Vindecarea unui lunatic: Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, că^ându-l în genunchi, Şi picând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic fi pătimefie rău, căci adesea cade în foc fi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi fi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a fis: O, neam necredincios fi îndărătnic, până când voi ft cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-L aici la Mine. Şi Iisus l-a certat fi demonul a ie fit din el fi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, l-au fis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de mustar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, si se va muta; fi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune si cu post. (Matei 17,14-21. Duminica a 10-a după Rusalii)

R. Rădulescu: Mântuitorul Hristos vindecă un tânăr demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care acţiona asupra tânărului în funcţie de fazele lumi. Înainte de a face această minune, Mântuitorul Hristos pare iritat de cerere, de încă o cerere ca cineva să fie vindecat de Dânsul. Află că tatăl tânărului se adresase Apostolilor, care nu putuseră să-l vindece de boală pe lunatic. Atunci Se adresează oamenilor, în general: „O neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi?”. Părinte profesor Constantin Coman, explicaţi-ne cuvintele Mântuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reacţionează aşa?

Pr. Coman: Este un cuvânt mustrător, tăios chiar, şi are o explicaţie pe care Mântuitorul Hristos o lasă să se întrevadă. In iconomia dumnezeiască şi în planul lui Hristos, aceste vindecări aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiască, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred că am mai spus şi altădată că, dacă Mântuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur şi simplu, ar fi luat-o la rând şi ar fi vindecat toţi oamenii suferinzi. Vindecă, desigur, destul de mulţi oameni, dar o face cu titlul de exemplu şi ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei spune, recapitulând, că Iisus vindeca „toată boala şi toată neputinţa în popor”, vrea să spună mai curând că vindeca „orice boală şi orice neputinţă”, nu-i era nimic cu neputinţă. De altfel nu numai că limba greacă originală permite foarte bine această traducere, dar ea este recomandată de specialişti în traducerea Evangheliei după Matei. Vindecă boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea să le vindece.

Ei bine, cum ar reacţiona cineva, constatând că după ce se vindecă în chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleacă la casele lor, fără să ia seama cine îi vindecă, fără să se întrebe cine este Acela care face astfel de vindecări miraculoase. Sau, dacă se întreabă, o fac numai dintr-o foarte trecătoare mirare! Mustrarea vizează nevolnicia poporului care continuă chiar şi în faţa nenumăratelor minuni să rămână orb, să nu vadă cu Cine are de-a face. Ştim bine că orbirea aceasta a ţinut până la capăt.

Majoritatea, contemporanii şi conaţionalii Mântuitorului Hristos, a refuzat să recunoască faptul că nu şi-au putut deschide ochii şi inima să-L recunoască pe Hristos
ca Dumnezeu. Exegeţii sunt de părere că aici Iisus are în vedere în general „necredinţa poporului Israel”.

In fata acestei atitudini, Mântuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca şi cum eu aş face un gest, de exemplu, mi-aş arăta dragostea faţă de cineva tăcandu-i un dar, iar respectivul ia darul şi pleacă cu el acasă, înrorcându-mi, mai mult sau mai puţin, spatele. Nu ia seama că, de fapt, era o declaraţie, un semn de dragoste din partea mea.

Cu ce amărăciune rămân eu, despărţindu-mă de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiază încă o dată şi încă o dată de generozitatea mea, fără să ia seama că este un gest de dragoste şi să răspundă cum se răspunde la un gest de dragoste. In astfel de situaţii oricine trăieşte sentimentul că este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau în seamă. Este vorba şi de binecunoscuta şi foarte răspândita ingratitudine umană. Lucrul acesta îl spun cu multă amărăciune pentru că şi noi îl trăim. Eu, pentru foarte mulţi ani, nu am fost atent la răspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amiciţie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părinţilor mei, de a nu avea aşteptări de la ceilalţi. De la un timp, însă, din păcate, am început să iau seama şi am devenit nefericit! Sigur, în cazul Mântuitorului nu era vorba numai de amărăciunea datorată ingratitudinii oamenilor faţă de Dânsul pentru ajutorul dat, ci de amărăciunea datorată faptului că oamenii nu-şi recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiţi dacă cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obişnuit şi dacă, în consecinţă, minunile nu se constituiau în tot atâtea provocări de a-L recunoaşte ca Dumnezeu!

R. Radulescu: Sunteţi dezamăgit de ariftidinile interesate, de oportunişti, de ce anume?

Pr. Coman: Da. Chiar cred că acesta este cuvântul. Când cineva nu poate să-ţi mulţumească pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descărca de povara recunoştinţei, inventează erminii diverse ale gestului tău, incriminându-te direct sau insinuând fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreşte cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela hui, invocând fel de fel de justificări, este şi acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viaţa însăşi şi terminând cu pâinea cea de toate zilele. Şi dacâ-I datorează totul, trebuie sa-I fie veşnic recunoscător, să-l rămână veşnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul
unic si minunat al vieţii?!

Dacă nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transformă în oportunism. Şi noi producem astăzi aceeaşi supărare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastră viaţă. Ce minune extraordinară că exist şi eu printre atâtea miliarde de oameni. Am beneficiat şi eu de frumuseţea extraordinară, nepătrunsă a creaţiei şi de tot ceea ce înseamnă viaţă! De unde acest dar?! Chiar să nu te arăţi mulţumitor spre Cel căruia îi datorezi viaţa? Când ne pofteşte cineva la masă, îi mulţumim după ce am mâncat! Cum ar fi să mănânci şi să pleci fără să mulţumeşti pentru invitaţie? Şi iarăşi să te cheme, şi iar să mănânci, fără să spui niciodată „Mulţumesc”!

Chiar aşa stau lucrurile. Este vorba despre o aşezare în adevăr. Noi spunem că cea mai înaltă aşezare a omului, starea cea mai înaltă la care poate ajunge omul este starea de fiinţă mulţumitoare, euharistică. Fiinţa mulţumitoare ajunge să înţeleagă că toate lucrurile de care beneficiază vin de la cineva, vin de undeva. Pâinea este importantă, dar faptul că această pâine este darul cuiva care mă iubeşte este şi mai important. Pâinea este şi dragoste, nu este numai pâine. Aţi văzut, mâncarea uneori este gustoasă, alteori nu este gustoasă, liste gustoasă când nu este pur şi simplu mâncare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute: „Cum, părinte, să fie gustoasă mâncarea aceea, când femeia care o găteşte - o femeie în casă - este cu „dracu” în gură, de la început până la sfârşit, când găteşte?”

De aceea este Mântuitorul foarte supărat. Inchipuiţi-vă amărăciunea Domnului spre sfârşit, când chiar şi ucenicii, neputincioşi şi ei, captivi percepţiei şi perspectivei meschine omeneşti, nu au putut să vadă dincolo de dulceaţa cuvintelor Mântuitorului Hristos, de înălţimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu însuşi.

Criza ecologică de astăzi poate fi înţeleasă în această cheie. Omenirea beneficiază de o lume atât de frumoasă, atât de generoasă, dar nu ia seama că ea vine de undeva, că este darul cuiva. Se aseamănă unui copil, care se bucură de darul primit, dar îl uită imediat pe dăruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lăcomie şi nesaţ, dar nu-l iau în seamă pe dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă raţiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plasează într-un fel de gelozie faţă de propriul său dar, care iată, în loc să dea conţinut relaţiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorită acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu să fi hotărât să lase creaţia să se urâţeascâ, să devină pustie, neprimitoare, înfricoşătoare. Poate atunci oamenii îşi vor îndrepta mintea şi-L vor redescoperi pe Creator şi Dăruitor şi vor înţelege că lumea era dărui iubirii Sale pentru oameni. Cred că este o gelozie a lui Dumnezeu. Am îndrăznit să spun lucrul acesta la un congres internaţional dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvânt biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, în Vechiul Testament, că este gelos.

Omul este ingrat şi chiar pervers. Şi acum continuă să strige la Dumnezeu când se află în impas, când dă vreo suferinţă peste el. Se roagă mai departe să dea Dumnezeu ploaie ca să avem pâine. O face, însă, ignorând esenţialul, anume că Cel căruia i se adresează cu aceste cereri este, în fond, Cineva care-l iubeşte şi care aşteaptă răspunsul lui la această iubire. Să-I cerem orice, dar să luăm seama cui cerem! Când primim, şi sănătate şi ajutor, să luăm seama de la cine primim. Să trăim împreună cu El, aşa cum ar trebui să trăiască omul cu Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste, de mulţumire. Să adormim cu El în gând, să ne trezim dimineaţa cu El în gând: „Doamne, mulţumesc Doamne că iată, iarăşi îmi dai darul unei zile binecuvântate, cu lumina, cu soarele, cu frumuseţea, cu feţele frumoase al prietenilor, ale familiei mele...!” Iar seara să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iată, eu cum am răspuns la gesturile Tale nesfârşite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slăbănogit, nemernic, păcătuind!”.

Cel mai important este să trăim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi şi Dumnezeu este important, nici ceea ce se întâmplă între noi şi Dumnezeu, ci noi şi Dumnezeu. Relaţia mea cu Dumnezeu. Eu şi Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasă şi tot ceea ce se întâmplă în ea este conţinutul relaţiei noastre. Noi rămânem la conţinut şi nu ne ducem la celălalt, la Dumnezeu. Nu însănătoşirea mea este esenţială, ci faptul că boala şi însănătoşirea m-a pus în legătură cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie reacţia celor care sunt vindecaţi de Dumnezeu. Faptul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat şi mai important decât toate vindecările la un loc. Vindecările însele erau semne ale acestei prezenţe.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astăzi. Ca şi prin Profeţii Vechiului Testament, Mântuitorul mustră poporul Său din aceleaşi raţiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pământul Egiptului, i-a dat pământul făgăduinţei, i-a făcut biruitori împotriva multora, i-a aşezat pe calea adevărului şi, totuşi, poporul se întoarce la viţelul de aur şi se închină idolilor. Atâta cădere, atâta ingratitudine! Aceasta Il mâhneşte foarte tare pe Dumnezeu!

R. Radulescu: Cred că Il mai mâhneşte şi faptul ca nu găseşte acel grăunte de credinţă, care mută şi munţii din loc, pe care, mai apoi, nu-l găseşte nici la Apostoli. Mă întreb eu acum, cine poate avea grăuntele de credinţă, dacă nici Apostolii, oamenii cei mai apropiaţi, nu-l aveau? Se referă la nişte munţi reali sau la greutăţile care stau în calea noastră şi ne fac neputincioşi în a crede? Cum să luăm cuvintele?

Pr. Coman: Sigur, este un limbaj metaforic, dar poate fi luat şi ca atare, direct. Noi, oamenii, suntem neputincioşi. Tocmai aceasta vrea să ne spună Mântuitorul Hristos: aveţi această posibilitate şi nu aveţi voinţa de a beneficia de ea. Aveţi posibilitatea să mişcaţi munţii din loc şi nu o faceţi. Aceea este măsura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufaş! Ar vrea, desigur, să mute munţii din loc, dar cu puterile lui. Să se poată grozăvi! Dumnezeu vrea să-l aducă pe om la conştiinţa limitelor sale, pe de o parte, şi să-l deschidă spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de altă parte. In momentul în care omul ajunge la conştiinţa limitelor sale, atunci se deschide credinţei. Îşi dă seama că nu se mai poate amăgi, nici cu puterea minţii şi a muşchilor săi, nici cu puterea instrumentelor sale.

pr.prof.dr. Constantin Coman

Fragment din cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

• Vindecarea lunaticului
  Publicat in : Duminica a 10-a dupa Rusalii
• Duminica a X-a dupa Rusalii - Vindecarea lunaticului
  Publicat in : Duminica a 10-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: