BOTEZUL CU DUHUL SFANT IN HRISTOS

A. DARURILE SFANTULUI DUH

Darul Duhului Sfant care se putea pastra numai prin Cuvantul lui Dumnezeu a fost pierdut de oameni in urma pacatului stramosesc. Fiul lui Dumnezeu S-a nascut ca om din Sfanta Fecioara Maria fara pacatul stramosesc, dar nu a stat in rai ca primii oameni. El "S-a nascut sub Lege" (Galateni 4, 4), stare care a durat pana la Botezul sau in Iordan (Galateni 4, 1-2). Botezarea sa de catre Ioan (Matei 3, 13-17) a insemnat, nu curatirea de pacate pentru Cel fara de pacat, ci ungerea Sa cu Duhul Sfant de catre Dumnezeu Tatal. Prin Duhul care S-a pogorat la Botez, Iisus este mai mare decat Ioan Botezatorul prin care S-a botezat. El era in acelasi timp si Dumnezeu aratat in trup si indreptat in Duhul (I Timotei 3, 16), asa cum nu-l cunosteau cei din Vechiul Testament, si nici Ioan Botezatorul. La ungerea cu Duhul Sfant se refera Sfintii Parinti atunci cand explica filiatia divina a lui Hristos. Astfel Sf. Irineu de Lyon spune: "Numele lui Hristos inseamna cel ce unge si cel ce este uns si ungerea insasi in care El a fost uns. Tatal a dat ungerea, Fiul este cel uns in Duhul, care este ungerea insasi, asa cum i s-a spus proorocului Isaia: Duhul Domnului peste Mine care M-a uns". Sfantul Atanasie cel Mare (Oratio contra arianos) vorbeste despre ungerea cu Duhul Sfant in legatura cu doctrina indumnezeirii omului, cand spune ca ungerea lui Hristos daruieste crestere si imbunatatire pentru cei muritori. Ungerea cu Duhul este superioara ungerii cu untdelemn din Vechiul Testament.

Ungerea cu Duhul Sfant inseamna si trimiterea la propovaduire, asa cum arata Iisus insusi la inceputul lucrarii Sale misionare: "Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns sa binevestesc..." (Luca 4,18; Isaia 42, 7), ca implinire a fagaduintei profetite: "Iata sluga Mea, pe care o sprijin, Alesul Meu, intru care are bunavointa sufletul Meu! Pune-voi peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor Legea Mea" (Isaia 42, 1). El este "omul", Adam cel de-al doilea, zidit ca sa fie omul Cuvantului lui Dumnezeu, si prin aceasta locas al Duhului Sfant. Pe El " Tatal l-a sfintit si L-a trimis in lume" (Ioan 10, 36).

Duhul Sfant este si ungere si trimitere. Duhul care din veci odihneste peste Fiul lui Dumnezeu, acum impodobeste si firea Sa umana. El este Unsul Domnului, Hristosul, in care Cuvantul este mai intai ungere, imbracare cu podoaba, incingere cu putere, sfintire, preotie si numai prin aceasta apoi si invatatura. Caci sarcina Sa este cea vestita prin profetie: "In vremea aceea voi scrie Legea Mea in inimile lor" (Ieremia 31, 33). El este cel trimis sa stea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal in lume intru lumina, in darurile Duhului Sfant: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea... " (Matei 22, 44; cf. Ps. 109, 1). Cuvantul Sau are putere pentru ca El este impodobit cu darurile Duhului Sfant: "impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor, revarsatu-s-a har pe buzele Tale. Pentru aceasta Te-a binecuvantat pe Tine Dumnezeu in veac. incinge-te cu sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu frumusetea Ta si cu stralucirea Ta. incordeaza-ti arcul, propaseste si imparateste, pentru adevar, blandete si dreptate si minunat Te va povatui dreapta Ta". (Ps. 44, 3-6). Cu numele de Hristos, Mantuitorul era mladita care semnifica roadele Duhului Sfant, si cu care El mergea inainte, in sensul: intai de a face si apoi de a invata, intai a misca inimile si apoi a le calauzi.

La aceste daruri ale Duhului Sfant, ca frumusete, ca podoabe, dar si ca puteri si semne prin care se sfinteste insusi Cuvantul Sau, "arcul" Sau, se refera Mantuitorul si in Evanghelia Sa cand spune iudeilor: "Daca nu fac lucrarile Tatalui Meu sa nu credeti in Mine. Iar daca le fac, chiar daca nu credeti in Mine, credeti in aceste lucrari, ca sa stiti si sa cunoasteti ca Tatal este in Mine si Eu in Tatal" (Ioan 10,38). Aceste lucrari sunt lucrari ale Duhului Sfant, despre care Mantuitorul spunea in raport cu Cuvantul Sau: "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui. De va gresi cineva impotriva Duhului Sfant nu se va ierta lui nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12/ 32). Cele mai mari impotriviri le-a suferit Mantuitorul cand a savarsit invieri din morti: invierea fiicei lui Iair (Matei 9, 18-25), invierea tanarului din Nain (Luca 7, 11-15) si invierea lui Lazar (Ioan 11, 11-14), deoarece erau cele mai mari semne ale venirii imparatiei lui Dumnezeu pe pamant si vestea lor se raspandea cu putere: "Si a iesit vestea aceasta in tot tinutul acela" (Matei 9, 26); "Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea" (Luca 7, 17); "Deci multi din iudeii care venisera la Maria si care vazusera ce a facut Iisus au crezut in El" (Ioan 11, 45). in urma invierii lui Lazar s-a si hotarat, de altfel, osandirea lui Iisus la moarte: "Deci, din ziua aceea s-au hotarat ca sa-L ucida " (Ioan 11, 53, cf. 11, 46-52).

Numai prin podoabele si puterea Duhului Sfant a fost Iisus "semanatorul" care "a iesit sa semene samanta Sa" (Luca 5, 8) si "limba Sa este trestie, ce scrie degrab" voia lui Dumnezeu in inimi curate si bune (Ps. 44, 2; Mt. 13). Duhul Sfant care S-a pogorat la Botez si S-a odihnit peste Mantuitorul nostru Iisus Hristos este un Duh al infierii, nu al robiei ca sub Lege (Galateni 4, 5-7). Tatal il marturiseste ca "Fiul Sau cel iubit, intru care este bunavointa Sa" (Matei 3, 17). Bunavointa Tatalui pentru Fiul este darul Duhului Sfant. Asa il marturiseste Tatal la Botez prin prezenta si lucrarea Duhului Sfant si tot astfel il marturiseste si la Schimbarea la Fata, cand a aratat oamenilor cum Tatal il imbraca prin Duhul Sfant pe Fiul Sau, "mai mult decat pe crinii tarinii" (Matei 6,28-30). Iar la Schimbarea la Fata numai dupa marturia lucrarii Duhului asupra Fiului si dupa ce-l marturiseste inca o data ca Fiul Sau cel iubit, adreseaza ascultatorilor dintre ucenicii Domnului indemnul: "Pe Acesta sa-L ascultati!" (Matei 17, 5).

Astfel, Tatal arata, ca Duhul Sfant cu care El a imbracat pe Fiul, este al Fiului, iar cheia Duhului Sfant este in cuvantul Fiului: "El este cel ce boteaza cu Duh Sfant si cu foc" (Matei 3, 11). La inviere Tatal nu-L mai marturiseste pe Fiul Sau ca la Botez si ca la Schimbarea la Fata, deoarece invierea din morti este adevarul prezentei si lucrarii Duhului in Fiul prin calauzirea Cuvantului. Aceasta calauzire incepe indata dupa Botez, cand puterile intunericului, care au auzit ca Tatal l-a numit la Botez "Fiul Sau cel iubit", il ispitesc, ca sa-l faca sa piarda Duhul si anume in cele trei probe: a mandriei, a ispitirii lui Dumnezeu si a inchinarii lui Mamona si lacomiei, spre a socoti ca prin El insusi este totul, iar nu prin Tatal care L-a impodobit cu Duhul Sfant. Biruinta Mantuitorului asupra diavolului a insemnat calea deschisa pentru manifestarea Duhului Sfant, sub puterea calauzitoare a Cuvantului Sau, pentru prima data dupa pacatul stramosesc, in Hristos, ca Adam cel de-al doilea: "Si s-a intors Iisus in puterea Duhului in Galileea " (Luca 4, 14).

Hristos, Mantuitorul, ca purtator al Duhului Sfant, este intaiul-Nascut, ca "fiu al Tatalui", parga Duhului, "grauntele de mustar", samanta cea mai mica, dar samanta a copacului celui mare al imparatiei lui Dumnezeu (Matei 13, 31-32). Duhul Sfant este Duhul imparatiei, este venirea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Prezenta lui in Hristos a fost vestita dinainte ca "apropiere a imparatiei cerurilor" (Matei 3,2). El este "dreptatea" lui Dumnezeu catre care indeamna Iisus pe Ioan Botezatorul sa-I faca loc prin botez (Matei 3, 15). Vremea Legii trecuse. Duhul Sfant, Duhul imparatiei lui Dumnezeu a venit din nou in lume, cum nu mai fusese de la pacatul stramosesc. Hristos este intaiul purtator al Duhului Sfant in trup. Sf. Chiril al Ierusalimului spune ca "trebuia ca parga si cele dintai haruri ale Sfantului Duh pe care aveau sa le primeasca cei care urmau sa se boteze, sa fie date mai intai firii omenesti a Mantuitorului, cel care da un astfel de har...". in chip tainic, ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului. in Cantarea Cantarilor se spune despre Mire: "Ochii tai sunt porumbeii pe intinsul apelor" (Cantarea Cantarilor 5, 13).

Botezul Mantuitorului, cand S-a pogorat si S-a odihnit Duhul Sfant peste El, este ca o a doua a Sa nastere, cu atat mai mare, cu cat aici se face auzit glasul Tatalui Ceresc, spune Fericitul Augustin. Iar Sf. Grigorie de Nazianz spune ca la botez este plin de lumina Cel ce imbraca pe oameni cu lumina.

Avand pecetea ungerii cu Duhul Sfant, firea umana a persoanei Cuvantului e introdusa in filiatia divina si asezata, totodata, in comuniune treimica. Ungerea lui Hristos inseamna o noua venire a Sfantului Duh in istorie si ramanerea Lui in ea permanent, manifestandu-se ca Duh al Fiului intrupat, si nu doar in mod simplu ca "Duh al lui Dumnezeu", separat de Hristos. Astfel, firea umana a lui Hristos, plina de Duhul Sfant devine izvorul vesnic al Duhului Sfant pentru oameni, care nu mai ramane transcendent, ci se afla acum in umanitate, intr-una din formele ei de existenta insusita de ipostasul divin.

B) MANTUITORUL HRISTOS CA BOTEZATOR CU DUH SFANT

Anuntul ca Mesia va boteza cu Duh Sfant, apartinea Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 3,16). Aratand insa superioritatea Botezului cu Duh Sfant fata de botezul cu apa a lui Ioan, Mantuitorul precizeaza ca Botezul cu Duhul Sfant este lucrarea lui Dumnezeu Tatal: "Petrecand cu ei, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (zise El) ati auzit-o de la Mine: ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant nu mult dupa aceste zile" (F. Ap. 1, 4-5)113. Lucrarea propriu-zisa a Mantuitorului pana la inaltarea Sa la cer, este descrisa astfel in Sfanta Evanghelie: "Iar cati L-au primit, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu " (Ioan 1,12). impartasirea puterii de a deveni fii ai lui Dumnezeu a avut loc tot prin energia Duhului Sfant in Hristos, din a carui plinatate ucenicii au primit har peste har (Ioan 1, 16).

Darurile Duhului Sfant in firea umana a Mantuitorului Hristos sunt ca o revelare prin energie a chipului si a puterii Duhului Sfant, iar Cuvantul este Cel care, prin ungerea firii Sale umane ca preotie, calauzeste pe oameni sub aceasta forma plina de har, asemanatoare doar cu o nunta, cu nunta pe care imparatul cel Mare o face Fiului Sau (Matei 22, 2), catre primirea Duhului Sfant. Termenii Sfintei Scripturi pentru aceasta lucrare de botezare cu Duh Sfant exprima puterea unica a lui Hristos in acest sens, ca cel care "seamana Cuvantul" (Matei 13, 3), "scrie voia lui Dumnezeu in inimile oamenilor" (Ieremia 31, 33); apoi ca Cel ce a iubit Biserica, El S-a dat pe Sine ca S-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvant (Efeseni 5, 25-26), iar acest cuvant are putere cosmica de a desparti lumina de intuneric si este simbolizat prin "vantul puternic de la Rasarit" (Exod 14, 21) prin care Dumnezeu la iesirea lui Israil din Egipt a despartit apele Marii Rosii, si "pe ai Sai pe uscat i-a trecut" prin adancuri; puterea Cuvantului Sau este aceea prin care "marea mortii a vazut si a fugit si Iordanul vietii s-a intors inapoi la Dumnezeu" (Ps. 113, 3); dragostea Lui pentru "ai Sai" se aseamana cu noaptea de veghere a Domnului (Exod 12,42; cf. Exod 14, 10-20). "Atunci s-a ridicat ingerul Domnului, care mergea inaintea taberei fiilor lui Israil si s-a mutat in urma lor si s-a ridicat stalpul cel de nor dinaintea lor si a stat in urma lor. Astfel a trecut el si a stat intre tabara Egiptenilor si tabara fiilor lui Israil; si era negura si intuneric pentru unii, iar pentru ceilalti lumina noaptea, si toata noaptea nu s-au apropiat unii de altii", la iesirea lui Israil din Egipt. Profetii o numesc "dragostea cea plina de ravna a lui Dumnezeu Savaot" (Isaia 9,6; 37,32). Aceasta putere de botezare cu Duhul Sfant a Mantuitorului Hristos este ilustrata cel mai bine prin cuvantul profetic: "Precum se pogoara ploaie si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-l face de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi cuvantul Meu care iese din gura Mea. El nu se va intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci El face voia Mea si isi indeplineste rostul lui. Si voi cu veselie veti iesi si in pace veti fi calauziti, muntii si colinele vor izbucni in strigate de veselie inaintea voastra si toti copacii campului vor bate din palme. in locul spinilor va creste chiparosul si in locul urzicii va creste mirtul. A Domnului va fi slava spre pomenirea vesnica si nepieritoare" (Isaia 55, 10-13).

Astfel cu podoaba si cu darurile Duhului Sfant din firea Sa umana calauzeste Hristos catre primirea darurilor Duhului Sfant, pe care insa nu-L daruieste, decat celor care-L cer de la Dumnezeu ca fiii de la Tatal lor ceresc (Luca 11, 13). El insusi se socoteste "painea cea din cer" (Ioan 6, 51) care s-a dat celor care au cerut-o si numai pentru ca au cerut-o si care se da, deci, numai fiilor (Matei 15, 26). El este cheia darurilor Duhului Sfant, ca cel care singur il cunoaste pe Tatal si pe care-l pot cunoaste numai cei carora va voi El sa le descopere (Matei 11, 27).

Profetiile descriu puterea Cuvantului care boteaza cu Duh Sfant cu semne cosmice: "De Fata Domnului s-a cutremurat pamantul, de Fata Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 113, 7). Este o profetie mesianica despre puterea lui Hristos. Dar aceasta putere este o putere, nu lumeasca, ci o putere a Duhului lui Dumnezeu: "Toate acestea vor avea loc - spune profetul - nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu " (Zaharia 4, 6). Ca si "susurul cel lin" al chipului lui Dumnezeu aratat lui Ilie (III Regi 19,12), "Fata lui Dumnezeu" in Hristos, "chipul" Duhului Sfant, izvorul harului este ca si chipul lui Mesia din profetie: "Nu va striga, nici nu va grai tare si in piete nu se va auzi glasul Lui. Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge. El va propovadui Legea Mea cu credinciosie. Nu va obosi, nu-i vor slei puterile pana ce nu va aseza legea pe pamant. Caci invatatura Lui toate tinuturile o asteapta. Asa graieste Domnul cel Atotputernic" (Isaia 42, 2-5). El este "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o" (I Corinteni 2, 7-8). Aceeasi lipsa de insemnatate in forma, dar putere a Duhului Sfant ca tarie, este si propovaduirea Bisericii: "Armele luptei noastre nu sunt trupesti, ci puternice inaintea lui Dumnezeu" (II Corinteni 10,4).

Cu puterea Sa, Mantuitorul ii trece pe ucenicii Sai de la moarte la viata, catre Darurile Duhului Sfant, asa cum Dumnezeu ii scosese din robia Egiptului pe israeliti "pe aripi de vultur" (Isaia 19,4). Taina acestei puteri au fost darurile Duhului Sfant din firea Sa umana. Prin aceste daruri s-a revelat in Hristos chipul Duhului Sfant ca energie. Darurile Duhului Celui nevazut se fac simtite in Hristos. "Ca printr-o oglinda prin trup ai stralucit", spune cantarea bisericeasca ce descrie expresia Sf. Ap. Pavel: "Caci a binevoit Dumnezeu sa locuiasca in El toata plinatatea dumnezeirii trupeste" (Coloseni 2, 9). Traite sau traduse in forma lor umana, darurile Duhului sunt cele care constituie omul duhovnicesc, a carui viata se descrie ca roade ale Duhului: "Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia" (Galateni 5, 22-23).

Antagonismul il formeaza omul trupesc (Galateni 5, 17-21). in viata lui Hristos este aratat astfel Duhul Sfant, incepand de la Botez, sau Epifanie - aratare. "Cunoasterea" in sens scripturistic inseamna iubirea, asa cum "necunoasterea" este egala cu indiferenta, dispretul sau chiar ura. De aceea, Mantuitorul spune ucenicilor Sai ca in El ei au cunoscut Duhul Sfant: "Si Eu voi ruga pe Tatal si va va da voua un alt Mangaietor, care va ramane cu voi in veci, Duhul Adevarului, pe care lumea nu poate sa-l primeasca, pentru ca nu-l vede, nici nu-l cunoaste, voi insa il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,16-17). Ucenicilor Sai, ca celor ce "au iubit aratarea Lui" (II Timotei 4, 8), Mantuitorul le spune ca in chipul Duhului Sfant iubit de ei in El, ei au vazut si iubit pe Tatal Sau: "De-atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9). in Hristos darurile Duhului Sfant constituie un "chip al lui Dumnezeu" (Romani 8, 29), un "neam al lui Dumnezeu" (Isaia 53, 8) un "nume" al lui Dumnezeu (Filipeni 2, 9), "Fata lui Dumnezeu", "dreapta lui Dumnezeu" (Matei 22,44), "Sanurile Tatalui" (Ioan 1,18). Dupa notiunile "nastere de sus, nastere de la Dumnezeu" (Ioan 1,13), se poate descrie mai indeaproape chipul Duhului Sfant in Hristos, ca "samanta cea buna" (Matei 13, 25), spre deosebire de "neamul celor rai" (Ps. 11, 7; Luca 11, 51). Cand ucenicii au cerut sa se pogoare foc din cer, Mantuitorul le raspunde: Nu stiti fii ai carui Duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca" (Luca 9, 55). Semanatorul care a iesit sa semene samanta Sa, a semanat si in tarina Sa "samanta buna" (Matei 13,24). in urma pacatului stramosesc, Dumnezeu face deosebire intre "samanta cea buna" pe pamant si "samanta cea rea", intre care pana la Hristos pune "dusmanie", iar prin biruinta lui Hristos prin bine asupra raului, ramane numai vrajmasia raului contra binelui.

Mai frumoasa decat gradina Edenului era gradina Duhului Sfant din inima omului. Cand era o astfel de gradina, omul, ca fiu al lui Dumnezeu, "mergea spre Tatal Sau" (Ioan 16, 16). Dupa ce pacatul stramosesc l-a golit de darurile Duhului Sfant, Dumnezeu nu l-a mai socotit "gradina a Duhului Sfant", ci i-a spus lui Adam ca "pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Geneza 3, 19), ca "pamant" roditor de "spinii si palamida" patimilor. Moartea omului nu era raul cel mai mare pentru Dumnezeu, decat doar pentru om, dar pentru Dumnezeu, raul cel mai mare era faptul ca prin calcarea poruncii, inima omului care prin Duhul Sfant aducea roade bune ca "samanta cea buna", acum, prin pierderea Duhului Sfant, rodea "spinii si palamida" patimilor, devenise "samanta cea rea" (Geneza 2,15; Matei 7,11); "Nu se culeg struguri din spini, nici smochine din maracini" (Matei 7, 16). La "samanta cea buna" se refera si versetul liturgic: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-Ti aducem de toate si pentru toate". Facatorul cerului si al pamantului, S-a odihnit in ziua a 7-a de "toate lucrurile Sale" (Geneza 2, 2-3), dupa ce spusese ca erau "bune foarte" (Geneza 1, 31), si cand slava Cuvantului ca izvor de viata vesnica era mai mare decat slava Sa ca Ziditorul a toate (Ioan 1, 14).

Mantuirea si Cuvantul lui Dumnezeu sunt in Hristos, nu o teorie, ci o cale a Duhului lui Dumnezeu trait in trup, iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are puterea de a tine aceasta cale, de a o duce la biruinta, dar mai ales de a o impartasi. El are puterea de a boteza cu Duh Sfant, de a impartasi chipul Sau. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi despartit niciodata de Euharistie, de calea lui Hristos, de urmarea lui Hristos in Biserica, in care Pantocratorul inseamna Evanghelia si Euharistia trupului Sau. Fiul lui Dumnezeu, care in chenoza Sa traieste in trup chipul Duhului Sfant, este proslavit de catre Duhul Sfant ca Domn in Biserica. El a intrupat chipul Duhului Sfant in viata Sa in trup. Dar, pentru aceasta "intrupare" (revelare), era necesara pazirea si preamarirea celor chemati de Dumnezeu: "Sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Romani 8, 29). Aceasta lucrare de pazire si preamarire pentru fii duhovnicesti a ramas in seama Bisericii sub calauzirea Duhului Sfant. Chipul Duhului Sfant in Hristos a devenit prin moartea Sa jertfelnica si prin adevarul invierii Sale, "stalpul cel de foc" (Num. 9, 15-16) al darurilor Duhului Sfant care calauzeste Biserica pana la sfarsitul veacurilor.

Ca Domn preamarit de catre Duhul Sfant in Biserica, Hristos este cheia Duhului Sfant. Cel ce a botezat pe ucenici si Biserica in Duhul Sfant este "calea" (Ioan 14, 6), "cheia" si "usa" Duhului Sfant catre "pasunea" darurilor Sale: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16, 15). "Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine" (Ioan 14, 6). "Eu sunt usa. Prin Mine de va intra cineva se va mantui, si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10, 9). Botezarea cu Duhul Sfant este in Hristos ca harul unei nunti, profetita in psalmi: "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142, 10).

Duhul Sfant deschide ochii oamenilor, pentru a vedea bogatia darurilor Sale in viata lui Hristos si a se umple de ele. De aceea, ca "Duh al lui Hristos" El se numeste "Mangaietorul" (Ioan 14, 16, 26), "alt Mangaietor" (Ioan 14, 16), "Duhul Adevarului" (Ioan 14, 17), pentru ca este in Hristos viata si inviere din morti, dupa duh sau dupa trup, "Vistierul bunatatilor" in viata lui Hristos si prin Hristos in viata oamenilor. Iar Cuvantul lui Hristos, este cheia Duhului Sfant, ca implinire a profetiei ca: "Oamenii vor fi invatati de catre Dumnezeu" (Ioan 6, 45; Isaia 54, 13; Ieremia 31, 34).

 

C. DARURILE DUHULUI SFANT PRIN HRISTOS iN BISERICA

"Prin Hristos in Duhul Sfant", sau "in Hristos prin Duhul Sfant" sunt expresii care arata zidirea si viata Bisericii. in toate imprejurarile sale pamantesti impreuna cu ucenicii Sai, Mantuitorul i-a pazit (Ioan 17,12) si S-a rugat pentru credinta lor (Luca 22, 32), i-a facut hristofori, asemenea chipului Sau. Acest lucru s-a petrecut datorita iubirii lor fata de chipul Sau, (Ioan 16, 27), in urmarea acestui chip si in comuniunea cu El. Ei au fost in mana lui Hristos ca "pamantul cel bun" (Matei 13, 8), "pamantul cel drept" (Ps. 142, 10), care asteapta ploaia Duhului Sfant, darurile Sale si roadele Sale.

"Cu mana tare si cu brat inalt" (Ps. 135, 12), cu cele sapte daruri ale Duhului Sfant (Isaia 11, 2), El i-a calauzit la "pamantul fagaduintei", "pamantul cel drept", "pamantul celor vii" (Ps. 141, 5; Ps. 26, 19) care rodeste darurile Duhului Sfant, sau mai curand i-a mutat pe ei in El insusi, ca in "pamantul fagaduintei", in El insusi care este "pomul vietii". Adevarul lui Dumnezeu, care prin El s-a "ridicat pana la nori" (Ps. 56, 13) prin invierea Sa din morti, i-a facut pe ucenici sa se poata ruga ca si psalmistul: "Acum am cunoscut ca va mantui Domnul pe Unsul Sau si cu puterea cea vestita a dreptei Sale ii va veni intr-ajutor" (Ps. 19, 6).

Epicleza botezarii cu Duhul Sfant a fost Cincizecimea, cand bucuria invierii este prefacuta in ucenici de catre Duhul Sfant in mangaierea "sederii lor in Hristos" in care i-a mutat, ca "bucurie deplina"; "Cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (cf. Ioan 16, 24). Rugaciunea lor era tot dupa psalmi: "Ca tu, Doamne, deosebi intru nadejde ne-ai asezat" (Ps. 4, 8); "Multi zic: cine ne va arata noua cele bune? Dar, insemnatu-s-a peste noi lumina Fetei Tale, Doamne" (Ps. 4, 6); "Cunoscute mi-ai facut caile vietii; umplea-ma-voi de veselie cu Fata Ta, frumuseti in dreapta Ta pana in sfarsit" (Ps. 15, 16); "Tu vei aprinde faclia mea. Doamne, Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17, 31); "Pentru Numele Tau, Doamne, ma vei via" (Ps. 142, 11); "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc... "; "intru lumina Fetei Tale vor umbla" (Ps. 88, 16); "Dreapta Ta, Doamne, s-a proslavit intru tarie... " (Exod 15, 6-7); "Minunate fa milele Tale, Cel ce mantuiesti pe cei ce nadajduiesc intru Tine de cei ce stau impotriva dreptei Tale" (Ps. 16, 7); "Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina;Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine" (Ps. 35, 9-10). "Mila" si "untdelemnul" sunt simboluri ale Duhului Sfant si semne ale lucrarii lui Dumnezeu: "Toate caile Domnului sunt mila si adevar" (Ps. 24, 11).

Duhul Sfant este Cel ce umple de Hristos ca o mangaiere a vietii crestine si, in acelasi timp, "mana" (Romani 8, 14) pe "fiii lui Dumnezeu" in Hristos, la urmarea vietii Lui cu bucurie si recunostinta. in acest fel a lucrat Dumnezeu in sufletele oamenilor "botezul cu Duhul Sfant" ca izbavire din robia pacatelor si ca eliberare. Aceasta izbavire sta sub auspiciile numelui lui Iisus: "Vei chema numele lui Iisus - spune ingerul catre Iosif - caci El va mantui poporul Sau de pacatele sale" (Matei 1,21).

Iubirea Lui merge pana la inlaturarea oricarui vrajmas al omului, al carui suflet este acea tara din care Dumnezeu va scoate pe toti vrajmasii, intrucat ii da acea "tara a fagaduintei" care este insasi casa sufletului sau: "Acesta este Legamantul Meu cu ei, cand voi ridica pacatele lor" (Ieremia 31, 33); "Din Sion va veni Izbavitorul si va indeparta nelegiuirile de la Iacov" (Isaia 27, 9; 59, 20-21); "Cel din urma vrajmas al omului care va fi biruit va fi moartea" (I Corinteni 15,26). in Hristos biruinta asupra mortii nu mai este doar o minune, ci un adevar al vietii in Duhul Sfant, care elibereaza sufletul: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va face sa fiti liberi" (Ioan 8, 32); "Daca Fiul Omului va va face sa fiti liberi, cu adevarat veti fi slobozi" (I Ioan 8, 36). Ca "grauntele de mustar" al imparatiei lui Dumnezeu, dar plin de Duhul Sfant, Hristos este "atomul" mai presus decat orice energie pamanteasca, "grauntele de mustar" al arborelui imparatiei lui Dumnezeu. in moartea Sa, El traia bucuria ca "ai Sai" vor vedea darurile Duhului Sfant, care nu pot fi tinute de moarte, vor gusta "adevarul" care-i slobozeste. El este implinirea fagaduintei din psalmi: "Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile Lui" (Ps. 129, 7-8); "Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50,13). Prin botezul lui Hristos cu Duhul Sfant, oamenii dobandesc puterea de a "lua imparatia lui Dumnezeu cu silinta" (Matei 11,12), "de a-si vinde toate averile si a cumpara tarina in care se afla ascunsa comoara" (Matei 13, 44), adica viata lui Hristos in care este ascunsa invierea din morti, caci in El, dupa cum spune Sfantul Pavel: "Ati murit pentru trupul pacatului si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Coloseni 3, 3). insasi viata lui Hristos in darurile Duhului Sfant este acea tarina in care se afla ascunsa comoara vietii vesnice, pentru a carei cunoastere s-a straduit Sfantul Pavel, scriind: "Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui" (Filipeni 3, 10).

Viata fara Duhul Sfant este intunecare in care au intrat oamenii dupa pacatul stramosesc: "Tot pamantul este in intuneric (Isaia 60, 2; Efeseni 4, 18-19), dar tot pamantul este al Meu" (Exod 19,5; 23,22), spune Dumnezeu, care prin Avraam, fagaduise: "Se vor binecuvanta prin tine, toate popoarele pamantului" (Geneza 22, 18). De aceea, Cel ce boteaza cu Duh Sfant si cu foc se numeste "Lumina lumii" (Ioan 8,12).

Cel ce boteaza cu Duhul Sfant face minuni, incearca ravna celor incapatanati, dar nu mantuieste cu sila, ci numai pe cei care-L cauta si-I urmeaza Lui: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara" (Ioan 6, 37). Dar Hristos nu se duce in "tara departata" a fiului risipitor, unde este intunericul. Pana acolo insa lumineaza lumina Sa: "intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 4-5). Aceasta Lumina lumina si in imparatia intunericului creata de Lucifer inca inainte de a duce pe oameni la sminteala si de a primi blestem pentru uciderea lor si semanarea intunericului pe pamant. Daca vor vedea lucrarea lui Hristos, oamenii vor veni la lumina, iar de nu o vor vedea: "Nici de ar invia cineva din morti nu vor crede" (Luca 16, 31). El indeamna la urmarea Lui pe calea cea stramta, pentru vremuri cand Lumina nu se va mai putea vedea din cauza intunericului: "Siliti-va sa intrati pe poarta cea stramta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea" (Luca 13, 24); "Lucrati cat este ziua caci vine noaptea cand nu poate sa lucreze nimeni" (Ioan 9, 4). Astfel, scumpe sunt darurile Duhului Sfant in Biserica prin Hristos. Acelasi Duh Sfant care S-a odihnit peste Hristos la botez, S-a pogorat si in Biserica prin Hristos si este trait ca "pasunea" darurilor lui Dumnezeu.

Duhul Sfant care S-a odihnit peste Iisus la Botez, nu se putea odihni si peste Ioan Botezatorul, ci numai peste cei botezati de catre Iisus in Duhul Sfant, cand, la Cincizecime, s-au deschis cerurile si a venit Duhul peste cei facuti asemenea chipului lui Hristos, caci: "Nimeni nu pune vin nou in burdufuri vechi", spune Sfanta Evanghelie (Luca 5, 37). Duhul Sfant S-a mai aratat in mod vazut in viata lui Iisus si la Schimbarea Sa la Fata. Este numai o nefericita intamplare ca la sase august, cand crestinii sarbatoresc lumina cea neapropiata a Duhului Sfant de pe Tabor, s-a vazut la Hirosima lumina ucigatoare a energiei nucleare. La Schimbarea la Fata s-a aratat lumina ca si haina cu care Dumnezeu in Duhul Sfant imbraca pe oameni in Hristos mai frumos decat podoaba "crinilor campului" (Matei 6, 30). La Schimbarea Sa la Fata, Mantuitorul nostru Iisus Hristos era imbracat cu "lumina cea lina a sfintei slave a Tatalui ceresc celui fara de moarte", "Sfant" si "Fericit"; era imbracat in "lumina cea de seara", ca "Lumina lina".

Cel ce i-a botezat pe ucenicii Sai cu Duh Sfant poate spune despre ei, ca pastorul cel bun despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10, 28), de la mangaierea Duhului Sfant. Apele cele "amare" ale Legii Vechi, s-au "indulcit" prin lemnul crucii lui Hristos si oamenii inseteaza de atunci dupa aceasta apa a Duhului Sfant si a darurilor Sale in Hristos, asa cum spun profetiile din psalmi: "Se vor imbata din belsugul casei Tale si din izvoarele desfatarii Tale ii vei adapa pe ei" (Ps. 35, 8). Mantuitorul Iisus Hristos, plinatatea darurilor Duhului Sfant, este, intr-adevar "vitelul cel ingrasat" (Luca 15,23), pe Care Dumnezeu-Tatal L-a taiat, pentru ca fiul cel mic, la intoarcerea in casa parinteasca, sa poata vedea si gusta in El darurile Duhului Sfant, "Ca din seu si din grasime sa se sature sufletul meu si cu buze de bucurie te va lauda gura mea" (Ps. 62, 6). Remarcam aici plinatatea inimii in Hristos prin Duhul Sfant, care deschide gura pentru a marturisi lauda lui Dumnezeu, un paralelism frecvent in Psalmi, la care se refera si Sfantul Apostol Pavel: "Caci cu inima se crede spre indreptare, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Romani 10, 10). Plinatatea darurilor Duhului Sfant pentru vremurile mesianice este descrisa si in alte locuri din Psalmi, ca un belsug de bunatati, in care din prisosul inimii se revarsa jertfa de lauda a buzelor: "Umplea-ne-vom de bunatatile casei Tale " (Ps. 64, 5).

Cei indreptati in Hristos si prin El plini de darurile Duhului Sfant, alcatuiesc un "neam", neamul celor "blanzi", neamul celor "cuviosi" ai Lui despre care Psalmii au profetit: "Sufletele lor intru bunatati se vor salaslui si semintia (soiul) lor va mosteni pamantul" (Ps. 24, 147). Plinatatea vine din hranirea lor prin rugaciune necurmata cu Hristos in Biserica, si aceasta plinatate ii mana la roadele Duhului Sfant, ca prinosul si jertfa lor de buna mireasma inaintea lui Dumnezeu, ca o inchinare in "duh si adevar" (Ioan4, 23): "Si va placea Domnului jertfa lui Iuda si a Ierusalimului ca in anii cei de demult" (Maleahi 3, 4); iar roadele sunt "faptele cele bune pe care le-a gatit Dumnezeu inainte de facerea lumii ca sa umblam in ele" (Efeseni 2, 16), adica sa umblam in darurile Duhului Sau celui Sfant.

Gustarea harului lui Dumnezeu in Hristos in Biserica este, astfel, chezasia darurilor Duhului Sfant si a roadelor Sale. Pacatul este biruit in Biserica, nu numai din cauza vreunei oprelisti, ci, mai ales din cauza bucuriei vietii celei noi in Hristos prin darurile Duhului Sfant: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12, 3). Si dragostea cea osarduitoare a lui Hristos pentru ucenicii Sai o are Biserica in Duhul Sfant, care ocroteste, cheama la urmarea lui Hristos, aduna in comuniune pe fiii sai duhovnicesti, pascand astfel, "oile Stapanului" (Luca 12, 42-45). Ca Botezator cu Duhul Sfant si cu foc, Hristos este si El "inaintemergator la Tatal Sau" (Ioan 16, 16), "parga a invierii din morti" (I Corinteni 15, 20) pentru cei pe care i-a asezat pe calea Sa in Biserica. "Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului in inimile noastre, pentru ca suntem fii in Hristos" (Galatehi 4,4). Cererea din Rugaciunea Domneasca "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10) este cererea umplerii oamenilor de darurile Duhului Sfant, ca Cel ce este "imparat ceresc", "Mangaietorul", "Duhul Adevarului", care "este pretutindenea" si "toate le plineste" si desavarseste in cer si pe pamant.

In Hristos, harul Duhului Sfant, nu este nici "dulcegarie nesarata", nici "sare amara", incomestibila, ci este ca "vinul cel nou" si bun, pentru "burdufuri noi", este ca untdelemnul bucuriei si al nadejdii in candela sufletului, este botezul cu Duhul Sfant. Prin slobozenia pe care o da adevarul in Hristos Duhul Sfant da daruri oamenilor, talanti care se inmultesc tot prin puterea Duhului, prin rugaciunea si privegherea omului. Fiecare are talanti de la Hristos dupa puterea sa si fiecare cu mintea sa poate sa puna in lucrare ceea ce a pus Dumnezeu in inima Lui, dar poate sa le si neglijeze, daca este lenes si isi inabusa glasul inimii, glasul constiintei in Hristos. Darurile pot fi folosite in mod egoist, lumina poate fi pusa "sub obroc" (Matei 5, 15), "Talantul poate fi ascuns in pamant" (Matei 25, 25). insusi termenul de "dar" arata ca lucrul daruit nu este propriu, ci provine de la un donator, care prin aceasta a umplut inima primitorului. Iar inima plina se comunica, lumina lumineaza, nu se pune sub obroc: "in dar ati luat, in dar sa dati" (Matei 10, 8) este indemnul Mantuitorului. "Darul" inteles in cele ale lui Dumnezeu este nume propriu al Sfantului Duh si are sensul de a darui ceva, fara a se cere inapoi, singurul motiv al donatiei fiind "iubirea", caracteristica esentiala a Duhului Sfant. Sfantul Duh se numeste "dar" si este "dar", asa cum spune Mantuitorul femeii samarinence despre Sine insusi: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce iti zice: Da-mi sa beau! ai fi cerut de la El si ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4, 10).

Darul Duhului Sfant este al inimii si nu se primeste numai acolo unde inima se indoieste: "Dreptul din credinta va fi viu, iar de se va indoi cineva, sufletul meu nu va avea bunavointa intru el" (Evrei 10,38). Pentru a nu ascunde darul inimii si a nu pune lumina bucuriei sub obroc, a grait Domnul si cuvantul: "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere". Iar ca Cel ce este "stiutorul inimilor", a aratat ca in inimi este taina imparatiei lui Dumnezeu care-si are legea ei: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Matei 25, 29). "Vita care aduce rod o ingrijeste, ca si mai multa roada sa aduca" (Ioan 15, 2). Este o situatie asemanatoare cu cei care asculta Cuvantul lui Dumnezeu, care este cheia inimilor, a imparatiei lui Dumnezeu si a darurilor Duhului Sfant, dar care, nepunandu-l in lucrare, ajung ca cei care-si zidesc casa lor pe nisip (Matei 7,26), care zidesc numai pe mintea lor, nesocotind inima, si carora, de aceea, numai "li se pare ca au ceva".

Darurile au ca izvor Duhul Sfant al lui Dumnezeu prin Cuvantul Mantuitorului Hristos si au ca scop zidirea Bisericii: "Cautati sa prisositi in ele spre zidirea Bisericii" este indemnul Sfantului Apostol Pavel (I Corinteni 14, 12). Darurile Duhului Sfant trebuiesc folosite mai ales din iubire, care este mai presus de toate, dupa cum ne incredinteaza tot Sfantul Apostol Pavel: "De as grai in limbi omenesti si ingeresti... de as sti toate tainele si stiinta... de as avea credinta, cat sa mut si muntii... de as da trupul meu sa-l arda si dragoste nu as avea, nimica nu sunt... de nici un folos nu-mi este" (I Corinteni 13, 1-3). De aceea, cel daruit de Dumnezeu trebuie sa nu cugete despre sine lucruri mari si sa nu dispretuiasca pe cel inzestrat cu mai putin, sa nu rusineze si sa nu vorbeasca de rau pe nimeni, caci "suntem unii altora madulare" (I Corinteni 12, 12-20).

Credinta alipeste inima omului de Dumnezeu si-l face in Hristos un singur duh cu El. Iar aceasta iubire de Dumnezeu "din toata inima" (Matei 22,37), care aduce asemanarea cu Dumnezeu, duce la "iubirea de aproapele ca de sine insusi" (Matei 22, 39). Iubirea de Dumnezeu este "taierea imprejur a inimii" si de aici izvoraste comuniunea cu semenii. in aceasta inima renascuta prin pocainta, ca si pasarea Phoenix din cenusa sa proprie, sadeste Dumnezeu darurile Sale duhovnicesti dupa masura credintei fiecaruia: "Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh... Unuia i se da prin Duhul Sfant cuvant de intelepciune, iar altuia dupa acelasi Duh cuvantul cunostintei. Unuia i se da intru acelasi Duh credinta, iar altuia darurile vindecarilor, intru acelasi Duh. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie, unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi si altuia talmacirea limbilor" (I Corinteni 12,4, 8-11).

Darurile duhovnicesti, sau energiile harului divin, sunt urmarea nasterii de sus a crestinului prin Taina Sfantului Botez. Botezul constituie in viata crestinului o pecete a Duhului Sfant, asa cum a fost pecetluit si Hristos de catre Dumnezeu Tatal (Ioan 6, 27). Prin El, crestinii devin "oameni duhovnicesti" intru asemanarea chipului lui Hristos, devin "temple al Duhului Sfant" (I Corinteni 6,19), devin acea "semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (I Petru 2,9). Este o preotie care aduce "jertfe duhovnicesti bineplacute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (I Petru 2, 5), adica traieste si rodeste darurile Duhului Sfant. Ele sunt in viata crestinului jertfe bineplacute lui Dumnezeu, "mireasma a vietii spre viata" (II Corinteni 2, 14-16).

Deci, harul, precum si toate darurile care sunt impartasite prin Duhul Sfant nu sunt altceva decat bunurile sau binefacerile ce se cuprind in natura indumnezeita in Hristos a fiecaruia dintre noi prin lucrarea Sfantului Duh, al carui rol este acela de a face personale si proprii energiile si darurile lui Hristos, care sa ne apropie de asemanarea cu El. "Dupa asemanarea cu El — scrie Sf. Chiril al Alexandriei - suntem si noi jertfe sfintite, intrucat am murit pentru pacat, care a fost omorat in noi si traim lui Dumnezeu viata cea intru sfintenie". Dumnezeu Tatal ne recunoaste si pe noi ca fii ai Sai dupa unirea noastra cu Hristos prin Botez si ne face partasi bunavointei Sale prin Duhul Sau Cel .Sfant.

Nicolae Cabasila spune ca, dupa impacarea cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, niciuna din binefacerile Sale catre noi nu ne vin decat prin Hristos; dar pe acest Mijlocitor nu-L putem gasi, nici nu putem ajunge in legatura cu El si nici nu ne putem impartasi de darurile Lui decat pe calea Sfintelor Taine, care ne inrudesc cu sangele Lui si ne fac partasi la darurile pe care ni le-a adus prin intrupare; prin Taina Mirungerii, Duhul Sfant face cugetul biruitor peste patimi, mai mult decat virtutile naturale, il face iubitor de oameni, drept, intelept, cu atat mai mult, cu cat unele fapte rele nu sunt numai opera omului, ci a duhurilor rele; Duhul Sfant intareste credinta si se roaga impreuna cu noi rugaciunea care strabate cerurile; El este Duhul intelepciunii si al intelegerii, al sfatului si al puterii, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, dar toate aceste daruri nu servesc la nimic daca nu ne straduim sa conlucram cu Duhul; este nevoie de o stradanie neintrerupta si de priveghere, daca vrem sa avem un folos pentru suflet din Taina Mirungerii, caci stim ca acestei conlucrari ii datoreaza viata aleasa cei ce se disting prin dragoste, prin curatia vietii, prin pilda lor minunata de smerenie sau de bunavointa, ca si cei ce au darul proorociei sau al tamaduirilor.

D. DARURILE DUHULUI SFANT SIMBOLIZATE iN PARABOLELE MANTUITORULUI

In starea primordiala, omul se pogora de la pomul cunostintei la radacinile pomului vietii pe un drum de adancire ca un botez. Cuvantul care era viata urma sa arate pe acest drum si slava Lui ca transfigurare. Caci in Paradis era asezata de Dumnezeu "calea" catre El ca o adevarata "intrupare" a Logosului. Omul "a cazut intre talhari". Asa prezinta Mantuitorul "sminteala" care a dus pe om la savarsirea pacatului stramosesc. "Talharul" era "cel ce nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea" (Ioan 10, 1), ocolind sau stricand "Cuvantul" care era "viata" si viata era Lumina oamenilor. Omul a fost jefuit de averea din casa parinteasca a Cuvantului. Acest lucru insemna ca in loc de "pogorare", adancire, cel cazut intre talhari nu se mai pogora, ci prin umplere de sine, ca si cum si-ar fi cerut partea sa de avere (fiinta), cauta sa cuprinda totul, ca o adevarata boala a sufletului sau, care-l duce la pieire: "Ce ar folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8, 36), intreaba Mantuitorul care stia ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).

Drumul cu Hristos zideste casa sufletului prin lepadare de sine, adancire, botez cu Duhul Sfant, ca mangaiere in Hristos prin dreptate, pace, si bucurie. La aceasta stare, omul ajunge printr-o rascumparare, prin Jertfa lui Hristos ca o trecere pascala: "Iar Eu cand Ma voi inalta de pe pamant (pe cruce), ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32). Prin aceasta trecere, omul capata inapoi averea parinteasca din starea primordiala: "S-a suit la inaltime, a luat robime si a dat daruri oamenilor" (Ps. 67, 19); "Cine este Cel ce s-a suit, daca nu Cel ce s-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului ca sa umple toate?" (Efeseni 4, 9).

Darurile sunt felurite, dar lucrarea Duhului Sfant este una singura, ducand la unitate in diversitate. Aceste daruri sunt "talanti". Celor ce i-au urmat Lui, Mantuitorul le-a dat putere "Sa se faca fii ai lui Dumnezeu", caci pe ei ii hotarase Dumnezeu sa fie asemenea chipului Fiului Sau, si aceasta putere este in primul rand puterea rugaciunii prin care au dobandit Duhul Sfant la Cincizecime. Lor le daduse Mantuitorul "inimi de carne" si "duh de rugaciune", indemnandu-i: "Cereti si veti primi pentru ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16, 24).

"Seceris este mult, seceratori putini. Rugati pe Domnul secerisului sa trimita lucratori la secerisul Sau", spunea Mantuitorul ucenicilor Sai (Matei 9, 37-38). Facandu-i pe samarineni sa inseteze dupa apa vietii, Mantuitorul indrepta atentia ucenicilor care adusesera de mancare, asupra valului de oameni care veneau spre ei din cetatea Sihar insetati dupa apa cea vie, adusa de femeia samarineanca, de la fantana care era Hristos: "Ridicati ochii vostri si priviti holdele ca sunt albe pentru seceris... Eu v-am trimis sa secerati" (Ioan 4, 35-38). Astfel, de la "apa vietii" pentru multimi, Mantuitorul indreapta atentia catre "mancarea" pe care trebuie sa o pregateasca lui Dumnezeu lucratorii viei: "Cine dintre voi avand o sluga la arat sau la pascut turme, ii va zice, cand se intoarce din tarina: Vino indata si sezi la masa? Oare, nu-i va zice: Pregateste-mi ca sa cinez si incingandu-te slujeste-mi pana ce voi manca si voi bea si dupa aceea vei manca si vei bea si tu? Va multumi el oare slugii ca a facut cele poruncite? Cred ca nu! Asa si voi, cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Slugi nevrednice suntem ca n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17, 7-10).

Parabola de mai sus, se refera la lucrarea lui Dumnezeu de botezare cu Duhul Sfant, lucrare pentru care cei trimisi, desavarsiti la lucrul slujirii (Efeseni 4, 12) de catre "Stapanul secerisului", trebuie sa-I pregateasca multimile ca pe o "hrana" a Sa si in acelasi timp lucrarea lor este calea de "sporire a credintei", asa cum cerusera (Luca 17, 5), caci darurile sunt date dupa masura vasului credintei pus sub sipotul harului, cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom si ele sunt ca "mana" din cer primita de popor in pustie din care, cine aduna mult, aceluia nu-i prisosea, iar cine aduna putin, aceluia nu-i lipsea. Astfel darurile au ca temelie bucuria Duhului Sfant, ca acea "lumina" care nu se pune sub "obrocul" mintii, ci in "sfesnicul" inimii, luminand tuturor celor din casa Bisericii.

in puterea de stralucire a darului pe fata senina, ca "cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde" (Matei 5, 14), este data si puterea care mana la impartasirea darului, dupa cum arata Mantuitorul in parabola "comorii ascunse in tarina" si a "femeii care a aflat drahma pierduta". Caci talantii sunt bucuria adevarului care incinge cu putere, iar punerea lor in lucrare inseamna, atat zidirea proprie de sine, cat si impartasirea darului in sensul zicalei: "Dar din dar se face rai". in plinatatea inimii exprimata pe Tabor prin cuvintele: "Bine este sa fim aici", era data puterea venirii imparatiei lui Dumnezeu, imparatia lui Dumnezeu vine cu putere, deoarece talantii sunt ca "tarina care rodeste din sine" (Marcu 4,28), asa cum in starea primordiala "Viata era lumina oamenilor", izvorand la randul ei din Cuvantul lui Dumnezeu, saditorul chipului Sfintei Treimi. Numai defaimarea numelui lui Dumnezeu a putut duce la sminteala neascultarii de Cuvant din partea lui Adam, ca acel fiu care si-a cerut de la Parintele sau partea de "avere" ca fiinta, iar Tatal-Dumnezeu, a impartit oamenilor averea fiintei, pana cand avea sa-i invete in Hristos rugaciunea: "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi", caci omul nu traieste numai cu paine pentru trup (Matei 4, 4).

Parabola talantilor arata aceasta putere a "Stapanului secerisului care a semanat samanta buna in tarina Sa" (Matei 13, 24) de a trimite lucratori la secerisul Sau. Pe acesti "lucratori", El ii cheama sa se deosebeasca de acei "lucratori" ai viei, care in vremea Sfantului Ioan Botezatorul au luat in stapanirea lor darul lui Dumnezeu, punand lumina sub obroc, prefacand darurile lui Dumnezeu in drepturi personale si facand astfel ca lumina din ei sa ajunga acel "intuneric", care este mai rau decat acolo, unde lumina nu a fost niciodata: "Pe Mine fantana cu apa vie M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ieremia 2, 13); "Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus" (Romani 10, 3). Stapanul bucuriei, si al darului, ii cheama pe lucratorii Sai la constiinta acestui dar ca fidelitate si la lucrarea darului, in sensul de a aduna impreuna cu el, spre a nu risipi, ca iconomi pusi peste lucruri "putine", mici, smerite, asa cum erau toate in Hristos, "grauntele de mustar al imparatiei lui Dumnezeu": "Bine sluga buna si fidela; peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune, intra in bucuria Stapanului tau" (Matei 25, 21, 23).

invierea Mantuitorului a insemnat puterea cu care i-a "adunat pe ucenicii Sai". Caci ei erau ca cei cazuti intre talhari si jefuiti, carora Mantuitorul ca samarinean milostiv, le-a uns cu untdelemn si cu vin ranile umplerii de sine, ale inaltarii de sine pana intr-atat incat sa cuprinda lumea toata, in loc de coborare pana la radacinile pomului vietii in cunoasterea lui Dumnezeu. De pe acest drum al pierzarii prin inaltare de sine, i-a intors Dumnezeu pe oameni de la turnul Babel, dupa alungarea din paradis, inspre locul fiecaruia ca natiune, ca sa caute pe Dumnezeu, carora El avea sa li se arate in pestera Betleemului. Ungerea ranilor a avut loc in Hristos prin untdelemnul si vinul harului si adevarului Sau si purtarea lor pe "asinul" ascultarii Sale pana la "hanul Bisericii", calauzindu-i prin invierea Sa catre botezul cu Duhul Sfant si dandu-le "talanti". Primitorii talantilor aveau constiinta ca este vorba de-o "avere" a Stapanului incredintata lor ca unor iconomi (I Corinteni 4, 1). Aceasta constiinta ii fereste de a preface in drepturi personale darurile Stapanului.

Asa cum Ziditorul cel mare il asezase pe Adam in gradina Edenului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca", mergand prin ascultare catre radacinile vesnice ale "pomului vietii" tot astfel, i-a asezat pe ucenici in Hristos. Iar prin Hristos, Duhul Sfant i-a asezat pe ucenici in Hristos ca intr-un nou "Eden", pe care ei "sa-L lucreze si sa-L pazeasca". Constiinta ca ei sunt doar "iconomi ai darului lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1), si-a gasit expresia cea mai profunda in formula liturgica patristica: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-Ti aducem de toate si pentru toate". Caci punerea in lucrare a talantilor, aduce alti talanti, ca o taina a venirii imparatiei lui Dumnezeu. Cresterea Bisericii prin "inmultirea talantilor", are loc prin "mangaierea Duhului Sfant" (F. Ap. 9, 31).

Dar exista si ispita, de a "pune lumina sub obroc", in loc de sfesnicul inimii, asa cum a facut si Lucifer "in ziua in care s-a aflat nedreptate intru el" (Iezechiel 28, 15). Prefacerea darurilor in drepturi, "inabusirea dreptatii prin nedreptate" (Romani 1, 18), nimiceste in primul rand puterea rugaciunii, pe cand "darurile se iau cu multumita" (I Timotei 4, 3-4). Acest lucru l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa intrebe pe iudeii care n-au primit pe Hristos, socotind via Domnului un drept al lor: "Ce ai, sa nu fi primit? si daca ai primit, ce te lauzi ca si cand nu ai fi primit?" (I Corinteni 4, 7). Din cauza pretentiilor, care inseamna prefacerea darurilor in drepturi personale, fiul cel mare din parabola, nu se putea ruga asa cum s-a rugat fiul risipitor, care prin rugaciune cu zdrobirea inimii prin "venirea in sine", a dobandit "ospatul cu vitelul cel ingrasat", simbol al darurilor Duhului Sfant.

Pe de alta parte, darurile pot fi ignorate, tratate cu nepasare, ca cel care "a ascuns talantul in pamant", reprosand la judecata: "Te-am stiut om rau care seceri de unde nu ai semanat si aduni de unde nu ai risipit" (Matei 25,24). Este vorba de o "inabusire a cugetului", de o "luare a sufletului in desert" (Ps. 23, 2), ca "samanta cazuta intre spini", cu urmarea directa ca "nu se culeg struguri din spini" (Matei 7, 16): "Grijile vietii si ademenirile bogatiei, inabusa Cuvantul si-L fac neroditor" (Matei 13,22). in replica, Stapanul darului spune: "Venind as fi luat al Meu cu dobanda" (Matei 25, 27), daca ai fi dat argintul Meu negutatorilor. Caci "ascunderea" a avut loc din cauza "vicleniei" fata de cugetul propriu care a fost inabusit, precum si din cauza "leneviei" de a-l fi dat negutatorilor. Deci, "ascunzatorul" a dispus cu vointa sa proprie de lucrul "altuia", punand plinatatea inimii, ca darul lui Dumnezeu, in calculele mintii, sub "obrocul" mintii, si astfel, cu mintea i se parea ca are ceva, dar, in inima sa, el nu mai avea nimic si urmarea nu putea fi alta, decat ca "celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i separe ca are" (Matei 13,12). intrucat nici el nu a crescut, nici altora nu a impartasit, si nu a crescut tocmai pentru ca nu a impartasit, el a intrat sub osanda carturarilor si a fariseilor, care inchideau imparatia lui Dumnezeu: "Nici voi nu intrati, nici pe altii nu lasati sa intre" (Matei 23, 13).

Cel ce a ascuns talantul a fost socotit "viclean", deoarece il primise de la Stapan cu bucuria "dragostei celei dintai" de care apoi s-a lepadat. El nu a avut sinceritatea celui care a zis ca nu se duce sa lucreze in vie, dar mai apoi s-a dus (Matei 21,30). "Sluga" care a ascuns talantul avusese slava lui Hristos, dar a trecut din nou la slava lumii si s-a prefacut in vrajmasul lui Hristos pe Care insa il acuza ca este "om rau". Viclenia ca lipsa de sinceritate nu se inscria intre cele doua extreme: cald-rece; grau-neghina, in care opusul celor bune este tolerat de catre Dumnezeu: "O, de-ai fi cald sau rece" (Apocalipsa 3,15); "Nu smulgeti neghina din grau, lasati-le sa creasca impreuna pana la seceris" (Matei 13, 29-30). Viclenia este osandita fie ca "pleava", care nu mai poate rodi, fie ca "aluat" al carturarilor si fariseilor.

Dumnezeu asteapta de la lucratori inima curata si buna, simbolizata prin "pamantul cel bun" pentru samanta Sa, apoi "aducerea de roade prin rabdare", ceea ce inseamna intocmai "a aduna cu El spre a nu risipi": "ii invata ca Unul care avea putere, iar nu ca si carturarii si fariseii" (Matei 7, 29). Acestia stricasera talantul folosindu-l in interesul lor. Ei nu puteau scrie in inimi ca Mantuitorul. Ei erau "Biserica neroditoare" ca smochinul lepadat de Dumnezeu. Dimpotriva, ca si Moise, Hristos a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu care sunt oamenii (Evrei 3, 5-6). Puterea Lui de a scrie in inimi, datorita inimii curate si bune si aducerea de roade prin rabdare, este o implinire a profetiei: "Cel ce se teme de Domnul este ca pomul rasadit la izvoarele apelor care va da rodul sau la vremea sa si toate cate va face vor spori" (Ps. 1, 3). El va spori intocmai cum il stia Ioan Botezatorul, chiar daca Ioan nu vedea cresterea in adanc, adica scrierea in inimi, atunci cand spunea: "Lui I se cade sa creasca".

Proorocii spuneau despre lucrarea Lui: "in mana Lui, lucrul Domnului va propasi" (Isaia 53, 10). Ei mai spuneau: "El va paste turma Sa ca un pastor... pe miei ii va strange la sanul Sau" (Isaia 40,11). in staulul oilor El nu sare pe aiurea (Ioan 10, 1), ci intra pe usa inimii. El aduce roade prin rabdare din comoara cea buna a inimii Sale, iar ca Semanator, asteapta ploaia timpurie si tarzie (Iacob 5,7), dupa cum intelegea si Sfantul Pavel lucrarea lui Hristos: "Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu este Cel care face sa creasca" (I Corinteni 3, 6). Semnul Crucii lui Hristos, face ca Biserica, spre deosebire de cea neroditoare de mai inainte, sa aiba "putere" si "intarire" in lucrarea Sa: "Ramaneti in Mine... pentru ca roada voastra sa ramana" (Ioan 15, 4, 16).

Din cele spuse se poate vedea cat de bogata este paleta nuantelor din porunca lui Hristos: "in dar ati luat, in dar sa dati!", si acest lucru, atat in ceea ce priveste darul mantuirii in Hristos, cat si desavarsirea la lucrul slujirii. Chemarea "Stapanului bucuriei" este aceea, ca iconomul darului sa fie "sluga buna si fidela", si anume ca sluga pusa peste "putinul" smerit al lui Hristos in lume, unde El a fost "grauntele de mustar", ca "piatra mica" de la picioarele statuii cu capul de aur, etc. Unii vor vrea sa faca dreptate "atotputerniciei Stapanului darului", nesocotind "putinul" lui Hristos peste care au fost pusi, fapt despre care s-a spus de catre Mantuitorul: "Cine nu aduna cu Mine risipeste". Caci, a face dreptate atotputerniciei lui Hristos in lume, nu inseamna decat a nesocoti Crucea lui Hristos, Lumina Sa sub Cruce; inseamna a se rusina de Crucea Sa. Toata stiinta poate cunoaste doar atotputernicia lui Dumnezeu din cele zidite, dar nu poate cunoaste si "slava" Lui de a da viata vesnica. Aceasta slava este la Dumnezeu atat de mare, intrucat ea are ca temelie filantropia Sa dumnezeiasca, taria cu care El tine toate dupa numele Sau de Atottiitorul: "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt" (I Corinteni 13,1). Iar cand calcarea slavei Cuvantului a zadarnicit viata creatiei, Dumnezeu a blestemat lucrul atotputerniciei Sale pentru a veni in ajutorul dragostei Sale de a mantui. Caci numai prin dragostea Sa ranita se pot intelege cuvintele: "Blestemat este pamantul din cauza ta". Iar in locul paradisului din care l-a scos pe om, a dat in Hristos duhul cel ceresc aratat in trup si venit de dincolo de moarte ca aurul lamurit in foc al adevarului Cuvantului Sau. Lucrarea Sa cu sudoarea fruntii asupra inimii omului roditoare de spinii si palamida patimilor a fost incununata cu sangele lui Hristos care striga din pamant mai bine decat a lui Abel.

Mantuitorul a venit pe pamant, nu ca sa judece pe cel rau, ci ca sa scoata pe om din gura lui. intr-adevar, Lucifer s-a facut ucigas de oameni, facandu-i prin sminteala vrajmasi cu Dumnezeu, ca sa-i poata stapani spre moarte. El stia ca omul este facut pentru Dumnezeu, si ca el il va putea stapani daca omul va ramane fara Dumnezeu. Lucifer stia ca omul va trai daca va asculta de Dumnezeu, dupa cum stia ca va muri, daca nu va asculta. Stia, de asemenea, ca neascultarea il va face pe om asemanator, nu cu Dumnezeu, ci chiar cu demonii. Tocmai neascultarea l-a facut pe om sa-si ia fiinta in seama lui proprie, rupandu-se de izvorul fiintei, ca o plecare intr-o tara departata, vrajmasa cu Dumnezeu si tocmai de aceea atat de greu de cautat pentru Dumnezeu. in urma acestei "plecari" a omului din casa parinteasca, Lucifer putea gandi, intr-adevar, despre Dumnezeu: "La ce iti va folosit atotputernicia, daca nu-i poti scoate pe oameni din mana mea?". insa, conform fagaduintei, Dumnezeu a venit la oameni, nu cu atotputernicia Sa, ci cu intruparea Sa, prin care s-au implinit doua mari adevaruri ale lui Dumnezeu: "Samanta femeii iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul". Dumnezeu isi arata prin intrupare taria Sa, si puterea tariei care mantuieste: "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" de la mana Sa, pentru ca El a cunoscut lucrarea cea pierzatoare de suflet a smintelii: "Vai lumii de sminteala, dar mai vai de cel prin care vine sminteala". insasi creatia lui Dumnezeu era o lumina pentru intunericul de dincolo de lume al neascultarii, dar Lucifer a cautat blestemul, facandu-i cu perfidie pe oameni sa creada ca vor fi liberi in afara ascultarii, cand de fapt el i-a legat, facandu-i sa ramana in seama mintii lor, desi stia bine ca numai "Cuvantul era viata". De aceea, Lucifer s-a dovedit cauza si stapan al mortii, iar ca "sarpe" a fost blestemat sa nu mai fie inaltat de catre Dumnezeu, prin partasia la darurile Duhului Sfant, ci sa ramana la lucrurile pamantesti, sa se "tarasca pe pamant", si aceasta pana cand in Hristos, Dumnezeu avea "sa strice lucrul diavolului" (Evrei 2, 14), iar prin Duhul Sfant "lumea sa fie vadita de judecata, pentru ca stapanitorul lumii acesteia a fost judecat", (Ioan 16, 11 ).

In afara de "ascunderea talantului", in parabola Mantuitorului este subinteleasa si o alta cale de abuz fata de "talanti", si anume folosirea lor in scopuri personale. Este vorba de umplerea de sine chiar si cu lucrurile lui Dumnezeu, in loc de lepadare de sine pentru slava de la oameni in loc de "slava cea de la Unul Dumnezeu". Deci, ca si cei ce faceau ostentatie din post, rugaciune si fapte bune, care "isi luau plata lor", cei ce folosesc talantii in scopuri personale nu slujesc Cuvantului lui Dumnezeu, nu zidesc Biserica, iar la aceeasi judecata din urma li se va spune: "Nu va cunosc, duceti-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea" (Matei 7, 23). Daca ei L-ar fi cunoscut, ar fi vazut ca Fiul Omului nu a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si ca numai acel "putin" al Sau, peste care a pus pe slugile Sale este in masura sa scrie in inimi voia lui Dumnezeu, si sa zideasca in acelasi timp si pe cel ce slujeste pentru aceasta "scriere". Ei se aseamana, intr-adevar, atat de mult cu smochinul verde, dar fara roade din vremea Mantuitorului. Sfantul Apostol arata ca cel ce lucreaza trebuie sa ia aminte la inima sa proprie ca sa fie "curata si buna", ca pentru "sluga buna si fidela", care are fagaduinta roadelor prin rabdare: "Cel ce lucreaza, sa ia aminte cum lucreaza", caci diferenta este ca dintre aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, paie, toate zidite pe aceeasi "temelie", care este numai Hristos (I Corinteni 3, 11-15).

Dar, spre deosebire de cel ce a ascuns talantul in pamant, unul care ar fi lucrat cu cea mai putina inima, lucrul sau fiind simbolizat prin "paie" are fagaduinta de a se mantui "asa ca prin foc". Invocarea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!" din rugaciunea amvonului, la incheierea Sfintei Liturghii isi are semnificatia ei profunda, atat in sensul de a putea impartasi darul lui Dumnezeu, cat si in sensul de a se feri de punerea lui sub obroc. Semnificatia cuvintelor Domnului: "in dar ati luat in dar sa dati", l-a facut pe Sfantul Pavel sa spuna: "Apasa asupra mea nevoia de a propovadui si vai mie de nu voi binevesti" (II Corinteni 9, 16), cuvinte care arata cat de mare era darul lui Dumnezeu pentru el. Tot el spunea: "Vom secera la vreme de nu vom lenevi" (Galateni 6, 9). insusi Mantuitorul a subliniat ca "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere" (Luca 12, 48), ca sa nu piarda totul.

Astfel, pastrarea darului lui Dumnezeu, a plinatatii inimii, este ca si adunarea manei ceresti pentru o singura zi, asa cum s-a cerut la calatoria poporului prin pustie, care s-ar fi stricat, daca s-ar fi adunat si pentru a doua zi. Mana este semnul bucuriei duhovnicesti care nu se poate planifica pentru a doua zi, deci nu se poate pune sub obrocul mintii, ci se invoca in fiecare zi ca paine a fiintei. Daca succesul prin punerea in lucrare a talantilor, poate duce la ispita "de a bate oile", astfel neadunarea cu Hristos poate duce la "risipirea averilor Stapanului" cum a fost cazul cu iconomul infidel "Smochinul" era in Israel simbolul lucratorilor viei, care insa ajunsese neroditor, umbrind pe de alta parte si locul. De aceea, Sfantul Clement Romanul (Epistola a doua catre Corinteni 8, 5), indeamna la pastrarea inimii curate care astfel poate aduce roade prin rabdare, spre deosebire de inima carturarilor si a fariseilor: loc batatorit loc impietrit, sau plin de spini.

Cel ce pune talantul in lucrare impartaseste darul primit in dar de la Stapanul bucuriei, dar totodata sporeste si el, si astfel: "Celui ce are i se va mai da si ii va prisosi". In acelasi sens se exprima si Sfantul Apostol Petru: "Sa va faceti partasi firii celei dumnezeiesti, scapand de stricaciunea poftei celei din lume. Pentru aceea, puneti si din partea voastra toata straduinta si adaugati la credinta voastra fapta buna, iar la fapta buna cunostinta, la cunostinta infranarea, la infranare, rabdarea, la rabdare evlavia, la evlavie iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca dragostea. Caci daca aceste lucruri sunt in voi si tot sporesc, ele nu va vor lasa nici trandavi, nici fara roade in cunoasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea, este slab vazator si orb si a uitat de curatirea pacatelor lui de demult. Pentru aceea fratilor, siliti-va cu atat mai mult sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra, caci facand acestea, nu veti gresi niciodata" (II Petru 1 4-10) Acest lucru inseamna ca in "cele ale Sale", ale Stapanului, sunt de fapt cele ale noastre", daca am fost "fideli in cele straine", astfel ca, in ceea ce priveste adevarul lui Dumnezeu aratat in Hristos: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci numai pentru adevar" (II Corinteni 13, 8). Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu este ascuns in virtuti. Intr-o istorioara se spune ca un tanar pus de tatal sau sa vanture graul in mijlocul caruia era ascuns un dar de mare pret oferit in schimb, l-ar fi gasit, daca lucrarea ar fi avut loc.

Punerea in lucrare a talantului isi are motivarea in darul dat de Dumnezeu, pentru care El asteapta numai fidelitate si sinceritate: "Tarina cand absoarbe ploaia ce se coboara adeseori asupra ei si rodeste iarba folositoare celor pentru care a fost muncita, primeste binecuvantare de la Dumnezeu; dar daca aduce spini si ciulini se face netrebnica si blestemul ii sta aproape, iar la urma focul o asteapta" (Evrei 6, 7-8). Dar, daca arata ca numai vita care nu aduce rod o taie, iar, dintre lucratorii viei, numai pe cei rai ii va pierde cu rau, astfel Stapanul se poarta cu grija cu fiecare: "Asa zice Domnul: Ca atunci cand gasesti must intr-un strugure si zici: Nu-l rupe, ca in acesta se afla o binecuvantare, tot astfel voi face si cu slujitorii Mei: Ma voi feri sa stric tot!" (Isaia 65, 8).

Daca despre darul lui Dumnezeu se poate spune: "Toate asteapta de la Tine sa le dai hrana la buna vreme. Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatate" (Ps. 103, 29), astfel Dumnezeu are intelegere si pentru situatii in care darurile Sale, "talantii", nu pot fi puse decat cu anevoie in lucrare: "Va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Matei 9, 15). Darul lui Dumnezeu in Hristos este vesnic, in El fata lui Dumnezeu este mereu intoarsa catre oameni, dar perceperea darului in diverse situatii ale istoriei Bisericii este anevoioasa. De aceea "Stapanul darului" trimite lucratori in via Sa la diferite ceasuri ale zilei si da "celor de pe urma ca si celor dintai", chiar daca cei dintai "au dus greul zilei si arsita" (Matei 20, 12). Acest lucru se intampla din cauza "postului" celor care cautau darul "Mirelui" Hristos, si pe care Dumnezeu l-a descoperit celor de pe urma ca si celor dintai, asa cum sugereaza evenimentul umblarii lui Hristos pe marea involburata ca pe uscat. Deschizand ucenicilor celor dintai mintea sa inteleaga Scripturile, Hristos deschide astfel Sfintele Scripturi ca "Mielul cel junghiat" (Apocalipsa 5, 6), si ii face si pe cei de pe urma sa auda glasul Sau. Dar El se arata celor care din cauza impotrivirii vanturilor vasleau din greu, si care nu parasesc corabia, ca cei ce ascund talantul in pamant.

Daca fata de lucratorii rai din vremea Sfantului Ioan Botezatorul, chemarea lui Dumnezeu este aceea de a nu bate oile Stapanului si de a nu risipi averile Sale, precum si de a nu ascunde talantul in pamant, astfel porunca Sa este: "Lucrati pana voi veni" (Luca 19, 13). Caci lucrarea este din prisosul inimii pe care Hristos o duce la plinatate.

Parabola talantilor arata aceasta putere a darurilor Duhului Sfant de iradiere si stralucire ca: dreptate, pace si bucurie, iar pe Hristos il arata ca "Stapan" al bucuriei: "imparatia lui Dumnezeu este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile sale si le-a dat pe mana avutia sa." (Matei 25,14). insusirea talantului ca un drept personal poate duce in primul rand la ignorarea sau la ascunderea lui. Sfantul Apostol Pavel indemna pe Timotei sa nu fie nepasator fata de harul care este in el Ascunderea talantului este egala cu o insusire a lui, chiar daca explicatia acestui gest ar fi aceea: "Te-am stiut om rau care seceri de unde n-ai semanat si aduni de unde nu ai risipit?" (Matei 25,24).

Raspunsul Stapanului nu putea ocoli cuvintele grele de: "Sluga vicleana si lenesa!" intrucat nu-i apartinea, sluga trebuia sa dea talantul negutatorilor, de la care Stapanul ar fi luat inapoi cu dobanda. Ascunderea talantului era semnul inghitirii luminii de catre intuneric si pedeapsa era aruncarea in intunericul cel mai din afara. Chiar si incredintarea talantului unor "negutatori" ar fi adus o rasplata, pe cand ascunderea, nu insemna altceva decat a nu intra in imparatie si a nu ajuta nici pe altii sa intre. in fata incercarilor din lume, el a dat inapoi. Corabia Bisericii poate fi bantuita de vanturi si valuri cei din corabie vaslind cu greu in aceste conditii, dar Mantuitorul se arata numai celor care raman in corabie si vaslesc, tinand porunca: "Lucrati pana voi veni!". Dupa inmultirea painilor, El i-a silit pe ucenici sa treaca cu corabia dincolo, pe cand El S-a urcat in munte sa Se roage si de unde ii vedea vaslind cu greu.

Cel mustrat de Mantuitorul pentru ascunderea talantului savarsise o nedreptate si avea si o vina. Cine este cu paguba este si cu pacatul. Fara talant, el nu putuse primi transfigurarea trupului ca "haina de nunta". El nu spunea doar ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci spunea chiar ca Dumnezeu este "om rau". Este o replica asemanatoare cu cea a demonilor, care I se adresau: "Ce ai cu, noi, Iisuse?", si care cautau sa scoata in evidenta lipsa de inrudire a lui Hristos cu lumea, cand spuneau, ca singurii din Evanghelie: "Te stiu cine esti: Sfantul lui Dumnezeu" (Luca 4, 34). Dar Mantuitorul era insusi Dumnezeu care impaca lumea cu Sine, aratand ca "neam al Lui suntem" (F. Ap. 17, 28), iar chemarea Sa era de a aduna impreuna cu Sine spre a nu risipi. Acest lucru nu avea nimic de a face cu vreo "rautate" a lui Hristos, ci, in mod sigur cu o viclenie a primitorului talantului care nu a lucrat. Paguba sa era, nu numai pierderea platii, ci mai ales mustrarea de constiinta ca un vierme neadormit, dupa cuvintele Sfintei Scripturi: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine, si mana Ta apasa asupra mea!" (Ps. 37, 2).

Lucrarea harului dumnezeiesc in Hristos este "scrierea in inimi" a voii lui Dumnezeu, semanand si asteptand ploaia timpurie si tarzie ca si Hristos pana la "Cantarea de biruinta": "Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergand, mergeau si plangeau, aruncand semintele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicand snopii lor" (Ps. 125, 5-6). De aceea, chemarea Stapanului catre primitorii talantilor este aceea: "Lucrati pana cand voi veni", si tot El spune ca: ,,Vita care aduce rod (Tatal) o ingrijeste ca si mai multa roada sa aduca" (Ioan 15,2). in acest sens Mantuitorul mai spune: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi" (Matei 25, 29). Desavarsirea lor la lucrul slujirii, a avut loc si prin indemnul de a lasa toate: "Dar altul a zis: iti voi urma, Doamne, dar intai ingaduie-mi ca sa randuiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis catre el: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9,61-62). in acelasi sens, Mantuitorul indeamna si la urmarea Sa prin luarea crucii, pentru a nu ajunge ca cel ce isi zideste turnul numai pe jumatate (Luca 14, 28-30); sau ca cel ce pleaca la lupta numai cu jumatate din ostile cu care vine impotriva sa adversarul sau (Luca 14, 31-32).

Pe lucratori El ii sfatuieste uneori sa nu dea cele sfinte "cainilor", sau margaritarele "porcilor", ca nu cumva acestia, sa se intoarca impotriva lor. Alteori ii avertizeaza sa nu fie ca sluga care bate oile, riscand ca Stapanul sa o taie de la Sine in ceasul in care nu gandeste, sau ca iconomul care risipeste averea Stapanului, intrucat nu aduna ca si Stapanul. De aceea in parabola talantilor, Mantuitorul arata ca vor primi rasplata acei lucratori care sunt slugi bune si fidele, puse peste "putin", peste cele smerite ale Sale, asa cum S-a smerit si a slujit El. Dar cea mai mare nedreptate I se pare Stapanului a fi ascunderea lucrului Sau. Este un act prin care primitorul nu se zideste pe sine si numai i se pare ca are, iar osanda este inevitabila: "Celui ce nu are, i se va lua si ceea i se pare ca are".

De asemenea, folosirea talantului primit, in interese personale, pentru glorie proprie, prin care lucratorii pot coplesi, domina, dar nu patrunde la inima si sluji, care la judecata se vor prevala de faptul ca L-au cunoscut pe Mantuitorul, va primi raspunsul dupa acea dreptate, care cerea ca lucratorii sa fie slugi bune si fidele fata de Stapanul lor: "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi! Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea!" (Matei 7, 23). Aici este vorba de un abuz fata de talantul incredintat care duce la stricarea Cuvantului lui Dumnezeu, asa cum observa Sfantul Apostol Pavel: "Nu suntem ca cei multi care strica Cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, in Hristos". (II Corinteni 2, 17). Darurile ca talanti sporesc din observarea poruncii Mantuitorului: "in dar ati luat, in dar sa dati!" (Matei 10, 8). Darurile fac din lucratori, martori ai plinatatii lui Dumnezeu pentru care a slujit Hristos cand a spus: "Fiul Omului a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Marcu 10, 45). Slugilor le cere punerea in lucrare a darurilor ca talanti, in sensul in care vointa naturala sa nu fie inabusita de vointa gnomica, (Sf. Maxim Marturisitorul), si ca inima sa nu fie luata in desert (Ps. 23, 4).

intr-adevar, lucrarea talantilor inseamna venirea in taina a imparatiei lui Dumnezeu, stapanirea binecuvantata a lui Hristos, care ca si stapanul din parabola: "A plecat departe ca sa-si ia domnia" (Luca 19, 12). Mantuitorul spusese ca imparatia Sa nu este din lumea aceasta, dar, paradoxal, in aceasta lume numai El ramane prin inviere, iar lumea pleaca, fiind vorba de "fiii veacului acestuia", care nu sunt fiii invierii. El ramane in aceasta lume unde toate stapanirile vor fi desfiintate, asa cum arata parabola grauntelui de mustar, parabola aluatului si parabola statuii cu capul de aur: "El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (I Corinteni 15, 25; Ps. 109, 1; Evrei 1, 13); "Aducand o singura jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Sale" (Evrei-10, 13); "Toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar prin faptul ca a supus Lui toate, intelegem ca nimic nu i-a lasat nesupus. Acum inca nu vedem cum ca toate I-au fost supuse" (Evrei 2, 8). Marturisind implinirea profetiei in Hristos: "Stapanire este peste umerii Lui", Biserica marturiseste binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta stapanire pentru toate neamurile pamantului, atunci cand se roaga: "Ca sub stapanirea Ta, fiind paziti intotdeauna, iti inaltam slava".

Desavarsind pe slugile Sale la lucrul slujirii, Mantuitorul le povatuia: sa se fereasca de mandrie atunci cand succesul prin lucrare putea duce la sentimentul unor merite proprii, asa cum s-a petrecut cu cei care socoteau ca sunt bogati si nu au nevoie de nimic, fara sa observe ca sunt nenorociti si saraci si orbi si goi si carora de aceea li se adreseaza indemnul de a cumpara aur lamurit in foc, adica pe Hristos (Apocalipsa 3,17-19). Tot astfel ii sfatuia Mantuitorul pe ucenicii Sai si atunci cand s-au intors de la propovaduire, zicand cu bucurie ca si demonii li se supun in numele Sau: "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in cartea vietii" (Luca 10, 20).

Cu aceasta calauzire a Mantuitorului, Sfintii Apostoli au aratat intotdeauna o profunda constiinta a darului lui Dumnezeu, fiind vorba de darul Duhului Sfant care-i mana la lucrare. Plinatatea este calea prin care ei sunt calauziti de Duhul Sfant ca o mangaiere: "Staruiau in frangerea painii si prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F. Ap. 9, 31). Biserica se roaga pentru pazirea plinatatii ei in Hristos prin Duhul Sfant, pentru ca aceasta este adevarata putere a oricarei misiuni. Iar cand ar lipsi acest dar al plinatatii, Mantuitorul arata calea dobandirii ei din nou prin "post", iar nu prin suprematie, sau prin litera. Biserica se roaga pentru pastrarea darului plinatatii ca sa fie ferita de ispita de a-l pune sub obroc, sau de descurajarea imputinarii de cuget a inimii si de viforul gandurilor (Ps. 54, 8)

Prin Hristos, Dumnezeu a atins picioarele de lut al statuii cu capul de aur, simbol al structurilor lumii cu umplerea ei de sine si inlaturarea lui Dumnezeu, ca o "piatra mica", prin care "capul de aur" se prabuseste, in timp ce piatra cea mica se face muntele cel mai inalt, fiind vorba de muntele plinatatii inimii care se zideste prin plecarea capetelor celor credinciosi sub stapanirea lui Hristos. Plinatatea Bisericii este muntele cel mare al lui Dumnezeu (Miheia 4, 1), plinatate a inimii care covarseste mintea, care se roaga prin plecarea capetelor: "Sus sa avem inimile!"; "Avem catre Domnul!" Plinatatea este ca o slava a lui Dumnezeu pe care a impartasit-o Hristos ucenicilor Sai trimisi la lucrare: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Pentru ca Sfanta Treime are bucuria comuniunii si a lucrarii (Pr. Prof. Dr. D. Staniloae): "Ma voi bucura sa le fac bine, si-i voi sadi cu tarie in pamantul acesta, din toata inima Mea si din tot sufletul Meu" (Ieremia 32, 41).

Darul bucuriei pentru plinatate este implorat de Biserica de la Duhul Sfant pentru ca litera sa nu scada untdelemnul din candele, atunci cand multi "lucratori" vor face din daruri un "drept" al lor in locul "darului" lui Dumnezeu, ca si in vremea Sfantului Ioan Botezatorul. Si astazi este ziditor indemnul Sfantului Apostol Pavel in acest sens: "Duhul sa nu-L stingeti!" (I Tesaloniceni 5, 19), si indemnul Mantuitorului de pastrare cu intelepciune a untdelemnului in candele. Prin Duhul Sfant Lumina ramane in sfesnicul inimii, ca plinatate si desavarsire dupa varsta staturii lui Hristos. Caci asemanarea Apostolilor cu Hristos s-a datorat lucrarii Sale de trei ani si jumatate prin care i-a indreptat si desavarsit, dupa cuvintele Sale: "Lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4). Asa cum lui Avraam i-a luat tara in care era asezat dupa Turnul Babel, pentru a I se da pe Sine insusi lui prin credinta cea mare a acestuia, tot astfel Mantuitorul s-a dat pe Sine insusi ucenicilor Sai ca un "pamant al fagaduintei", ca o adevarata preotie imparateasca in Hristos, careia nu i s-a dat nici o palma de pamant, pentru ca "Domnul este mostenirea ei", iar ea se afla acolo unde este Stapanul lor prin lucrarea pascala a jertfei Sale si prin Botezul cu Duh Sfant la Cincizecime.

Mantuitorul a lasat sa se intuiasca venirea imparatiei lui Dumnezeu cu putere prin punerea in lucrare a talantilor, in parabola pamantului care rodeste din sine (Marcu 4, 26, 29). in aceasta parabola rodirea din sine a pamantului este in legatura cu lucrarea celui ce seamana. Lucratorul este el insusi, la randul sau, acel "pamant al celor vii" care prin Hristos nu mai este pamant ce se intoarce in pamant; este ca pomul cel bun care nu poate face roade rele, intrucat Dumnezeu a sapat la radacina lui, atunci cand prin Hristos a inlaturat moartea din adancul fiintei umane: "Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie!" (Isaia 25,7-8). Imaginea pomului care aduce

roade (Matei 3, 10-12) a fost folosita si de Sfantul Ioan Botezatorul. De asemenea rodirea din sine a pamantului celui bun este intuita si prin lumina care in mod spontan nu se pune sub obroc, ci in sfesnic. Rodirea din sine este considerata ca inaugurarea unui proces care se desfasoara cu necesitate din interior si ajunge cu timpul la scop.

in exegeza patristica, parabola talantilor gaseste multi interpreti. Astfel Sfantul Justin Martirul pune parabola talantilor in legatura cu parabola semanatorului, prin care, prin talanti este semnificat Cuvantul lui Dumnezeu. Tertulian se refera la aceasta parabola pentru a combate ideea lui Marcion ca Dumnezeul cel bun nu judeca si nu condamna. Clement Alexandrinul spune ca parabola se refera la activitatea misionara de raspandire a cuvantului lui Dumnezeu, iar predicarea Cuvantului este averea Stapanului care a fost incredintata Bisericii. in acelasi sens Origen spune ca moneda (pecunia dominica) este Cuvantul care are forma imparateasca a lui Dumnezeu si chipul Logosului. Talantii simbolizeaza Cuvantul lui Dumnezeu care trebuie trait, caci acest lucru inseamna dobanda talantilor: "Daca ascultand Cuvantul, il puneti in practica si lucrati conform cu ceea ce auziti, in felul acesta pregatiti dobanzile Domnului". Origen considera talantii incredintati slugilor, drept simboluri ale harismelor dumnezeiesti date pentru folosul credinciosilor. Pentru el, adevarul Cuvantului lui Dumnezeu este ascuns in spatele literei.

Sfantul Irineu de Lyon interpreteaza parabola talantilor in contextul parabolei samarineanului milostiv, spunand ca Domnul a incredintat Duhului Sfant pe om ca pe propriul Sau bun, care cazuse in mainile talharilor. Aceasta incredintare a avut loc dupa alinarea ranilor si adapostirea la han. Dinarii dati lucratorilor de la han, trebuiesc inmultiti si restituiti astfel Domnului. Sfantul Chiril al Alexandriei, spune la randul sau, ca dupa plecarea lui Hristos, averea este incredintata Bisericii, iar lucratorii sunt slugile care desfasoara o activitate apostolica de dobandire a sufletelor pentru Hristos; harisma invataturii practicata de Biserica, trebuie sa-i aduca pe laici la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu.

La randul sau, Sfantul Ilarie de Pictaviu, care cere ca si Origen ca cititorii sa caute o intelegere interioara a Scripturilor, caci acolo se afla adevarul lor, interpreteaza alegoric parabola talantilor prin care el intelege un rezumat al etapelor din istoria mantuirii: sluga care a primit cinci talanti, simbolizeaza poporul iudeu care a fructificat Legea; cel care a primit doi talanti, simbolizeaza pe paganii care s-au indreptat prin credinta si marturisirea Tatalui si a Fiului; iar cel care a primit un singur talant si l-a ascuns, este poporul iudeu care respinge intelegerea duhovniceasca a Legii si ascunde Legea pentru ca paganii sa n-o poata afla. Este vorba de acei lucratori din poporul iudeu care inteleg Legea numai in sens trupesc, nu duhovnicesc si care nu pot intelege sensul Evangheliei. in felul acesta ei nu folosesc talantul nici pentru ei nici pentru altii, chiar daca socot ca Legea este suficienta pentru, mantuire, cu toate ca la plinirea vremii, Legea nu mai putea fi tinuta decat de cei duhovnicesti in Hristos (Romani 8, 4).

Sfantul Ioan Hrisostom spune la randul sau ca parabola talantilor se refera la propovaduire si invatatura: Cel ce a primit harul Cuvantului si al invataturii, si nu-l foloseste, il va pierde. Totul este dat spre a sluji folosului aproapelui. Nimeni sa nu spuna ca nu are decat un talant si nu poate face nimic. Tu nu esti mai sarac decat vaduva, nu esti mai simplu decat Petru si Ioan care erau nestiutori si fara carte, dar care au transformat ravna lor facand totul pentru binele comun si fiind facuti partasi celor ceresti. Dumnezeu ne-a dat cuvantul, mainile si picioarele, puterea trupului si inteligenta pentru a fructifica totul in vederea mantuirii noastre si pentru folosul aproapelui nostru." Sfantul Teofilact al Ohridei, spune ca parabola nu se refera numai la cuvant si invatatura, ci si la virtutile morale, in sensul ca fiecare trebuie sa-si dubleze ceea ce a primit, facandu-l folositor celorlalti.

Simbolurile din Sfintele Evanghelii: pamantul celor vii, pomul cel bun, lumina din sfesnic, reprezinta repere ale lucrarii savarsite de Mantuitorul asupra oamenilor, care a culminat prin puterea care le-a dat-o de a se face fii ai lui Dumnezeu, iar aceasta putere este cea a credintei si a rugaciunii prin care ucenicii au primit darul Duhului Sfant la Cincizecime. Este vorba de o desavarsire la care i-a dus Mantuitorul. Astfel, El invata ca este posibila o "auzire" a Cuvantului lui Dumnezeu care nu ajunge la credinta, nu face ca samanta sa dea rod, se aseamana cu casa zidita pe nisip (Matei 7, 27), precum si cu samanta cazuta pe piatra (Matei 13, 5). Mantuirea prin credinta este astfel "strapungerea la inima" prin lucrarea harului in omul ce s-a deschis lui Hristos, in care harul lucreaza schimbarea cugetului, (metanoia), lepadarea omului celui vechi instrainat de starea de pruncie.

Ce har poate fi mai puternic decat Hristos insusi? El este atat de patrunzator incat poate trezi in om constiinta si vina pacatelor, parerea de rau si pocainta; este atat de iubitor si de milostiv, incat iarta pacatele; este atat de preamarit, incat umple inima de bucurie si de toata plinatatea ca un Mire pe mireasa lui; si este apoi atat de puternic, incat poate sa dea inimii putere pentru toata lucrarea iubirii. Desi iubirea crestina nu vine fara credinta, totusi dragostea este mai mare decat credinta, care fara iubire isi pierde puterea si valoarea. Iubirea este mai mare decat credinta pentru ca in ea Dumnezeu arata taria credintei ca acea dragoste care: "Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Corinteni 13, 7). Ea aduce nasterea din duh, si prin duh puterea roadelor: "Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine... " (Galateni 5, 22-28). Dar faptele bune nu urmeaza automat nasterii din duh, ci la predispozitia spre bine se adauga efortul, stradania pentru roadele duhului, cu ochii mereu atintiti spre Hristos. Si astfel sufletul se zideste innoindu-se din zi in zi, trecand din putere in putere si din slava in slava. Asa cum cei rai nu raman pe aceiasi treapta, ci trec din rau in mai rau, tot asa exista un progres duhovnicesc, o crestere in Hristos, pana la varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsit. Este sigur faptul ca lipsa roadelor poate periclita insasi mantuirea in Hristos.

In viata duhovniceasca nu poate exista o stagnare. in omul cel nou, stradania pentru crestere incepe o data cu indreptarea prin credinta, dar ea se continua toata viata crestinului. Orice oprire inseamna regres, inseamna o biruinta a omului celui vechi asupra omului celui nou, a trupului asupra duhului, asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni. Dar in aceasta lupta, omul ar fi biruit ca si cei de sub Lege ajunsi "camp de oase uscate", daca ar trebui sa se lupte singuri cu raul. Puterea harului in Hristos deschide izvoarele vietii duhului. Cata vreme omul primeste hrana duhului in Hristos este ocrotit de rau, dar mai ales se intareste tot mai mult pe calea duhului. De aceea, Biserica Ortodoxa este constienta de faptul ca aceasta putere duhovniceasca este un dar al harului, cand se roaga: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule cu harul Tau!". De asemenea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate le pot in Hristos care ma-ntareste "(Filipeni 4, 13), caci "El lucreaza in voi si a voi si a face" (Filipeni 2, 13).

Din credinta izvoraste iubirea de Dumnezeu care il uneste pe om cu El. Unirea cu Dumnezeu nu este un act pur intelectual, ci ea cuprinde si transfigureaza pe omul intreg. Unirea cu Dumnezeu este indeosebi rodul iubirii, al inimii, asa cum arata Sfintii Parinti Capadocieni, Sfantul Macarie Egipteanul Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, in comparatie cu alti autori patristici cum sunt Clement, Evagrie, care aseaza esenta credintei in intelect. Aceasta unire este o continua crestere launtrica, incepand de la Botez si prin ea se ajunge la desavarsire prin virtuti, dupa purificarea de patimi.

In mod deosebit, Sfintii Parinti vad credinta aratandu-si roadele sale prin dragoste: "imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17, 21), asadar credinta in Dumnezeu este acelasi lucru cu inceputul imparatiei lui Dumnezeu inlauntrul omului. Sangele lui Hristos - Cel ce a lucrat inainte de intrupare cu sudoarea fruntii Sale - striga prin Jertfa Sa rascumparatoare din pamant. Astfel, credinta nu este in afara de om, dar omul intarind-o prin implinirea poruncilor dumnezeiesti, o face sa devina imparatia lui Dumnezeu, care este cunoscuta numai de cei ce o au. imparatia lui Dumnezeu, este credinta dezvoltata prin lucrare, si ea inseamna unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea. Deci, credinta este o putere de legatura care duce la unirea desavarsita mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut.

innoirea chipului lui Dumnezeu prin credinta, trebuie urmata, dupa Sfantul Diadoh al Foticeii, de asemanarea cu Dumnezeu prin iubire lucratoare: cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa-zicand, peste chip asemanarea... El readuce intai prin Botez "chipul" omului la forma in care era cand a fost facut... Daca se adauga lumina dragostei, "chipul" este ridicat cu totul la frumusetea "asemanarii". Nici nepatimirea nu o poate darui sufletului alta virtute, decat numai dragostea. Caci dragostea este "plinirea Legii" (Romani 13, 10). incat omul cel dinlauntru se innoieste din zi in zi (II Corinteni 4, 16) in gustarea dragostei, dar se implineste abia in desavarsirea ei139.

Iubirea este esenta si sufletul faptelor bune, dupa cum acestea sunt intruparea fireasca a iubirii. Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, credinta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care insa, asemenea trupurilor pictate, nu are nici o putere. Evlavia consta din credinta in dogme pioase si in fapte bune, spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog (Cuvantarea a 48-a si a 55-a) spune ca: "Daca ar fi mantuire numai prin credinta, toti oamenii s-ar mantui si nu s-ar pierde nici unul dintre noi, pentru ca nu este nici unul, care sa nu creada ca exista Dumnezeu... Daca nu are cineva credinta fara stirbire si fapte bune, este cu neputinta sa vina la el harul Sfantului Duh, si daca nu vine la el harul Sfantului Duh, si nu locuieste in el in chip constient, nu trebuie sa se numeasca om duhovnicesc."

Insasi prezenta harului prin credinta da puterea iubirii care mana la fapte. Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Atunci cand Facatorul tuturor a voit sa aduca la tarie si in buna randuiala, firea rostogolita la inceput in stricaciune... I-a sadit iarasi Duhul dumnezeiesc si sfant retras odinioara, modeland-o din nou dupa chipul cel mai presus de lume, fiind in stare si putand sa ne faca dupa propria Sa asemanare". inaintand spre asemanare prin fapte bune, omul inainteaza in sfintenie care se arata consecvent in fapte bune. Harul ce se da prin Sfintele Taine este inceputul sfintirii prin fapte care este o imitare a starii de jertfa a iubirii lui Hristos. Punctul culminant al sfinteniei se descopera in Hristos ca lumina care se pune in sfesnic spre a lumina tuturor. Ca si la Hristos, faptele ca roade ale duhului, nu sunt ostentatie, ci sunt firesti si smerite ca orice jertfa, ca rodire din sine asemenea pamantului celui bun.

Dupa cum lucrarea lui Dumnezeu este innoirea pomului la radacinile lui in vederea roadelor, tot asa grija omului este sa tina mereu viu darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos, revarsat prin Sfintele Taine inlauntrul sau ca "Cincizecime personala". intrucat in Vechiul Testament lucrarea cuvantului era exterioara, tot exterioara era si lucrarea Duhului, fapt pentru care si sfintenia era masurata doar cu faptele Legii. in Hristos insa, omul nu primeste un duh al "robiei" ca cel de sub Lege, ci duh al infierii prin care Dumnezeu este invocat ca Parinte. Cand Cuvantul de pe Tablele Legii a devenit in Hristos "paine", atunci Duhul Sfant a devenit Duhul eliberarii, Duhul vietii celei noi, "har peste har" si "trecere din slava in slava". Dumnezeu nu da in Hristos Duhul cu masura, ci insusi Duhul este izvorul faptelor pentru cei ce sunt in Hristos, raman in El si ii urmeaza Lui. insasi mantuirea devine un dar al acestui har, deoarece Mantuitorul spune ca cine ii urmeaza Lui "insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica"; "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba". Iar despre comuniunea lui Hristos cu oamenii, Sfantul Apostol Pavel spune: "Nici viata, nici moartea, nici cele de acum nici cele viitoare, nu ne vor desparti pe noi de dragostea lui Hristos". Deci dragostea este aceea care il inradacineaza pe om definitiv in Hristos, care tocmai de aceea spunea despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10, 28). Deci trairea crestina, are ca tinta acea iubire fara hotar catre Dumnezeu si catre aproapele prin Hristos in care sfintenia este tot una cu desavarsirea: "Fiind opusa individualismului, sfintenia nu este o indiferenta fata de oameni, ci este una cu elanul de infratire, una cu iubirea fierbinte in Dumnezeu fata de tot omul, una cu sinceritatea si deschiderea, cu comuniunea, cu generozitatea jertfelnica si cu puritatea intentiilor si a faptelor indreptate spre orice om".

Dupa Sfantul Isaac Sirul, inima milostiva este umplerea de iubire pentru toata faptura insufletita si neinsufletita. Sfintii sunt uniti cu intreaga lume si se roaga pentru innoirea intregii lumi. Sfintenia nu-si pierde niciodata puterea ei de viata in Hristos care are ca temelie credinta in El. Fiecare crestin care marturiseste prin viata lui, este o personificare a sfinteniei. Sfintii se indumnezeiesc pentru oameni, asa cum Hristos s-a intrupat pentru lume. Ei s-au detasat de lume, nu pentru a o lepada, ci pentru a contribui la vindecarea ei morala si spirituala, asa cum ucenicii Mantuitorului au fost alesi din lume, scosi din lume, botezati in Hristos, pentru a fi lumina lumii.

Astfel, prin Taina Sfantului Botez, si prin asemanarea cu Hristos, a carui viata a fost o stare permanenta de jertfa inaintea Tatalui prin credinta si ascultare, smerenia crestina este calea, atat a nasterii din Duh, cat si a roadelor Duhului si pe ea si-a intemeiat Mantuitorul invatatura Sa, dupa cum spune Sfantul Ioan Hrisostom. Tot Sfantul Ioan Hrisostom, considera smerenia "mama si radacina si hrana si temelia si legatura dintre toate celelalte bunuri (virtuti)". La fel se exprima si Sfantul Grigorie cel Mare, iar Sfantul Ioan Casian considera smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desavarsirii si caritatii. La randul sau Fericitul Augustin, spune sa smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o conditie a primirii si pastrarii harului divin, care este ca o ploaie fecunda ce se revarsa peste inaltimi, dar care se aduna in vale, intrucat varfurile nu o pot retine, pe cand vaile se umplu si dau verdeata.

Avand in vedere faptul ca lipsa luminii este deja intuneric si ca raul din suflet nu poate fi scos si indepartat fara ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mantuitor al Sfantului Botez ca jertfa a lepadarii de sine, ca asemanare cu adancul lui Dumnezeu in smerenia lui Hristos, este lucrul cel mai de seama din viata crestinului, exprimata in versuri de o rara simtire crestineasca ale Sfantului Simeon Noul Teolog in imnul sau nr. 55 pe care ii redam in continuare:

"Tu ma cunosti, Hristoase, ca lucrator a toata faradelegea si ca un vas adevarat al tuturor rautatilor./ E ceea ce stiu si eu si sunt coplesit de rusine si stapanit de durerea ei si de intristarea pentru ea./ O suferinta de nesuportat imi apasa inima./ Dar lumina fetei Tale, care imi luceste tainic, a alungat aceste ganduri, a risipit suferinta mea si a adus in locul ei bucuria in smeritul meu suflet./ Voiesc, deci, sa fiu astfel intristat, Hristoase, dar intristarea aceasta nu sta lipita de mine./ Ci sunt intristat mai degraba, ca nu cumva din pricina lipsei aceleia sa ma pierd si sa ma lipsesc de bucuria viitoare./ Dar, de aceasta bucurie sa nu ma lipsesti, Stapane, niciodata, nici acum, nici in veacul viitor, imparatul meu;/ Caci bucuria aceasta e vederea fetei Tale./ Fiindca nu esti. Dumnezeul meu, numai tot binele, ci le si daruiesti celor ce Te vad pe Tine tot binele si umpli, impartasindu-te, prin impartasire, pe cei pe care-i vezi, nu numai in viitor - vai de cei ce o spun aceasta - ci si acum, cat sunt in trup, pe cei vrednici./ Caci nu-i priveste numai pe cei ce s-au curatit pe ei prin pocainta, dar le dai si lor putinta sa te vada, nu cu inchipuirea sau cu gandul mintii, nici prin amintirea simpla, cum cugeta unii, ci in adevarul existentei dumnezeiesti si a lucrarii Tale infricosatoare spre implinirea cu adevarat a iconomiei dumnezeiesti./ Caci prin aceasta infaptuiesti unirea celor despartiti, Tu Dumnezeule, care esti mantuirea tuturor./

De aceea, cei ce au primit botezul Tau din pruncie si au vietuit in chip nevrednic de el in viata, fara a avea parte, cum am spus, de o osanda mai mare decat cei nebotezati, batjocorind vesmantul Tau cel sfant./ si aceasta cunoscand-o, Mantuitorule, ca un lucru sigur si adevarat, ai dat pocainta spre o a doua curatire si ai pus ca o urmare a ei harul Duhului, pe care l-am primit intai in Botez./ Caci n-ai spus ca harul vine numai prin apa, ci mai degraba prin Duhul, prin chemarea Treimii./ Fiindca am fost botezati ca prunci inconstienti, primim harul ca niste nedesavarsiri si in chip nedesavarsit, dobandind iertarea intaii neascultari./ si aceasta e socotesc, unicul motiv pentru care ai poruncit, Stapane, sa se savarseasca acesta baie dumnezeiasca./ Prin ea, cei botezati intra inauntrul viei, izbaviti de intuneric si de iad si eliberati de moarte si de stricaciune./ Caci, prin vie inteleg si ea este raiul, din care am cazut si in care acum suntem iarasi chemati./ si precum Adam era in el inainte de pacat, in el ajung si toti cei ce se boteaza intru cunostinta, dar nu cei ce, datorita inconstientei, n-au primit simtirea intelegatoare, pe care o produce Duhul care vine prin lucrare./

Toti am primit ca Adam prin Duhul, puterea de a lucra si a pazi poruncile, fiind ele o lege duhovniceasca si dumnezeiasca, care trebuie implinita prin fapte, in trup si cu trupul./ Caci omul fiind indoit, are nevoie de o lege indoita, si nesocotind una, cade si din cealalta./ Fiindca sufletul singur nu poate lucra faptele cele bune, iar trupul care lucreaza fara cunostinta dumnezeiasca, poate fi socotit ca un animal purtator de povara./

Deci, cei ce au intrat in via Ta sau in rai, chemati prin Botez, cu totul nepacatosi sau si sfintiti, s-au facut ca Adam cel dintai, dar apoi, nesocotind o astfel de mantuire si un ajutor asa de mare si de negrait al Tau, Hristoase, au savarsit fapte mai rele ca Adam, dispretuind, totodata, iubirea Ta de oameni si neluand in seama infricosatoarea lucrare a iconomiei Tale, aratata in baia Botezului in Duhul Sfant./ Mai pot fi socotiti, cum isi inchipuie multi oameni, ca se afla inlauntrul raiului, chiar de pacatuiesc?/ Mai pot fi socotiti, o data ce s-au intinat si au murdarit rau Mantuitorul meu, vesmantul Tau?/ si vei mai primi sa locuiesti inlauntrul inimii lor spurcate, macar cat de putin Tu cel curat, cel sfant?/ "Nicidecum, a spus Dumnezeu, nu va fi aceasta, copile!/ Caci stiu ca te-ai botezat si tu, dar te-ai intinat si ai pacatuit ca un copil, ai fost amagit ca un lipsit de minte, si stiu cat ai plans, cat te-ai zdrobit, cum ai renuntat la toata lumea si cum, induplecat de rugaciunile lui Simeon, parintelui tau, de abia te-am invrednicit, la inceput, numai in mintea si in simtirea intelegatoare, de glasul Meu, apoi si de o raza si dupa aceea M-am aratat tie eu iubire de oameni in lumina./ Apoi M-am facut un nor mic in chip de foc, asezandu-ma deasupra capului tau, si ti-am daruit tie vederea acestei aratari, iar prin spaima de ea lacrimi impreunate cu o mare strapungere a inimii, topind grosimea trupului si intunericul capului, asa de mult, incat din ele a pornit un miros ca de carne arsa in foc precum insuti stii./ Greutatile ce au urmat dupa aceea si stramtorarea pe care ai suportat-o, fara indoiala ca le-ai uitat./ Dar Eu le cunosc, Eu care stiu toate: credinta, smerenia fata de Parintele tau si renuntarea totala la voia ta, pe care le socotesc si sunt o mucenicie./ Caci cel ce nu mai are o voie proprie, fara indoiala moare, dar se regaseste si traieste in voia Mea./

Asa fiind tu si acela in fiecare zi si fortandu-Ma cu lacrimi pe Mine Cel Bun prin fire, am inceput sa Ma arat tie, precum stii, curatind pe incetul sufletul tau prin pocainta si arzand materiile patimilor tale asezate pe el, care nu erau patimi trupesti sau materiale, ci spini nemateriali: nori, intuneric gros, ceata si negura./ Vreau sa spun ca te subtiai prin post si prin ostenelile privegherii, ale rugaciunii, ale tuturor neplacutelor patimiri, si te spalai neincetat prin lacrimi fierbinti, in rugaciune, in felul mancarii si mai ales al bauturii./ Astfel, am izbutit cu greutate sa te fac pe tine un vas incapator si nu numai incapator, ci si curatit si in stare sa ramai, ia seama in mijlocul focului nears./ Dupa ce te-am facut astfel, lumina pe care o vedeai atunci zburand in jurul tau si inconjurandu-te, a intrat intreaga inlauntrul tau, ea cea neapropiata prin fire, si te-a schimbat printr-o schimbare straina./ Dar aceasta lumina nu poate ramane daca nu Ma slujeste prin toate faptele, ci primesti fie si un mic gand in inima, sau o mica simtire neplacuta fata de cineva, neindreptatita sau indreptatita, sau o ispita prin cuvant sau printr-un inteles viclean; si daca nu te pocaiesti fierbinte, cu lacrimi, si nu le alungi pe acestea de la tine prin pocainta, ca si toata cugetarea vicleana a inimii./ Caci ea este Duhul dumnezeiesc care este impreuna cu Mine si cu Tatal cel de o fiinta cu Mine./ Dar ea dispare deodata ca soarele care apune si ascunzandu-se ca intr-o clipita de ochi, nu se mai vede./ Cum va exista deci in sufletul necuratat deloc si neajuns vreodata la simtirea pocaintei./ Sau cum va suporta sufletul plin de patimi si de pacate, firea de nesuportat a focului?/ Cum va incapea in el lumina cu totul neincaputa?/ Cum, fiind acest suflet intuneric, se va uni cu lumina neapropiata si nu va disparea in prezenta ei?/ Nu este cu putinta, copile, aceasta nicidecum./ Eu sunt despartit (deosebit) de toate creaturile, dar cand M-am facut cu trupul creatura, Eu, Creatorul tuturor, am primit sa fiu asemenea oamenilor, luand suflet si minte asemenea lor./ Dar nu I-am facut atunci pe toti, deodata, dumnezei, ci M-am facut Eu om, dar prin credinta si prin pazirea poruncilor, insa si prin Botez si prin dumnezeiasca impartasire de infricosatoarele Taine ale Mele, M-am facut tuturor viata./ Iar, spunand viata, am aratat pe Duhul dumnezeiesc./ insa cei ce au pe Duhul Meu in inimile lor, trebuie sa o cunoasca aceasta./ Caci il au pe El, cum a spus Pavel, strigand catre Tatal./ Caci el zice prin ei catre Tatal Meu: "Avva, Tatal Meu" (Romani 8, 15)./ Fiindca au devenit copii ai lui Dumnezeu si cunoscandu-Ma pe Mine, vad si pe Tatal, si-L numesc cu indrazneala: Tata./ Ba, Duhul spune si catre fiecare dintre cei ce-L au cu adevarat in ei: Nu va temeti, copii! Iata Eu, precum vedeti, sunt inauntrul vostru si impreuna cu voi si va eliberez o data pentru totdeauna de stricaciune si de moarte si va arat ai cui copii si prieteni v-am facut pe voi. Bucurati-va in Domnul!/ Acesta este semnul adevarat, dat oamenilor: ca s-au facut fii si mostenitori? ai lui Dumnezeu, ca au primit si au pe Duhul Meu dumnezeiesc si de aceea traiesc ca adevarati crestini si in realitate si nu numai cu numele"./

Acestea le sunt vrednice de crezare si de dorit, Hristoase al meu, celor pe care I-ai cunoscut mai inainte si le-ai dat sa se faca asemenea chipului Tau in Duhul dumnezeiesc./ si lasand lor cu totul cu putinta ca unora ce sunt chemati la bucuria negraita ce le vine de la Tine in veci./ Iar tuturor celorlalti acestea li se par cu neputinta./ si le resping, necrezandu-le deloc, amagindu-se pe ei insisi sau socotesc nebuneste ca se pot mangaia cu nadejdi desarte, folosind cu ingamfare vorbe inalte, dand acestora sensuri alegorice potrivite ideilor placute lor si dispretuind cu totul infricosatoarele Tale porunci./ Caci nu voiesc sa Te caute pe Tine, socotind ca Te au, sau de marturisesc ca nu Te au, Dumnezeule, Te propovaduiesc pe Tine tuturor ca fiind cu totul de nesesizat./ Afirmand ca nimeni dintre oameni nu Te poate vedea, nici nu exista vreunul care sa-i depaseasca pe ei in cunostinta./ Dar fie ca invata ca esti sesizabil si accesibil tuturor oamenilor, fie ca spun ca esti cu totul insesizabil si inaccesibil, in amandoua cazurile gresesc, neintelegand cele dumnezeiesti si omenesti, ca unii ce sunt intunecati./ Da-le lor lumina cunostintei, da-le mana fricii dumnezeiesti, da-le sa se ridice din groapa relei lor explicari si sa vina la simtirea ca se misca in groapa si sed in intuneric, nevazand lumina dumnezeiasca!/ Da-le sa stie ceea ce marturisesc, dar nu cred, ca sunt acum oameni care Te vad./ Caci, daca nu le-ar straluci acelora lumina Ta si n-ar vedea intru cunostinta, cum ar crede limpede ca Te arati celor vrednici si vorbesti si locuiesti cu ei acum si in veci ca si cu niste prieteni, ca si cu niste slujitori credinciosi ai Tai, precum ai spus?/ Dar Tu esti Dumnezeul celor credinciosi, nu si al celor necredinciosi./ De aceea, nu privesti deloc spre ei./ Caci, cum ai arata, Mantuitorul Meu, fata luminii Tale celor ce Te tagaduiesc si spun ca lumina Ta cea vesnica nu straluceste in sufletele celor vrednici. Aceasta este cu neputinta, de nu vor dobandi o credinta mare, cum ai spus si nu vor pazi cu ravna Legea Ta dumnezeiasca, predandu-se pana la moarte pentru Tine, lucrarii adevarate a inteleptelor Tale porunci./ Aceasta este mantuirea tuturor celor ce se mantuiesc./ Alta cale nu exista, precum ai spus Dumnezeul meu./ Da mila Ta, Mantuitorule, da mila Ta celor ce Te roaga, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin"

Tot Sfantul Simeon Noul Teolog, in comentariul sau la "Fericiri", cheama la priveghere si grija fata de harul lui Dumnezeu primit prin Sfantul Botez. Astfel Sf. Simeon indeamna ca tot cel ce vrea sa gaseasca pe Dumnezeu, sa se tagaduiasca pe sine, sa nu-si crute sufletul, sa se fereasca de toti cei ce umbla dupa trup, pentru ca sa nu-l intoarca vreunul din acestia cu pretinse cuvinte de mangaiere, sa-si indrepte gandul inspre Hristos, sa nu se intoarca inapoi, sa nu leneveasca, sa nu se lase impovarat de usuratate sau de adormire, sa aiba masura la mancare, ci sa aiba ravna in lucrarea virtutii, pentru ca numai astfel se ajunge la bunatatile lui Dumnezeu: "Iubeste stramtorarea trupului, imbratiseaza patimirea celor rele si iubeste incercarile ca pe unele ce ti se vor face cauze a tot binele, caci ce este mai frumos decat un suflet in necazuri care are cunostinta ca rabdand va mosteni bucuria a toate? Ce este mai curajos decat o inima infranta si smerita... Ce este mai slavit decat saracia duhovniceasca ce procura imparatia cerurilor?... De ce nu alergam, fratilor, la Dumnezeul Cel milostiv Care ne-a iubit astfel? De ce nu ne dam mortii sufletele noastre pentru Hristos Dumnezeu Care a murit pentru noi? De ce suntem fricosi si ne temem de iesirea din trup? Oare moartea va primi si va tine sufletele celor ce au nadajduit in Hristos? Oare moartea va stapani peste sufletele pecetluite de harul Preasfantului Duh si de sangele lui Hristos? Oare va indrazni lupul cel intelegator sa priveasca cu dusmanie la pecetea lui Hristos, Mai Marele Pastorilor (I Petru 5,4), cu care a pecetluit oile Sale (Ioan 10, 3)? Nicidecum, frati credinciosi si cugetatori de Dumnezeu. Prin urmare, cati sunteti nepecetluiti alergati; cati sunteti neinsemnati, grabiti-va sa fiti insemnati cu semnul Duhului. Dar cine este cel nepecetluit? Cel ce se teme de moarte. Cine este cel neinsemnat? Cel ce nu cunoaste intocmai chipul pecetii; fiindca cel ce a invatat intiparirea dumnezeiasca, indraznind prin credinta, dobandeste nadejde nerusinata."

E) BINECUVANTAREA TINERETULUI PRIN SFANTUL IOAN BOTEZATORUL iN LUCRAREA BISERICII ORTODOXE ROMANE

Lucrarea lui Dumnezeu in Hristos de indreptare a omului este aceea de miscare a adancului inimii prin caldura harului dumnezeiesc: "El sapa la radacina pomului", acolo unde se strecurase moartea, il uda, ii pune ingrasaminte si "asteapta roade" (Luca 13, 8-9), adica faptele cele bune, care prin har vor izvori din inima ca dintr-o fantana cu apa vie a recunostintei.

Robia patimilor este starea oamenilor la care ii dusese prin sminteala faraonul acestei lumi, "diavolul", tocmai prin aducerea lor in seama mintii lor, calcand Cuvantul lui Dumnezeu, Lumina vietii vesnice. in lumina harului, aceasta sminteala apare ca o "ratacire" a drumului, pierdere de la mana lui Dumnezeu si umplere de sine, paguba sufleteasca, "jefuire de averile parintesti" si ranirea trupului cu moartea. In limbajul Mantuitorului, acest lucru insemna a ramane "abia viu", traind adica numai cu paine (pana ce trupul se intoarce in pamant), nu si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu ca putere a vietii si invierii. Prin harul lui Hristos Iisus inviat, omul credincios este scos cu putere din robia si legaturile patimilor la libertatea si bucuria roadelor Duhului Sfant, invierea ca rascumparare a trupului este si infiere (Romani 8, 23).

Recunostinta vie pentru darul lui Dumnezeu in Hristos, care nu numai izbaveste din stricaciune viata omului (Ps. 102, 4), ci il si incununeaza cu darurile Duhului Sfant, este lucratoare si in Biserica Ortodoxa Romana in toata istoria ei, intocmai ca si in Biserica Sfintilor Apostoli, prin punerea in lucrare a talantilor incredintati. Si in vremea noastra "a facut biruinta cu bratul Sau Domnul, risipind pe cei mandri cu cugetul inimii lor". De aceea, pe langa grija de a nu se mai intoarce in "Egiptul tiraniei", cum poruncise Dumnezeu poporului ales dupa trecerea prin Marea Rosie, atentia deosebita trebuie sa se indrepte catre calauzirea la Hristos a tineretului. Ateismul din timpul dictaturii nu a insemnat practic o desfiintare a religiei, ci o inlocuire a lui Dumnezeu cu omul. Educatia materialist-ateista facea ca omul sa devina "masura lui insusi", ceea ce dupa invatatura crestina era doar urmarea pacatului stramosesc. Pacatul stramosesc a dus la inchiderea inimii si ascutirea mintii, descrise ca o "cunostinta a binelui si raului", ca o libertate fata de Dumnezeu, impotriva plinatatii inimii. Simbolul starii omului de dupa pacatul stramosesc, ajuns "de capul lui", a fost sarpele descris ca "cel mai siret dintre toate fiarele campului", dar in acelasi timp ca fiind "fara inima" si plin de toata cruzimea.

intr-o maniera idealist-abstracta, scoala ateista ascundea sistematic orice mizerie a vietii umane, boala, moartea, accidentele, catastrofele, cultivand increderea numai in stiinta si tehnica. in scoli, tineretul era crescut intr-o atmosfera artificiala, care nu avea nici o legatura cu viata. Educatia urmarea de fapt desfiintarea personalitatii, deoarece conducatorii aveau nevoie numai de roboti, nu de personalitati; de sateliti, nu de planete. Dupa terminarea scolii, tinerii se izbeau de realitatile vietii pentru care nu aveau nici o pregatire sufleteasca si urmarile cele mai grave erau, nu numai "divorturile" atat de numeroase, ci chiar si "sinuciderile". in mod organizat, scoala ateista cauta sa desparta pe copii de parinti. Atunci cand oamenii nu aveau de unde sa cunoasca pe Dumnezeu, in afara de revelatia naturala, s-a spus despre ei: "Cugetele inimii lor sunt indreptate spre rau inca din tineretile lor" (Geneza 8, 21). Este vorba de perioada cand copiii ajunsi la adolescenta, nu mai asculta de parinti, spre raul lor personal, asa cum se arata in porunca a V-a din Decalog. Cu atat mai rau era insa cand aceasta tendinta era cultivata la copii chiar in cadrul scolii. Aceasta actiune era sincronizata cu marginalizarea Bisericii in viata sociala si incurajarea disensiunilor.

Dar mantuirea omului in Hristos, inceputa prin Sfantul Ioan Botezatorul a fost profetita ca intoarcere a inimii fiilor spre parinti, "ea sa le fie lor bine si sa traiasca ani multi pe pamant", iar Biserica a fost profetita ca fiind "casa parinteasca" pentru intoarcerea fiului risipitor la Dumnezeu. Prin Biserica omul este ajutat sa depaseasca starea de "masura a lui insusi" si de "cunostinta a binelui si raului" care duce la faradelegi si se termina eu moartea. El este adus la credinta si la "comuniune", trasaturi esentiale ale caracterului crestin. Biserica lui Dumnezeu continua lucrarea Mantuitorului pe pamant ere a venit "ca lumea viata sa aiba si mai mult". Educatia spirituala inseamna subordonarea intregii existente a omului, puterii spiritului. in aceasta educatie, credinta si comuniunea se exprima prin rugaciune si jertfelnicie. Nici o alta pedagogie nu-l poate duce pe om la o astfel de tarie de caracter. Orice pedagogie se ocupa cu problema reinnoirii morale prin educarea tineretului. Dar pedagogia crestina pleaca de la faptul ca raul din societate este de fapt raul din om. Ea cauta inlaturarea raului din om sau izbavirea de pacat, caci scopul educatiei crestine trece dincolo de marginile vietii pamantesti. Educatia crestina cauta sa imprime in sufletul omului nevinovatia copilariei pentru toata viata ca pe o cale a sfinteniei. Nevinovatia copilariei si cunostintele maturitatii duc la desavarsirea omului in Hristos: "Nu fiti copii cu mintea, fiti copii cand este vorba de rautate", indemna Sfantul Apostol Pavel. Este gresita parerea ca pe masura ce omul se instruieste se si indeparteaza de credinta, intrucat de la credinta din instinct, ar ajunge la o credinta din inteligenta si din vointa. Cultura adevarata este un rod al lucrarii Sfantului Duh. Cultura adevarata inseamna sfintenie. Educatia religioasa a tineretului, indeosebi in epoca adolescentei, este deosebit de importanta, deoarece in viata tinerilor la aceasta varsta au loc mari transformari psiho-fizice si odata cu ele si o mare transformare religioasa: spiritul critic, sentimentul erotic, pornirea spre actiuni eroice si nelinistea religioasa, sunt caracteristici primordiale ale acestei varste. Nu este vorba de slabirea sentimentului religios, ci de intensificarea activitatii acestuia, de conflicte de ordin religios-moral, care pot duce, fie la certitudini de neclintit, fie la indiferenta.

Veacurile crestine primare ne ofera o viata de aur a credintei. Dragostea de aproapele a sufletelor de apostoli si de parinti din aceste veacuri s-a facut simtita, nu numai in indemnurile si invataturile lor, ci si in credinta, evlavia si exemplul virtutii crestine duse pana la martiriu. in vremea lor, prin Sinoadele Ecumenice, s-a limpezit invatatura credintei mantuitoare, s-au asezat dreptariile de viata morala, rugaciunile si cantarile pentru cultul crestin, Sfintele Taine pentru primirea darurilor Sfantului Duh. Ca niste adevarati Parinti ai Bisericii, autorii din aceasta perioada, au lasat, nu numai opere exegetice, dogmatice, liturgice si canonice, ci si vestite opere catehetice, aparute in scolile crestine de la Alexandria, Atena, Antiohia, Ierusalim sau Edesa. Printre marii Parinti ai Bisericii pe care ii putem socoti pedagogi, se numara Origen, Clement Alexandrinul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Chirii al Ierusalimului si Sfantul Ioan Damaschin. intelegerea, trairea si impartasirea credintei crestine, alcatuiau un intreg indivizibil in sufletele acestor mari dascali ai Bisericii a caror grija si ravna deosebita s-a aratat si fata de educatia religioasa a copiilor si a tinerilor.

 

Astfel, Clement Alexandrinul cere educatorului crestin "sa strecoare catehumenului in putine cuvinte regulile unei vieti cu adevarat crestine, de teama de a nu fi sedus de catre cei dedati bauturii, de avari, inselatori, jucatori de carti, adulteri, impudici, iubitori de spectacole, vraci superstitiosi, si de sacrilegi, de fermecatori, de horoscoape si tot felul de ghicitori si de toti cei ce traiesc in neoranduiala. Despre ravna catehetului crestin, Fericitul Augustin spune: "Sa avem pentru ei o inima de parinte si maruntaie de mama si cand in acest fel vom fi una cu ei, ceea ce le vom spune va fi pentru ei ca si pentru noi. Puterea acestui sentiment care ne face sa patimim impreuna cu suferintele si relele aproapelui, merge pana la a ne transpune pe unul in locul celuilalt."

Fericitul Augustin recomanda in tratatul sau "De catehizandis rudibus" metoda istorico-inductiva, Sfantul Vasile insista asupra nevoii de a se trezi atentia prin intrebari, iar Sfantul Grigorie de Nyssa a accentuat mai ales principiul de a se avea in vedere in procesul de catehizare, pe langa legatura stransa dintre instruire si educatie si cultivarea individualitatii catehumenilor. Sfantul Vasile cel Mare a initiat in Rasarit infiintarea de scoli manastiresti, evolutie care a durat pana la aparitia islamismului in secolul VII, dupa care catehizarea a ramas doar in seama familiei.

Biserica ortodoxa si-a pastrat comoara credintei apostolice in conditiile grele ale invaziei popoarelor migratoare si ale vicisitudinilor istoriei sale atat de framantate. La scurt timp dupa aparitia tiparului, s-au tiparit in limba romana si insemnate opere educative din Sfintii Parinti. Primele traduceri referitoare la instruirea religioasa si la educatia crestina a copiilor si a tineretului, au fost talcuirile Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta Scriptura, tiparita de catre traducatorii Bibliei de la Bucuresti (1688) sub titlul "Margaritare", in care erau cuprinse printre altele si admirabilele sfaturi ale acestui Sfant Parinte al Bisericii de catre parinti pentru buna crestere a copiilor lor. Aceasta carte a mai fost tiparita si in anii 1746 si 1872. Cele mai multe traduceri din Sfintii Parinti privitoare la educatia copiilor si a tineretului le-a dat Mitropolitul Grigorie IV Dascalul, de la care avem: "Cuvinte" (1827), din Sfantul Ioan Gura de Aur cu un capitol special (p. 43-50), dedicat cresterii copiilor; "impartire de grau" si "Putul Sfantului Ioan Gura de Aur" cu importante capitole privitoare la educatia crestina a copiilor. Sfantul Ioan Hrisostom a fost socotit cel mai mare educator crestin al copiilor si al tineretului, intrucat de la el ne-au ramas principiile fundamentale ale catehezei patristice pentru copii. Mitropolitul Grigorie a lasat un mic tratat din Sfintii Parinti cu privire la educatia copiilor intitulat "Pedagogia crestina". Traducerile amintite ne arata in ce masura educatia crestina in scoala romaneasca a tineretului nostru sub obladuirea Bisericii s-a aflat sub influenta binefacatoare a pedagogiei Sfintilor Parinti. Tot el a tradus cartea lui Nicodim Aghioritul numita Exomologhitariu, cu titlul "Carte folositoare de suflet". Traducerea din ruseste "Oglinda sufletului" facuta de Mitropolitul Veniamin Costache a fost de mare importanta pentru viata duhovniceasca. Tot el a tradus si Catehismul Arhiepiscopului rus Platon, opera pe care o tradusese pentru Ardeal Gheorghe Lazar. Trebuie pomenit si ierarhul unit Samuil Micu Klein, tot pentru Ardeal, ca mare traducator din Sfintii Parinti intre ale carui manuscrise ramase netiparite se afla si "Catehezele" Sfantului Chiril al Ierusalimului.

in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a remarcat o criza a invatamantului religios. Astfel, la Congresul Ortodox de la Salonic (1930) si de la Basel (1937) s-a vorbit despre nevoia unei schimbari fundamentale si reorientari in spiritul Ortodoxiei patristice. La Congresul de teologie ortodoxa de la Atena (1936) s-a cerut schimbarea radicala a metodei invatamantului religios din scoli si intoarcerea la doctrina Sfintilor parinti, impotriva unei conceptii rationalist-utilitariste in cadrul invatamantului religios, in care primeaza cunostintele, iar nu formarea unei constiinte religios-morale. Pentru a se putea vorbi de o educatie crestina prin Biserica trebuie schimbata profund insasi mentalitatea educatorilor.

Teologii ortodocsi romani din toate provinciile romanesti care au luat parte la acel Congres si-au exprimat hotararea de a adanci in toate ramurile de studii teologice operele Sfintilor Parinti, a caror adanca cugetare si traire crestina pot ajuta la rezolvarea atator probleme din viata crestina actuala. Numeroase personalitati culturale ale neamului, cunoscand si spiritul Ortodoxiei si trecutul Bisericii Ortodoxe, au cerut ca instructia religioasa sa se ridice la idealul constiintei crestine a poporului, ca o realitate vie a vietii crestine. De altfel, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-au facut auzite multe critici la adresa invatamantului religios in scoli, care s-ar fi marginit in primul rand la notiuni abstracte si definitii teoretice, fara a se tine seama de duhul vietii crestine. Acest invatamant a ramas numai la materia de invatamant, parasind preocuparea educativa, aceea de a forma burii crestini. Sub influenta metodelor rationale, s-a ajuns mai mult la un didacticism intelectual, decat la o educatie religios-morala. Cu atat mai mari sunt meritele celor ce au tradus din Sfintii Parinti scrieri de educatie crestina de dragul inaltelor principii crestine ale educatiei in scoala. Sfarsitul perioadei dintre cele doua razboaie mondiale a consemnat o intensa preocupare de intoarcere la izvoarele credintei pentru pregatirea constiintei crestine.

Dupa anul 1948, Biserica a fost teoretic despartita de statul care a adoptat o ideologie ateista, dar in fapt ea era limitata la desfasurarea cultului in locasurile sacre. Activitatea ei de propovaduire in societate era considerata propaganda religioasa si pedepsita prin lege. in acelasi cadru legal redus se practica si actiunea ei filantropica. Scoala era total separata de Biserica. Din cauza conceptiei ateiste se cultivau la nivel national relatii de invrajbire intre cele doua institutii: pe de o parte se admitea in mod restrictiv catehizarea tineretului, dar numai in locasul bisericesc, iar pe de alta parte, daca elevii si studentii erau vaditi ca au fost la biserica si au participat la slujbe, erau pedepsiti, fiind urmariti, daca mergeau la slujbe in Saptamana Patimilor, sau de Pasti, sau la alte sarbatori. Statul urmarea ca tocmai in aceste mari Sarbatori si Duminici sa organizeze activitati asa-zis educative pentru tineret, impiedicandu-l astfel in mod voit de a participa la viata religioasa. Afirmarea sistematica a ateismului de stat era in schimb protejata de nenumarate forme legale si sustinuta prin institutii specializate si ascunse. Cu vremea incepuse ca aceasta propaganda ateista sa aiba unele rezultate. S-a latit insa si mai mult o necunoastere a continutului si a temeiurilor credintei, si prin acest lucru o slabire a ei. De aceasta necunoastere s-au resimtit mai ales generatiile mai tinere, crescute in scoli in vremea regimului dictatorial, pentru ca, practic, nu aveau alte posibilitati de asimilare a credintei si de primire a unei educatii moral-religioase. Copiii au fost victimele cele mai lipsite de aparare ale sistemului dictatorial.

intr-o atitudine, nu lipsita de oportunism, invatamantul religios din scolile dinainte de razboi, a fost aspru criticat atunci cand statul ateu a cerut separarea invatamantului laic de cel bisericesc. Iata o mostra a unei asemenea critici: "Cine nu stie cat de falimentar a fost invatamantul religios din scoala trecuta! Cine nu stie ca acest invatamant nu a dat decat un indiferentism religios, cu toata programa analitica, mereu adaptata, cu toate manualele scolare revizuite, cu toate ca acest invatamant se preda atat in cursul primar cat si in cel secundar, in total 12 ani?... Ceea ce s-a neglijat foarte mult de catre fostii cateheti, ceea ce a contribuit la nereusita vechiului sistem, a fost neglijarea principiului social-moral din crestinism... S-a uitat ca acest invatamant trebuie sa tinteasca in a-i determina pe cei catehizati la actiuni morale si sociale, folositoare atat individului cat si societatii din care face parte."Prin astfel de critici se cerea Bisericii sa se angajeze in viata sociala, dar nu i se permitea sa-si expuna invatatura ei proprie si sa lucreze cu mijloacele ei specifice. Iar marginalizarea ei din ce in ce mai pronuntata din sfera vietii sociale facea evidenta tendinta statului ateu de a o elimina. Era ca si cum cineva ar fi fost lovit in cap si apoi acuzat ca nu se poate tine pe picioare, de catre cei ce stiau sa prefaca mizeria-n rusine. Pana la schimbarea din anul 1989, Biserica a avut de dus o cruce indoita, aceea a suferintelor dinlauntru, pe care numai Dumnezeu le stia si a oprobriului din afara.

innoirea duhului catehezei patristice poate veni in intampinarea problemelor societatii din vremea noastra, deoarece traditia Sfintilor Parinti inseamna legatura cea mai stransa cu viata si numai astfel ea poate constitui o cale a solutionarii problemelor omului modern dominat de tehnica. Dar daca traditia si cultura inseamna drumuri vechi, dar si drumuri noi care duc la Hristos, astfel factorii principali pentru educatia religioasa crestina sunt educatorii crestini cateheti si in primul rand preotul. Harul preotiei este mai mare decat toate problemele misiunii sale. Cand Mantuitorul a spus: "Pastorul cel bun sufletul isi pune pentru oi", a aratat ca misiunea preotiei este o lucrare a inimii si numai astfel pentru inimi. Esenta lucrarii preotiei in Hristos este tocmai "scrierea voii lui Dumnezeu in inimile oamenilor", pentru ca ei sa cunoasca pe Dumnezeu ca Tatal lor care este inima, iubire si comuniune. Deci educatia crestina este mai mult decat o lucrare etic-moralizatoare, sau mijlocitoare de cunostinte. Ea este "venire in numele Domnului" si urmarea ei este sfintirea celor ce cred.

Lucrarea si slujirea in cadrul invatamantului catehetic trebuie sa corespunda Cuvantului lui Dumnezeu care este in Hristos "har si adevar". Orice propovaduire a Cuvantului lui Dumnezeu care nu are pe Hristos ca masura, nu poate patrunde la inima, si deci nu o poate sfinti, asa cum Legea veche nu putea duce la desavarsire. Daca pentru tot cel ce crede in Hristos dragostea si jertfelnicia constituie esenta vietii sale crestine, astfel ele sunt in primul rand realitati ale slujirii adevarate a pastorului care-si pune sufletul pentru oi. A sari pe aiurea in staulul oilor, inseamna a cauta, nu inima lor, ci alte interese. Oile insa asculta de glasul pastorului care-si pune sufletul pentru ele si atunci el merge inaintea lor, iar ele il urmeaza, asa cum indemna Sfantul Pavel: "Urmati-mi mie precum si eu lui Hristos" (I Corinteni 4,16), singura cale care nu poate ajunge la "baterea oilor", nici la "alergarea dupa ele" si deci la "risipirea averilor stapanului".

impartasirea Cuvantului lui Dumnezeu in Hristos a fost implinirea fagaduintei lui Dumnezeu facuta prin profeti, de sadire a Cuvantului Sau inlauntrul oamenilor, nu pe table de piatra ca mai inainte. Ori de cate ori Cuvantul lui Dumnezeu scris in inimi prin sfintire si trait in comuniune in Biserica era scos si lasat in seama mintii omenesti, Biserica a cautat trairea lui mai ales prin Sfanta Liturghie. Astfel, pe langa marturisirea credintei adevarate prin dogmele Sinoadelor Ecumenice, Biserica a recurs la trairea liturgica a Cuvantului lui Dumnezeu cu sensul profund de rascumparare al Jertfei Mantuitorului, ca izvor al unitatii duhului in Hristos. Prin darul Duhului Sfant daruit la Cincizecime, Mantuitorul Hristos este in ea mai mult decat prin intrupare. Ea nu se mai poate intoarce la Hristos dinainte de Cincizecime, la Hristos cel din fata ochilor: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (II Corinteni 5,12), au spus Sfintii Apostoli despre faptul ca Biserica are pe Hristos in inima ei prin Duhul Sfant. De aici izvoraste si puterea preotiei de a invata prin har, ca o "scriere in inimi" Cuvantului lui Dumnezeu. Preotul catehet este chemat sa influenteze prin caldura sufletului sau, prin puterea vietii sale, mai presus de orice manuale, sau planuri didactice. Desigur, nu se poate trece cu vederea pregatirea teologica si pedagogica religioasa atat de necesara pentru activitatea unui catehet si nici conditiile canonice ale activitatii educativ religioase, dar insusirea principala a educatorului crestin este vocatia spre catehizare, daruirea jertfelnica de sine: "Cu masura cu care masurati vise va masura; se va turna in sanul vostru masura plina, indesata si cu varf (Luca 6,38). Toate acestea alcatuiesc trasaturi de baza ale pedagogiei patristice, in acest sens este necesar sa se faca aplicarea procedeului asa-numit "supranatural", cel al metodei patristice, intalnit la marii cateheti si predicatori crestini ca Sfantul Chiril al Ierusalimului, Sfantul Ioan Gura de Aur, fericitul Augustin, etc. Metoda lor supranaturala se prezenta in forme aproape liturgice sau rituale. Biserica nu este impotriva culturii, ci impotriva intelectualismului unilateral, prin care se neglijeaza formarea caracterelor adevarate. Obiectul care cultiva simtirea si vointa de bine a omului este religia crestina. Ea are cea mai bogata contributie la formarea caracterelor adevarate. Educarea tineretului este rolul cel mai important al religiei. Biserica nu vrea sa faca din fiecare elev un teolog, ci suflete credincioase. Cel mai inalt scop al predarii cunostintelor religioase este trairea lor, practicarea virtutilor crestine. Alaturi de "teologia mentis" trebuie sa se faca o "teologia cordis", caci daca distanta dintre intelect, inima si mana nu este mare, totusi ea constituie drumul cel mai greu de strabatut.

Desigur ca religia este o chestiune de libertate: credinta nu se poate impune cu sila. Dar introducerea religiei ca disciplina obligatorie in scoli nu echivaleaza nicidecum cu impunerea silita a credintei. Pentru a avea de ales si a consimti liber la maturitate in legatura cu credinta, crestinismul, care a avut un rol hotarator si esential in cultura si in istoria poporului nostru, ca si a intregii omeniri, trebuie facut cunoscut tinerei generatii. inlaturarea ideologiei, care la randul ei se opunea cu inversunare crestinismului, nu trebuie sa lase un gol atat de mare in educatia si formarea culturala a generatiei viitoare. Cum era de asteptat, a existat o mare opozitie fata de reabilitarea religiei ca obiect de invatamant obligatoriu. Acest lucru se explica prin faptul ca in pregatirea, indeosebi a cadrelor didactice, era obligatorie insusirea conceptiei evolutioniste impotriva celei creationiste a religiei crestine. Opozitia era cultivata atunci cu atata inversunare, incat nu era ingaduit nici macar dialogul intre conceptia crestina si cea marxista, asa cum, dintre toate tarile rasaritene, acest lucru a fost posibil numai in Cehoslovacia. Este o dreptate sa se revina in educatie asupra a ceea ce s-a inlaturat cu forta. Lipsa acestei pregatiri ar face ca mai tarziu, tocmai aceasta generatie tanara sa acuze pe cei care i-au impus optica lor subiectiva, ca au frustrat pe cei mici de cea mai profunda experienta de viata si de nadejde a omenirii, care este credinta si viata crestina.

Este in consensul intregii Evanghelii faptul, ca eliberarea omului de sub orice fel de asuprire, face parte din drepturile fundamentale ale omului. Nu trebuie insa niciodata scapat din vedere faptul ca firea omului, odata eliberata de orice asuprire, are nevoie de calauzire pentru a nu se manifesta ea insasi ca "vita salbatica", "vrajmasa din fire cu Dumnezeu", si in aceasta privinta nu este ingaduit nimanui sa fie idealist. Eliberarea si asuprirea s-au succedat in istoria omenirii ca o munca a lui Sisif. Tot astfel dreptatea si pacea nu s-au putut impaca niciodata pe pamant: "Cand fiara ostenita-n Cain tace/ E sangele lui Abel care striga/", scria poetul Vlahuta. Numai in Hristos, pe calea voii lui Dumnezeu se pot ele regasi, dupa cum s-a profetit: "Mila si adevarul se vor intampina/Dreptatea si pacea se vor saruta" (Psalm 84,12). Cei care si-au pus nadejdea in ideologie s-au dovedit, nu numai idealisti, cat mai ales ca cei ce au stricat in suflete "altoiul" vitei de vie sadit cu sudoarea fruntii prin Biserica pentru credinta. Pentru ca lipsa binelui in suflet nu inseamna un loc ramas gol, ci posibilitatea raului de a se dezvolta. Biserica a chemat in Hristos, nu la schimbarea rolurilor intre asupriti si asupritori, ci la adunarea in Hristos, calea Domnului: "Tot dealul sa se pogoare/Toata valea sa se umple", cum marturisea Sfantul Ioan Botezatorul.

Adevarul aratat de Dumnezeu in Hristos ne cheama sa nu ne facem nici un fel de iluzii in privinta oamenilor fara Dumnezeu, care L-au omorat pe Hristos, dar Care tocmai de aceea cheama cu putere lumea la indreptare pe calea Sa. Nu vorbim aici de cei in care voia lui Dumnezeu, odata semanata in suflet, este apoi inabusita de lucruri lumesti: "Alta samanta a cazut intre spini si crescand spinii au inabusit-o", "Acestia sunt cei in care grijile vietii si ademenirile bogatiei inabusa Cuvantul si devine neroditor"; "Nu se culeg struguri din spini". Ci vorbim de aceia care nu au auzit de Hristos si care, dupa eliberare, nu stiu ce inseamna pacea si zidirea sufletului. Este sugestiv in aceasta privinta un film de desene animate (Gopo) care arata cum vietati mari si mici in apele involburate de o cumplita furtuna ale marii sufereau ingrozitor. Dar furtuna a trecut si ele au ajuns la mal, unde li se citea pe chip nevoia de refacere si de recuperare, tragandu-si cu greu sufletul dupa incercarea cea mare. Dar, de-abia isi venisera in fire, cand cele mari au si inceput sa inghita pe cele mici. Nimeni nu se gandea la darul lui Dumnezeu, ci numai la drepturi proprii. De la suferinta se trece la razbunare si nimeni nu se gandeste la iertare. In acest sens ar avea dreptate cei care considera istoria lumii doar un sir de cicluri recurente, in sensul muncii lui Sisif si care n-ar putea fi "magistra vitae". in acest fel numai Dumnezeu ne poate arata lumina vietii, pentru ca este "Lumina invierii" si pentru ca Evanghelia Sa este "intelepciunea dreptilor", "magistra vitae aeternae".

Daca Evanghelia lui Hristos este vitala pentru cei maturi, atat in viata de aici, cat si in cea de dincolo, care va veni dincoace la invierea tuturor, cu atat mai mult ea nu trebuie tinuta ascunsa celor mici. Chiar daca parintii sunt rai din fire ca oameni, ei dau fiilor lor daruri bune si tin la ei, nu numai pentru ca sunt copiii lor ci pentru ca acesti copii sunt buni la suflet, transparenti si curati ca ingerii, dupa cum spune Mantuitorul: "Cautati sa nu smintiti pe vreunul din acesti micuti care cred in Mine, caci ingerii lor vad pururea fata Tatalui Meu". Astfel, in invatatura Mantuitorului aflam o adevarata antropologie teologica a copilului, caci nu adultii si parintii sunt masura copiilor, ci copiii sunt masura adultilor: "A unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu"; "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu".

In acest sens adultii au de unde sa se intoarca, daca iau credinta in serios. Caci dupa cum nu-i intereseaza nasterea, asa cum au venit si ei pe lume, tot astfel nu-i intereseaza nici sufletele copiilor ca sa le zideasca si ocroteasca. Pericolul smintelilor pentru cei mici este prezent pretutindeni, familia nu mai poate face fata educatiei lor, atat de des cei mic sunt victime ale distractiilor nesatioase ale celor mari. in vremea dictaturii ei erau fara religie, dar tinuti cu forta sa nu greseasca, dar dupa eliberare, daca nu li se ofera educatia religioasa, ei vor fi total expusi ofertelor democratiei celor mari; a adultilor care sunt manati de dorinta neimpacata de a recupera si intrece tot ce a fost luat mai inainte cu forta. Deci, daca nici adultii nu stiu ce inseamna libertatea in democratie, cu atat mai mult vor fi expusi ademenirilor acesteia cei mici, asa cum spune intelepciunea poporului ca "mai multe muste nu se ineaca in miere decat in otet".

Aratand adevarul omului, ca "nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", Dumnezeu, care in Hristos este harul si adevarul cel plin de lumina invierii, blandetea minunata a "duhului Sau celui bun care calauzeste la pamantul cel drept" (Psalm 142, 10) ai invierii, cheama in numele iubirii de aproape ca de sine insusi, ca si in cadrul invatamantului religios: "Pre noi insine si unii pre altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!".

Dar in aceasta lucrare atat de evident necesara, este nevoie in primul rand de binecuvantarea lui Dumnezeu pe care Mantuitorul ne indeamna sa o imploram in rugaciuni staruitoare cand spune: "Secerisul e mult, dar lucratorii sunt putini. Rugati, deci, pe Domnul secerisului ca sa scoata lucratori la secerisul Sau" (Matei 9, 37-38), sa le daruiasca "talantii" Sai, averea Sa, cu care ei sa porneasca la lucrarea de pastere a oilor Sale pana la venirea Sa. Fiind vorba de restabilirea comuniunii intre Dumnezeu si oameni si intreolalta, asa cum au profetit ingerii la Nasterea Domnului prin cantarea lor de preamarire a lui Dumnezeu, aceasta lucrare poate fi pusa sub patronajul Sfantului Ioan Botezatorul, despre a carui putere s-a profetit: "El va intoarce inima parintilor catre fii, si inima fiilor catre parintii lor... " (Maleahi 3, 24). Prin Sfantul Ioan Botezatorul, Dumnezeu a aratat bunavointa Sa, mila Sa de a intoarce sufletele oamenilor din ratacire, pentru ca ei sa aiba folos de lumina Sa in Hristos, pe Care L-a trimis pentru a izbavi de moarte prin credinta, intrucat i-a iubit atat de mult (Ioan 3,16). Caci in Hristos era Dumnezeu insusi care impaca lumea eu Sine, ca Dumnezeu aratat in trup si indreptat in duhul (I Timotei 3, 16), ca fata lui Dumnezeu care lumineaza pe toti cei care-L cauta. Prin intruparea Sa, Dumnezeu are in Hristos un nume nou, acela de Emmanuil. Prin Hristos Dumnezeu este intr-adevar "cu noi", dar nu toti oamenii sunt cu El, pentru ca El sa fie cu ei. Astfel El, Cel Preainalt, isi ia crucea Sa, pe cand oamenii nu se leapada de sine, pentru a se asemana cu El. Adesea oamenilor le merge atat de bine in umplerea lor de sine pe calea cea larga, incat ei nu mai inteleg, de ce Dumnezeu a blestemat pe Lucifer, care i-a dus la sminteala neascultarii. De-abia la moarte isi dau oamenii seama ca au fost amagiti, ca viata lor a fost un mit al minciunii, ca acea cale pe care au mers, era de fapt "calea cea larga a pieirii".

De aceea, Mantuitorul a chemat la post si rugaciune, pentru ca numai cei ce se roaga sunt fii, pe cand ceilalti sunt vrajmasi. El a numit "fericiti" pe cei ce se afla in necazuri si suferinte, si a rostit vai-uri pentru cei carora le merge bine pe pamant. Pe calea cea larga acestia nu pot intelege sensul cererii: "Nu ne duce in ispita ci ne izbaveste de cel rau" pentru ca necunoscand pe Dumnezeu ei se aseamana cu cel rau, de care nu doresc sa fie izbaviti, dar de care ei sunt stapaniti ca de stapanul mortii, intrucat calea cea larga a neascultarii duce la pieire. Dimpotriva, prin aratarea Sa in Hristos si asemanarea oamenilor cu El, Dumnezeu le aduce tocmai ceea ce aveau ei mai scump, averea lor din starea primordiala, comoara asemanarii, copilaria bucuriei pe care oamenii nu o mai puteau gasi, nemurirea dupa care tanjesc atunci cand spun: "Eu nu ma duc, codrul ramane/Plange frunza dupa mine!"; "O stelelor, stelelor/, Sti-veti voi oare/De ce raman atatea in veci/Si numai omul moare? Dumnezeu s-a aratat in Hristos, nu ca un Hyperion care copleseste, ci ca acea tarie a adancului inimii care este mai profunda decat cea pe care o stia Sfantul Ioan Botezatorul, si de aceea putere de patrundere la inima, la care si ingerii doresc sa priveasca (Petru 1,12). Pentru ca numai ce patrunde la inima strabate toate cerurile imbracand ca si pe ingeri cu slava lui Dumnezeu pe care oamenii au pierdut-o.

intr-adevar, sub forma perfida a ademenirii de a fi ca Dumnezeu, tocmai calcand voia Sa, omului i-a fost furat Dumnezeu, fiind jefuit de catre acel "fur", care "nu stie decat sa fure, sa injunghie si sa piarza". Caci invierea lui Hristos arata ca Dumnezeu este Cel care "ramane" pe pamant cu taria vietii Sale vadita ca "aur lamurit in foc" impreuna cu toti cei ce cred in El si se aseamana cu El in urmarea Lui: "El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos. Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu si nu de la noi" (II Corinteni 4, 6-7). Iar cei ce nu-L cunosc, nu se pot asemana cu El si pleaca de pe pamant, pentru ca de fapt ei sunt "vrajmasi din fire cu Dumnezeu", sunt ca cei ce L-au rastignit si i-au pus cununi de spini pe cap, carora le va spune: "Duceti-va de la Mine...".

Daca inainte de intrupare, Dumnezeu putea spune in cer: "Iata, mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata sa izbaveasca si urechea Lui prea tare ca sa nu auda. Ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata, ca sa nu va auda" (Isaia 59, 1-2), astfel, venind pe pamant in trup, acelasi Dumnezeu arata ca faradelegile sunt vrajmasie fata de El: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine, au cazut asupra Mea" (Psalm 68,11). La Judecata din urma, Mantuitorul, aratandu-Se in slava Sa, va vadi vrajmasia celor ce nu L-au cunoscut, atunci cand ei se vor plange ca nu L-au vazut: flamand, gol, insetat, strain, bolnav, sau intemnitat. Caci necunoasterea lui Dumnezeu aratat in Hristos se va vadi prin netransfigurarea taborica a trupului si neputinta de a intra in "stralucirile celor care L-au cunoscut" (Psalm 109,3), ca impotrivire fata de Duhul Sfant: "Acela, venind va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,8-9).

Pentru a fi cu Dumnezeu care este la noi in Hristos, pentru ca noi sa ne asemanam cu El si sa ramanem cu El in acea tarie a casei zidite in adanc pe piatra, pe care vanturile si valurile nu o pot clatina, este nevoie de deschiderea ochilor pentru a-L vedea si a impartasi Lumina Lui. Caci cei ce tanjesc dupa cele vesnice, sunt ca acel copil care in avion se plangea tatalui sau ca vrea sa vada avionul, cand de fapt el se afla in el. in Hristos, Dumnezeu "nu este departe de nici unul din noi", pentru cei care-L cauta, care tocmai de aceea il pot afla si pipai (Faptele Apostolilor 17, 27). intoarcerea oamenilor de la Turnul Babel, prin care ei cautau sa se inalte pana la cer, (Matei 11, 23), ca semn vadit al umplerii lor de sine, se intelege in Hristos ca pe un ajutor al lui Dumnezeu de a-L cauta pe El, asezandu-i ca neamuri pe fiecare la locul lor "ca sa caute pe Dumnezeu". Iar calea asemanarii cu Dumnezeu daruita in Hristos este aratata la chemarea ucenicilor in Evanghelie ca un botez mai adanc decat acela al Sfantului Ioan Botezatorul, fapt exprimat in indemnul Mantuitorului catre Simon la evenimentul pescuirii minunate: "Mana mai la adanc" (Luca 5,4), ca implinire a profetiei: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos, si va aduce roade in sus" (Isaia 37, 13), ramasita care a fost pregatita de catre Sfantul Ioan Botezatorul, Inaintemergatorul Domnului.