut un sfarsit fericit, vietuind in calugarestile osteneli cincizeci de ani; cu postul si cu rugaciunile placand lui Dumnezeu. In schit a petrecut patruzeci de ani, zece ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, in spatele cetatii Memfis, iar trei ani a vietuit in Canopolul Alexandriei. Intorcandu-se iarasi in Troghin a petrecut doi ani si a adormit acolo intru Domnul, avand virsta de o suta de ani si mai bine. El a fost barbat bun, plin de Duhul Sfant si de credinta. Cu ale carui sfinte rugaciuni sa ne invrednicim si noi a cistiga iertare de pacate si viata vesnica de la Hristos Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2638

Voteaza:

Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan; Cuv.Arsenie cel Mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE