LUMINA SFINTEI EVANGHELII SI FACLIA LEGII VECHI

• « Inapoi
• Inainte »

Daca Sfanta Evanghelie de la Ioan incepe cu marturisirea: "Si Cuvantul trup S-a facut" (Ioan 1, 14), Cuvantul, care la inceput era la Dumnezeu si "Dumnezeu era Cuvantul" (Ioan 1, 1), astfel indata ni se arata scopul intruparii Fiului lui Dumnezeu, impartasirea in oameni a chipului lui Dumnezeu: "Si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar... si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har... Caci Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul prin Iisus Hristos s-au dat" (Ioan 1, 14, 16-17). Prin chipul lui Dumnezeu ca dar dumnezeiesc in Hristos "apele amare ale Legii" se prefac in ape dulci, in izvor de har: " Cuvantul S-a facut trup... " (Ioan 1, 14); "Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea, caci gura Domnului a grait" (Isaia 40, 5); "Dreptul va inflori ca finicul si se va intari ca cedrii Libanului" (Ps. 91,12); "El umple de bunatati dorirea ta, incat se vor innoi tineretile tale ca ale vulturului" (Ps. 102, 5).

Se arata apoi ca Sfanta Evanghelie a Fiului lui Dumnezeu cuprinde toata Scriptura: "Iconomul pentru imparatia lui Dumnezeu este ca negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Matei 13, 52), deci mai intai cele noi, apoi prin ele, pe cele vechi. Dar acel "negutator" este mai intai el insusi restaurat in Hristos dupa chipul lui Dumnezeu ca "templu" al voii Sale, al Duhului Sfant care este pace si bucurie, "stalpi ai Imparatiei lui Dumnezeu" ca stapanire binecuvantata, in sensul aratarii lui Dumnezeu ca Tata, intrucat: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal nostru" (Galateni 4, 6). Este ca un strigat de bucurie, de recunostinta pentru daruri atat de mari, de la o atat de darnica inima ca cea a lui Dumnezeu, care spunea prin profeti: "Ma voi bucura sa le fac bine si-i voi sadi tare in pamantul acesta din toata inima Mea si din tot sufletul Meu " (Ieremia 32, 41). Astfel, El imbraca chipul Sau din om in "haine de nunta", aratand implinirea fagaduintei facuta lui Avraam: "Se vor binecuvanta intru tine toate neamurile pamantului" (Geneza 12, 3). Inceputul acestei binecuvantari este persoana si lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, Inaintemergatorul Domnului, al Cuvantului care "trup S-a facut" (Ioan 1, 14).

Domnul nostru Iisus Hristos a rostit cuvinte de lauda cu privire la persoana si lucrarea Sfantului Ioan botezatorul, cand spunea printre altele: "Acela era faclia care arde si lumineaza si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui" (Ioan 5, 35). Aceste cuvinte insemnau, pe de alta parte, si o mustrare la adresa carturarilor si a fariseilor, care doar scormonisera identitatea Sfantului Ioan, dar nu au dat ascultare chemarii sale la pocainta. "Veselirea" lor in lumina Sfantului Ioan a fost, deci, doar "de o clipa" (Ioan 5, 36) Cuvintele "acela era..." inseamna ca Ioan fusese omorat de curand.

Inspirandu-se din cuvintele Mantuitorului, cantarile de la slujba Botezului Domnului numesc pe Sfantul Ioan: "Glasul Cuvantului, sfesnic al Luminii, luceafar mergator inaintea Soarelui in pustie". Iar la slujba sfintirii celei mari a apei se spune: "Ai venit, Doamne, luand chip de rob si ai cerut Botez, Cela ce nu stii de pacat. Apele Te-au vazut si s-au temut, Mergatorul-Inainte s-a cutremurat si a strigat: Cum va lumina sfesnicul pe Lumina?"

Toti cei ce cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, doresc sa vada Lumina Sa, veselindu-se de stralucirea "facliei" Sfantului Ioan mereu si nu doar "o clipa". Caci ea este o adevarata calauza catre "Lumina" mantuitoare a Domnului, care in intunericul din lume nu poate fi vazuta cu usurinta. De aceea, in una din parabolele Sale, Domnul aseamana imparatia lui Dumnezeu cu o "comoara ascunsa in tarina, pe care (numai) cand cineva o afla, o ascunde, si de bucuria ei se duce si vinde tot ce are si cumpara tarina aceea" (Matei 13,44). In aceasta parabola "tarina" semnifica viata de pe pamant a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in care este ascunsa comoara Invierii din morti, asa cum o intelegea si Sfantul Pavel cand spunea: "Alerg ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui" (Filipeni 3, 10). Iar faptul ca ea este intr-adevar o "comoara" reiese din sublinierea Mantuitorului Insusi, care spune in parabola ca cel ce o afla, "de bucuria ei se duce si vinde tot ce are", ca sa o cumpere: "Vindeti-va averile" (Luca 12, 33), caci "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17, 21), va spune Mantuitorul cu alt prilej.

Astfel, in Legea Noua, Dumnezeu trebuie cautat in Mantuitorul Hristos pentru asemanarea cu El, nu ca amagirea din paradis, aceea de a fi ca Dumnezeu, (si de fapt pentru a pierde asemanarea), ci ca pe singura cale a mantuirii. De aceea, parabola "comorii ascunse in tarina", ne invata si un alt mare adevar, si anume ca acea " comoara " a imparatiei lui Dumnezeu se afla la indemana tuturor celor care il cauta pe Dumnezeu: ea nu este in cer, sau peste mare (Romani 10, 6-8). Ea este aproape de toti oamenii: "nu e departe de nici unul din noi" (F. Ap. 17, 27), si anume, este "ascunsa intr-o tarina", in tarina vietii Mantuitorului Iisus Hristos, prin care "adevarul a rasarit din pamant" (Ps. 84, 12), astfel ca cei care se ostenesc o pot afla prin asemanarea cu smerenia ascultarii lui Hristos, caci, dupa cuvintele Mantuitorului: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5).

In legatura cu "Lumina" Mantuitorului Hristos, Sfantul Apostol Petru ne spune ca la Schimbarea la Fata a Domnului, cei ce erau cu El au spus: "Am auzit glasul care s-a pogorat din cer, din inaltimea slavei, cand eram cu Domnul in muntele cel sfant" (II Petru 1,17-18). Sfantul Apostol Petru spune mai departe: "Si avem cuvantul cel proorocesc mai intarit, la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana ce va straluci ziua si luceafarul va rasari in inimile voastre" (II Petru 1, 18-19). Deci, Apostolul socoteste pe prooroci: "faclii" care lumineaza, ajutand la aflarea "Luminii" lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Mantuitorul Insusi a talcuit pe "Moise, pe Prooroci si Psalmii" pentru ucenicii Sai, Luca si Cleopa, cu care calatorea dupa Invierea Sa, in drum spre Emaus (Luca 24, 13-35).

Desigur, "cuvantul cel proorocesc mai intarit" il vom gasi in primul rand la Sfantul Ioan Botezatorul care "a fost trimis inaintea Soarelui in pustie", pentru a-I gati "calea", adica sa pregateasca poporul pentru primirea Lui, intrucat Dumnezeu avea sa faca sa rasara indata acest Soare: "Si va veni indata in templul Sau Domnul pe care il cautati si ingerul legamantului pe care il doriti" (Maleahi 3, 1). Si cu toate ca Ioan spunea despre sine ca la ivirea Soarelui, el, ca "faclie", trebuie sa se micsoreze, Mantuitorul Insusi avea sa spuna despre Ioan ca este "mai mult decat prooroc" (Matei 11,9-11), socotindu-l pe Sfantul Ioan o piatra de hotar dintre Vechiul si Noul Testament: "Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan" (Matei 11,13).

Prin aceste cuvinte se spune ca: Legea era scrisa pe table de piatra si intrucat era implinita de frica, "ea nu a desavarsit nimic" (Evrei 7, 19), neajungand la inima omului. "Scrierea in inimi" a voii lui Dumnezeu (Ieremia 31, 33; II Corinteni 3,3), si "desavarsirea in Dumnezeu" (Efeseni 4, 12), urmau sa aiba loc prin Hristos, "botezatorul cu Duh Sfant" (Ioan I, 33). "Imparatia lui Dumnezeu este dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Romani 14, 17) ca puteri ale Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, a carei apropiere o propovaduia Sfantul Ioan Botezatorul. Sfantul Pavel spune ca "Dumnezeu care a zis sa straluceasca Lumina in intuneric, El a stralucit in inimile noastre" (II Corinteni 4, 6), lucrare fundamentala de "Scriere a voii lui Dumnezeu in inimi", care este Hristos Insusi, in care "toate fagaduintele lui Dumnezeu sunt in El da, si, prin El, amin" (II Corinteni 1, 20) pentru ca "El nu a fost si da si nu " (II Corinteni 5 19)

Dar pentru "cercetarea inimilor" era necesara o pregatire, o "intoarcere" a lor, fapt pentru care Dumnezeu a vorbit prin prooroci: "Iata Eu trimit pe Ingerul Meu inaintea Fetei Mele" (Maleahi 3, 1), inaintea Mantuitorului, care sa pregateasca poporul prin botezul pocaintei: pe Sfantul Ioan Botezatorul.

*

In ziua a douazeci si patra a lunii iunie, zi cu lumina plina de vara dupa solstitiu, sarbatorim nasterea Sfantului Ioan Botezatorul ca simbol al Luminii pline a lui Hristos, inaintea caruia a fost trimis, asa dupa cum Nasterea Domnului o sarbatorim la cateva zile dupa solstitiul de iarna, ca simbol al venirii Sale la "plinirea vremii", pentru a scoate lumea din intuneric: " Cei ce locuiti in latura si in umbra mortii Lumina va straluci peste voi... " (Isaia 9, 1). In acea "latura si umbra a mortii" locuiau indeosebi neamurile pagane, pentru care dreptul Simeon avea sa spuna la Intampinarea Domnului, ca Hristos va fi: "Lumina spre luminarea neamurilor", ca iesire din " latura si umbra mortii".

Toti sfintii mucenici, marturisitori si cuviosi, sunt sarbatoriti de-a lungul anului in calendarul crestin de ziua sfarsitului lor, dupa cum indeamna Sfanta Scriptura: "Priviti cu luare aminte la sfarsitul lor si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7). Numai de trei ori intalnim in calendar sarbatoriri de sfinti la ziua lor de nastere: Nasterea Domnului, Nasterea Maicii Domnului si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Aceste zile de nastere au fost trecute in calendar, pentru ca ele sunt legate de momente hotaratoare din istoria mantuirii si de semne minunate ale lucrarii lui Dumnezeu pe pamant.

Astfel, nasterea Sfantului Ioan Botezatorul a fost vestita de catre ingerul Gavriil intocmai ca si Nasterea Mantuitorului (Luca 1,11; 26). Daca spunem ca aceste nasteri sunt semne ale lucrarii lui Dumnezeu pe pamant, tot astfel trebuie sa spunem ca lucrarea lui Dumnezeu a putut avea loc prin credinta, rugaciunea si viata curata, dupa voia Sa, a celor ce au cerut ajutor de la El. Parintii Sfantului Ioan Botezatorul, Zaharia si Elisabeta, erau, ca si parintii Sfintei Fecioare Maria, Ioachim si Ana, oameni drepti inaintea lui Dumnezeu. Prin rugaciunea si cererea lor, insusi Dumnezeu a savarsit pe pamant lucrarea Sa de mantuire a oamenilor, dupa cum s-a scris: "Prin Sfintii care sunt in pamantul Lui minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15, 3).

Arhanghelul Gavriil care a vestit parintilor Sfantului Ioan nasterea pruncului, a spus despre el lucruri profetice: "Acesta va fi mare inaintea Domnului; nu va bea vin, nici alta bautura ametitoare si inca din pantecele maicii sale se va umple de Duh Sfant, si pe multi din fiii lui Israel ii va intoarce la Domnul Dumnezeul lor. Si va merge inaintea Lui cu duhul si cu puterea lui Ilie, ca sa intoarca inimile parintilor spre fii si pe cei neascultatori la intelepciunea dreptilor, ca sa gateasca Domnului un popor pregatit" (Luca 1, 15-17).

"Duhul si puterea lui Ilie", se spune apoi, sunt si la Sfantul Ioan semnele puterii lui Dumnezeu pentru "intoarcerea inimilor la Dumnezeu". Cu aceasta putere, Ilie a intors inima poporului la Dumnezeu, asa cum reiese din episodul aducerii jertfei pe muntele Carmei ("via Domnului"), cand Ilie spunea: "Auzi-ma Doamne, auzi-ma, ca sa cunoasca poporul acesta ca Tu Doamne, esti Dumnezeu si le intorci inima la Tine" (III Regi 18, 37).

Scopul trimiterii Sfantului Ioan de catre Dumnezeu a fost pregatirea poporului pentru primirea lui Mesia, pentru intoarcerea inimilor la Legea lui Dumnezeu, Legea lui Iahve, Celui fara de moarte ("Eu sunt Cel ce sunt"), si care este o Lege a vietii de veci. Asa facuse si Ilie, caci intoarcerea la dreptatea Legii insemna si posibilitatea primirii lui Mesia si a mantuirii: "A fost un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre marturie, ca sa marturiseasca despre Lumina, ca toti sa creada prin El" (Ioan 1, 6-7). Iar aceasta lucrare a lui Ioan era dupa voia lui Dumnezeu Insusi, lucru confirmat de catre Mantuitorul, atat pentru Sine, cat si pentru Ioan: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca sa credeti in Acela pe Care El L-a trimis" (Ioan 6, 29).

Pregatirea poporului cu inima era echivalenta cu "lepadarea de sine" pentru a primi pe Mesia care urma sa vina, si care venea, nu pentru a-si apartine Siesi, ci pentru a Se darui pe Sine in intregime, ca intr-o jertfa a arderii de tot, in comuniune desavarsita, celor ce cred in El si urmeaza Lui. Inimile care nu se vor intoarce la Dumnezeu prin Sfantul Ioan, nu-L vor putea primi pe Mesia si, de aceea, Il vor prigoni si osandi la moarte. Si astfel, mai mult decat credea Sfantul Ioan ca el ii fereste pe oameni de " osanda ce va sa vina " (Matei 3, 7), el ii ferea de fapt "sa nu-si loveasca de piatra piciorul lor" (Ps. 90, 12), intrucat Mesia venind in ascultare de Dumnezeu, avea sa se arate ca piatra cea mica de la picioarele "statuii cu capul de aur", ca simbol al lumii cu structura ei straina de Dumnezeu, dar acolo avea sa-si arate taria de "piatra" asupra mortii si asupra faradelegii. Sfantul Ioan ii ajuta pe oameni sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru a nu ramane in acea "necunoastere" care-L prigoneste (I Corinteni 2, 8), dar de care ei s-ar lovi ca de o piatra. Daruirea totala de Sine a lui Dumnezeu celor care Il cauta a fost profetita cu mult inainte: "Ca prunc S-a nascut noua Fiul si S-a dat noua " (Isaia 9, 5); pentru noi "Dumnezeu n-a crutat nici pe Fiul Sau..." (Romani 8, 32); "Cum se insoteste flacaul cu fecioara, Cel ce te-a zidit se va insoti cu tine" (Isaia 62, 5); " Te voi logodi cu Mine pe vecie si te voi logodi Mie dupa dreptate si bunacuviinta intru bunatate si dragoste."(Osea 2, 21).

Pentru aceasta "logodna" era necesara coborarea la "calea" lui Hristos a celor ce sunt "dealuri" ale inaltarii de sine, intrucat "calea Domnului" este posibila, nu in reliefurile structurale ale lumii, ci "in pustie", in "netezirea" acestor reliefuri. Chiar daca este pe pamant doar "grauntele cel de mustar", Mesia este grauntele imparatiei lui Dumnezeu pentru toti cei ce nu se mai pogoara sub pamant, in mormant, pentru ca nu raman "dealuri" ale lumii, ci se coboara la Hristos prin "lepadarea de sine", o coborare ca intr-un "mormant" al vietii vesnice. Semnele acestei coborari sunt "faptele cele vrednice de pocainta " (Matei 3, 8) ca temelie a Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

Ca si Sfantul Ioan Botezatorul, profetii ramaneau la simtamantul de dreptate al lui Dumnezeu, dupa masura Legii lui Moise, care insa nu depasea starea de rob a lui Dumnezeu. Mantuitorul avea sa ceara daruirea totala de sine ca pe o jertfa a arderii de tot, ca pe o a doua nastere si trecere din starea de "rob" in aceea de "fiu" al lui Dumnezeu, dupa expresia des folosita: " Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui ceresc..." (Matei 5, 45). Acest lucru este posibil numai in urmarea lui Hristos, Care se daruieste pe Sine total sufletului credincios, la dimensiunile acelui duh eclezial, de comuniune, care in desavarsirea sa este descris mai ales prin poruncile: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie." (Marcu 8, 34); "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc si va rugati pentru cei ce va prigonesc" (Matei 5, 44).

Vorbind despre puterea ce se va da Sfantului Ioan, ingerul Gavriil spunea ca "el va intoarce pe multi dintre fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor" (Luca 1,16), ceea ce nu inseamna ca pe "toti", deci nu si pe cei ce aveau sa nu se pocaiasca, spre a fi botezati de Ioan, al carui botez avea sa fie aratat de catre Mantuitorul ca fiind "de la Dumnezeu" (Matei 21, 25).

*

Ceea ce ingerul Gavriil spusese Elisabetei, mama Sfantului Ioan; cum ca va naste prunc la batranete, la varsta inaintata, a insemnat pentru Sfanta Fecioara Maria, din partea aceluiasi inger, un argument hotarator, ca si ea sa accepte sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu ca Maica-Fecioara, fiind foarte tanara si fara barbat, "caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta" (Luca 1, 38). Vizita in mare graba, de bucurie, facuta de catre Sfanta Fecioara Maria Elisabetei, ruda ei, pentru care si Sfanta Fecioara Maria suferea ca nu are copii, a avut loc in urma convorbirii cu ingerul. Caci numai in a sasea luna de la vestirea nasterii Sfantului Ioan catre Elisabeta, ingerul s-a dus la Sfanta Fecioara Maria, stiind ca numai atunci ea o va putea vedea pe Elisabeta insarcinata, intrucat ea nu a spus nimanui acest lucru: "Iar dupa aceste zile, Elisabeta... a zamislit si timp de cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea " (Luca 1, 25). Vazand lucrarea minunata a lui Dumnezeu in casa rudeniei sale si auzind cuvintele Elisabetei: "De unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? Caci, iata, cum a ajuns la urechile mele glasul salutarii tale, pruncul a saltat de bucurie in pantecele meu, si fericita este aceea care a crezut ca se vor implini cele spuse ei de la Domnul" (Luca 1, 43-45). Indata, in urma acestor cuvinte, Sfanta Fecioara Maria a preamarit pe Dumnezeu cu cantarea: "Mareste sufletul meu pe Domnul si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu " (Luca 1,46-47), o cantare de lauda, izvorata din bucuria izbavirii de necaz prin mana lui Dumnezeu, asa cum a cantat si Mariam, sora lui Moise, la izbavirea lui Israel din robia egipteana.

Sfanta Fecioara Maria a ramas la Elisabeta "ca la trei luni" (Luca 1, 56), pana aproape de nasterea Sfantului Ioan. Astfel, cantarea Sfintei Fecioare Maria de preamarire a lui Dumnezeu pentru "Buna Vestire" a fost rostita, nu la Nazaret, ci in casa Elisabetei unde ea a vazut minunea implinirii fagaduintelor lui Dumnezeu. Inspirata de Duhul Sfant, Sfanta Elisabeta este cea dintai care a numit-o pe Sfanta Fecioara Maria: "Maica Domnului". Si astfel, taina mantuirii oamenilor s-a impartasit in casa lui Zaharia (care era mut din cauza putinei sale credinte), doar intre sfintele femei Elisabeta si Maria, ca dreptate a lui Dumnezeu fata de Eva care a fost amagita de sarpe. Tot astfel femeile au fost acelea care au ramas partase la punerea Domnului in mormant si au fost cele dintai martore ale Invierii ca mironosite.

La nasterea pruncului, Zaharia, tatal sau, a profetit despre el: "Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Inalt te vei chema, ca vei merge inaintea fetei Domnului ca sa gatesti caile Lui, sa dai poporului Sau cunostinta mantuirii intru iertarea pacatelor prin milostivirea Dumnezeului nostru cu care ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de sus, ca sa lumineze pe cei ce sedeau intru intuneric si in umbra mortii si sa indrepte picioarele noastre pe calea pacii" (Luca 1, 76-79).

"Iertarea pacatelor prin milostivirea lui Dumnezeu" este subliniata aici ca o conditie a dobandirii "cunostintei mantuirii" pe care avea s-o propovaduiasca Sfantul Ioan Botezatorul. Tot in legatura cu aceasta "cunostinta a mantuirii prin iertarea pacatelor" se vorbeste de lucrarea lui Dumnezeu in Hristos care "va indrepta picioarele noastre pe calea pacii", ne va aseza pe "calea" Lui, intrucat noi, ca oameni pacatosi, suntem "vrajmasi cu Dumnezeu" (Romani 5, 10).

Intalnirea omului pacatos cu Mesia urma sa fie mijlocita de Sfantul Ioan Botezatorul. Misiunea lui a fost o "preotie" ca si cea a lui Ilie, si una si alta chemate la lucrare atunci cand preotia jertfelor nu mai avea putere de a intoarce sufletele la Dumnezeu, dupa cum marturiseau proorocii: "Arderile de tot nu le vei binevoi; jertfa placuta lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 17-18); "Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine " (Isaia 29, 13); "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50, 11). Aceasta misiune constituia numai o pregatire a acelei preotii de "slujire a Cuvantului" in Hristos. Fiind o intoarcere din moarte sufleteasca si din calea pierzarii, pocainta era o "minune" mai mare decat invierile din morti. Minunea pocaintei este redobandirea puterii "de a vedea cu ochii" si de a "auzi cu urechile", dupa cuvantul Domnului: "Cine are urechi de auzit sa auda!" (Matei 11, 15).

Intoarcerea inimii prin pocainta este ca o "taiere imprejur". De aceea, viata Mantuitorului, ca Cel nascut din duh, care este de aceea mereu viu dupa numele Sau de (Iahve), este "calea" care este mai mare decat orice minune; iar Invierea Sa este "adevarul" acestei cai. Preotia lui Mesia urma sa desavarseasca inima, incat sa nu se mai impietreasca niciodata, implinind profetia: "El va izbavi pe Israel de toate faradelegile lui" (Ps. 129, 8): " Va voi da inimi de carne in locul celor de piatra" (Iezechiel 36, 26).

Insusi Mantuitorul vorbeste despre necesitatea lepadarii de sine, drept conditie fundamentala a urmarii Sale: in parabolele despre "turnul neterminat" si despre "cele doua ostiri inegale". Ele se incheie cu indemnul: "Asadar, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, nu poate sa-Mi fie ucenic" (Luca 14, 28-33). Intr-adevar, Mantuitorul, caruia oamenii ii sunt "vrajmasi" din cauza pacatelor, avea sa fie prin Inviere "puterea lui Dumnezeu cu care El isi supune Lui-si toate" (Filipeni 3, 21). Insa, ca si "Imparatia lui Dumnezeu", El nu este o putere ca cea a lumii, a "fiilor veacului acestuia", care, paradoxal, prin umplere de sine se afunda din cauza rautatii tot mai mult in moarte, din care nu mai pot iesi. El este puterea lui Dumnezeu pe care cei desavarsiti aveau s-o numeasca: "stapanirea binecuvantata a lui Dumnezeu pe pamant".

Evenimentul nasterii Sfantului Ioan Botezatorul constituie implinirea unei profetii a proorocului Maleahi facuta cu patru sute de ani inainte de venirea Mantuitorului, in care Dumnezeu il numeste pe Sfantul Ioan "Ingerul Meu". Mantuitorul citeaza aceasta profetie cand il caracterizeaza pe Sfantul Ioan ca pe cel mai mare dintre prooroci, chiar "mai mult decat prooroc" (Matei 11, 9). Profetul Maleahi spunea despre Inaintemergator: "Iata Eu trimit pe Ingerul Meu si va gati calea inaintea fetei Mele si va veni indata in templul Sau Domnul pe care il cautati si Ingerul Legamantului pe care il doriti. Iata vine, zice Domnul Savaot". (Maleahi 3, 1); "Iata, Eu va trimit pe Ilie proorocul, inainte de a veni ziua Domnului cea mare si infricosatoare; El va intoarce inima parintilor catre fii si inima fiilor catre parintii lor, ca sa nu vin si sa lovesc tara cu blestem" (Maleahi 3, 23-24). Chiar daca Mantuitorul avea sa spuna despre Ioan ca: "cel mai mic din Imparatia cerurilor este mai mare decat Ioan " (Matei 11, 11), totusi Ioan era mai mare decat Moise si decat Ilie, care s-au aratat cu Mantuitorul pe Tabor, dar care se inscriu si ei in afirmatia Sfantului Pavel: "Marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduintele, deoarece Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia desavarsirea fara noi" (Evrei 11, 39-40).

Daca la proorocul Isaia, Inaintemergatorul este numit doar "glasul celui ce striga", pentru ca proorocul Ilie nu era cunoscut inca, astfel, proorocul Maleahi - ultimul dintre profeti - il numeste pe Ioan, "Ilie". Dar cel care ne arata ca prin acest nume trebuie sa intelegem, nu persoana lui Ilie, ci "duhul si puterea sa", a fost ingerul Gavriil: " Va merge inaintea Lui cu duhul si cu puterea lui Ilie " (Luca 1,17).

Dupa cum orice pacat nu este pacat decat pentru ca omul inabuse mai intai harul lui Dumnezeu in suflet, tot astfel Dumnezeu nu pronunta blestem, decat daca se calca in picioare harul Sau care se face simtit in suflet la tot pasul. Prin chemarea la pocainta, Sfantul Ioan ferea tara de "blestem" la venirea apropiata a Domnului. Domnul urma sa vina si venind, El avea sa cerceteze inimile ca sa le umple si sa le desavarseasca. El avea sa le astepte cu indelunga rabdare, dar nu se duce in calea celor rai, nici "in tara departata" a fiului risipitor.

Insa, in afara de acea "tara departata" din care fiul risipitor se poate intoarce, exista si acei "vrajmasi ai lui Dumnezeu" care vor cauta sa ia viata Unsului Domnului, asa cum intunericul cauta sa cuprinda lumina pe care o uraste (Ioan 3, 20). "Lumina" dumnezeiasca nu a osandit intunericul, ci numai l-a luminat. Dar intunericul insusi a cautat sa "cuprinda" Lumina si s-a osandit ca non-existenta, si ca vrajmas al fiintei. Dumnezeu a aratat in Hristos voia Sa ca izvor al fiintei, dar mai ales ca "paine a fiintei" pentru oameni, ca "har si adevar". Mesia venea sa "scrie in inimi voia lui Dumnezeu", sa "cerceteze" inimile.

Cei ce vor fi ramas in impietrire la chemarea Inaintemergatorului, vor fi cercetati si isi vor da pe fata vrajmasia, cum au si facut acei "boieri ai popoarelor", "stapanitori", "munti", "dealuri", toate mai presus decat "calea Domnului" in lume: "Muntii vor salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor" (Ps. 113, 4). Chiar si moartea, simbolizata prin nesfarsita intindere a marii, va fugi: "Marea a vazut si a fugit, iar Iordanul (apa vietii) s-a intors inapoi" (Ps. 113, 9) la Dumnezeu. "Dealurile" si "muntii" erau simboluri ale carturarilor si fariseilor si ale lui Irod. Ei se nelinistisera si "saltasera" inca de la nasterea pruncului Iisus, pentru ca nu s-au pocait.

Venirea personala a lui Dumnezeu pe pamant "la plinirea vremii" a avut loc in lumina cercetarii directe a Sodomei si Gomorei de catre Dumnezeu, Care fagaduise lui Noe ca nu va mai pierde pe om in totalitate, ca prin potop: "Ma voi pogori sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit strigarea impotriva lor pana la Mine, iar de nu, sa stiu" (Geneza 18, 21). Deci El a venit nu cu minuni, ci numai cu taina prezentei: "Daca s-ar fi facut in Sodoma minunile ce s-au facut aici, de mult s-ar fi pocait" (Matei 11, 23). Intruparea Fiului lui Dumnezeu avea sa fie acea prezenta personala de cercetare a inimilor din partea lui Dumnezeu: "I-a dat Lui putere sa faca si judecata, intrucat este Fiul Omului" (Ioan 5, 27), de "scriere a voii lui Dumnezeu in inimi", "scriere" inteleasa ca "judecata scrisa", sau ca "osebire", "separare", iar pe de alta parte, ca "dezvaluire a cugetelor multor inimi", care nu au ascultat nici de prooroci, nici de Sfantul Ioan Botezatorul, nici de Mantuitorul Iisus Hristos Insusi: " V-am cantat de jale si nu ati plans, v-am cantat din fluier si n-ati jucat" (Matei 11, 17).

Cadrul lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul era Legea Vechiului Testament, spre deosebire de lucrarea Mantuitorului subliniata de catre Sfantul Ioan Evanghelistul: "Caci Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul prin Iisus Hristos s-au dat" (Ioan 1, 17). Este vorba de o deosebire si nu de o contradictie, in esenta ei, lucrarea Mantuitorului avea sa fie: "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu", (Ieremia 31, 33) care in Vechiul Testament era scrisa pe table de piatra, era exterioara inimii. De aceea, atunci cand i-a invatat pe ucenici sa se roage, Mantuitorul nu a mai pomenit "Sinaiul", locul unde s-a dat Legea lui Moise, ci a spus: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10), si acest lucru tocmai ca urmare a faptului ca, prin Iisus Hristos, Dumnezeu Se arata ca "Tata" si pentru ca cei care se roaga in numele Lui, sunt "fii", mai mult decat "robii" de sub Lege, fii ai Celui fara de moarte, care prin intrupare isi descopera doua nume noi si anume cel de "Emanuil", la Nasterea in Betleem, ca Dumnezeu aratat in trup si de aceea indreptat in Duhul (I Timotei 3, 16), si cel de "Athanatos" la Inviere, ca adevar al caii Sale, ca existenta fara sfarsit ("Iahve", "Eu sunt Cel ce sunt", simbolizat prin "Rugul aprins"). Cele doua nume noi ale lui Dumnezeu in Hristos sunt rezumate in cantarea intreit sfanta: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare (ca tarie neclatinata, nu ca violenta), Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi", imn liturgic care ne arata cum trebuie sa intelegem citirile din Sfanta Scriptura (Apostolul si Evanghelia) ce urmeaza dupa el.

Astfel, Sfantul Ioan adresa chemarea la pocainta, doar pentru ca cei care vin "sa scape de mania ce va sa fie", iar nu pentru calea desavarsirii in Hristos. Dar aratarea lui Dumnezeu ca "Tata" a insemnat aratarea in Hristos a adancului dumnezeirii, a faptului ca Dumnezeu nu mai copleseste cu atotputernicia ca in Lege, care a fost doar "pedagog" catre Hristos, pentru ca nu fusese nimicit pacatul in trup prin adancul harului puterii si slavei in Hristos. Dimpotriva, in Hristos "mana lui Dumnezeu" se arata prin alte semne: "susurul cel lin" (III Regi 19, 12 ) simtit de Ilie proorocul pe acelasi Sinai al Legii lui Moise, doar prin "auzire", "Lumina cea lina" vazuta de ucenici pe Tabor, care "patrunde" la inima, "scrie" in inimi, "sfinteste Numele lui Dumnezeu". De aceea, pe Iisus Hristos nu-L puteau cunoaste, in El nu puteau crede cei ce nu au dat ascultare chemarii Sfantului Ioan de indreptare prin pocainta spre botezare cu apa. Ei ramaneau in impietrirea inimii, pe calea impotrivirii fata de Duhul Sfant, fata de mila, si nu se puteau manifesta decat prin cruzime. Mantuitorul avea sa spuna despre ei, ca atunci cand, la judecata din urma, li se va spune: " Flamand am fost si nu mi-ati dat sa mananc", ei vor raspunde doar: "Cand Te-am vazut flamand si nu ti-am dat sa mananci?" (Matei 25, 44). Ei nu L-au cunoscut pe pamant, n-au cunoscut Duhul Sfant si mila dumnezeiasca in adancul ei in Hristos, dispretuiau pe cele adanci, de jos, si cautau numai la cele de sus ca paganii. Ei nu puteau sa auda de Sfanta Fecioara Maria, pe care ar fi acuzat-o ca L-a adus pe Dumnezeu din cer in "cele de jos". Iar despre prigoana lor impotriva lui Dumnezeu, Mantuitorul avea sa avertizeze pe ucenici: " Toate acestea vi le vor face, pentru ca nu cunosc pe Cel care M-a trimis " (Ioan 16, 3); "Va veni vremea cand, ucigandu-va, li se va parea ca aduc slava lui Dumnezeu " (Ioan 16, 2).

Numai prigonitorul Saul, care, in ciuda persecutiilor impotriva Bisericii sfintilor Apostoli, avea "inima curata si buna", iar nu "aluatul" vicleniei carturarilor si fariseilor, a putut recunoaste prin descoperire dumnezeiasca, adancul Duhului Sfant in Hristos, cand i s-a spus despre cei pe care el ii prigonea: "Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti? " (F. Ap. 9, 4). Pe Dumnezeu avea sa-L cunoasca si talharul de pe cruce, care, vazand nevinovatia Mantuitorului rastignit intre doi talhari, ca si cum ar fi fost cel mai mare talhar, si-a recunoscut faptele sale rele si s-a pocait, rugandu-se: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta!" (Luca 23, 40-42).

"Cunoasterea lui Dumnezeu" din aratarea Sa in Hristos, va fi nesocotita, nu numai de catre cei necredinciosi din Israel, ci si de catre alte religii, care pana astazi refuza sa auda de Mantuitorul Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Intrupat si, prin El, de "Epifania" adancului Duhului Sfant, prin care Dumnezeu tine toate si le desavarseste; de asemenea, si de catre toti cei "tari" din lumea aceasta, numiti in cantarea de lauda adusa lui Dumnezeu de catre Sfanta Fecioara Maria: "Cei puternici de pe scaune", care cauta sa ia locul lui Dumnezeu pe pamant, pe cand Dumnezeu a cautat spre "smerenia roabei Sale" si cauta in tot pamantul numai catre cei smeriti, cei cu inima zdrobita, in care este chipul Sau, chipul Unsului Domnului, al Mantuitorului Iisus Hristos.

Dar Mantuitorul a mustrat in mod deosebit pe mai marii poporului iudeu pentru necredinta lor, caci dintre toate neamurile pamantului, ei au fost cei dintai chemati sa cunoasca pe Dumnezeul Cel adevarat spre mantuirea lor. Astfel, la plinirea vremii, numai prin Mantuitorul Hristos, Fiul Fecioarei si urmasul lui Avraam, a binecuvantat Dumnezeu toate neamurile pamantului, cum a fagaduit lui Avraam si cum a preamarit pe Sfanta Fecioara Maria.

In Hristos a binecuvantat Dumnezeu toate neamurile pamantului, caci toate sunt interesate de biruinta lui Hristos asupra mortii si de ridicarea pacatului stramosesc prin Lumina Sa, propovaduita de catre dreptul Simeon ca "Lumina spre luminarea neamurilor" (Luca 2, 32). Sfanta Fecioara Maria este numita "Maica Luminii", a acestei minunate Lumini (I Petru 2, 9), care dezleaga din legaturile pacatelor si alunga moartea de la fiii lui Dumnezeu, care se nasc de la Dumnezeu in Hristos, Cel ce lumineaza in "latura si in umbra mortii" (Matei 4, 16). Acolo unde Hristos nu era primit, insemna o alegere a mortii in locul Luminii, vietii si Invierii lui Hristos; insemna un "contract cu moartea" (Isaia 28, 15). Ca si Sfantul Ioan Botezatorul (Ioan 10, 41), Maica Domnului nu a savarsit nici o minune, dar indreptarea prin chemarea Sfantului Ioan, si viata Maicii Domnului ca "roaba a Domnului", sunt minunile cele mai mari pentru adevarul vietii in voia lui Dumnezeu prin Hristos. De aceea, cei necredinciosi dintre iudei s-au impotrivit si Maicii Domnului, asa cum ne arata episodul despre iudeul care voia sa rastoarne racla in care se afla adormita in Hristos Maica Domnului, socotita de catre cei necredinciosi ca fiind vinovata ca prin ea si-a aratat Dumnezeu smerenia chipului Sau, al carui adanc mare (Ps. 35, 6) avea sa-l cunoasca prin descoperire asupritorul Saul din Tars in drum spre Damasc, si care, la randul sau avea sa vada cum rad de Invierea lui Hristos inteleptii lumii din Areopagul Atenei. Ca intelepti ai lumii pagane, ei erau straini de adevarul omului in Dumnezeu aratat in Hristos ca Lumina in viata, inviere in moarte si nevoie de intoarcere a tuturor oamenilor prin pocainta la asemanarea cu Hristos (F. Ap. 17,30-31).

Fiind Ziditorul a toata faptura, Dumnezeu Se arata in Mantuitorul Hristos ca Cel ce tine toate, fapt pentru care si tamaduieste ranile lor aducatoare de moarte prin untdelemnul harului si prin adevarul Sau (Ioan 1, 17). Astfel, in Mantuitorul Hristos, Dumnezeu a intarit pe pamant "tronul lui David", iar nu pe cel al lui Moise, sau al lui Ilie, sau al lui Ioan Botezatorul. Caci, prin adancul smereniei sale si prin pocainta sa, numai David a fost cel mai apropiat de harul Duhului Sfant, ca milostivire, de preotia mesianica a Mantuitorului, ca smerenie, mila, umplere de Dumnezeu. Sfantul Pavel spune ca roadele vietii smerite a lui David, au fost fagaduite de catre Dumnezeu in Hristos, ca o cale a invierii: "Cum ca L-a inviat din morti, ca sa nu se mai intoarca la stricaciune a spus-o astfel: Va voi da voua cele sfinte si vrednice de crezare ale lui David" (F. Ap. 13, 34).

• « Inapoi
• Inainte »