IMPARTASIREA INDREPTARII IN HRISTOS PRIN SFINTELE TAINE ALE BISERICII

• « Inapoi
• Inainte »

Indreptarea prin credinta este in teologia Sfantului Pavel in primul rand o lucrare a preotiei in Biserica. Preotia este un dar al Duhului Sfant care a randuit in Hristos "parinti si invatatori" (Efeseni 4,11). Cei care nu sunt "parinti" nu pot avea fii duhovnicesti (I Corinteni 4, 15). Preotia Apostolilor este ca cea a lui Hristos, un dar al Duhului Sfant ca putere, iar lucrarea preotiei este ca cea a Apostolilor, "iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1). Ei sunt cei "desavarsiti in Hristos la lucrarea slujirii" (Efeseni 4, 12), iar aceasta lucrare este, ca si in Hristos, piatra cea din capul unghiului (Efeseni 2, 20) si cea a Apostolilor, care sunt temelia Bisericii (Efeseni 2, 20), "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ieremia 31, 31) prin harul infierii, nu ca voia lui Dumnezeu de pe tablele de piatra slujita cu duhul robiei.

De aceea, deosebirea dintre cele doua Testamente este aratata de Sfantul Pavel intr-o serie de paralelisme ca: piatra-inima, rob-fiu, lege-har, etc. Legea nu a desavarsit nimic (Evrei 7,19), pentru ca ea trezea, nu iubirea, ci teama de Dumnezeu. in lucrarea preotiei prin har, credinta inseamna in Hristos iubire care aduce asemanarea cu cel iubit. Aceasta indreptare este un dar al harului, din cauza noii masuri de indreptare si a slavei ei in Hristos. Preotia mijloceste pe viu acest har, avand Scriptura drept calauza. Lucrarea preotiei prin har exprima si noile raporturi dintre Dumnezeu si om prin Hristos, acelea de Tata-fii. O preotie de natura juridica nu mai poate exprima acest raport, ci ar insemna o intoarcere la raporturile din Legea Veche. Prin darul Duhului Sfant, preotia are "cheile imparatiei cerurilor", adica taierea imprejur a inimii, spre indreptare in Hristos prin credinta, intrucat impartaseste pe Hristos, "masura" acestei indreptari. El este undita prin care Apostolii sunt pescari. Aceasta slujire este transparenta in epistolele pauline, indeosebi in cele pastorale si in exemplul personal al Sfantului Pavel, a carui slujire preoteasca apare in Faptele Apostolilor numai ca niste varfuri ca ale unui ghetar, ale carui dimensiuni si profunzime se vad insa in epistolele sale.

Avand acest profil apostolic, preotia ca dar si putere a Duhului Sfant este in conceptia Sfantului Pavel straina de orice categorii juridice, drepturi juridice, sau "posesiune" asupra harului: "De la iconomi se asteapta mai ales ca fiecare sa fie fidel" (I Corinteni 4, 2), iar desavarsirea la lucrarea slujirii (Efeseni 4, 12) este darul lui Dumnezeu. Fidelitatea in slujire este fata de darul primit, ceea ce este egal cu impartasirea acestuia in dar: "in dar ati luat, in dar sa dati!" (Matei 10, 8). in slujirea preotiei, Sfantul Pavel indeamna pe Timotei sa nu fie nepasator fata de harul primit (I Tim. 4, 14) si sa pastreze "comoara" ce i s-a incredintat" (I Tim. 6, 20). in aceasta slujire exista nuante, dupa felul cum zideste fiecare pe unica temelie care este Hristos (I Corinteni 3, 11-15).

in teologia Sfantului Pavel, este de aceea, tot atat de putin justificata si o "democratie" asupra harului, in care fiecare ar avea drepturi egale asupra acestuia in Biserica. Ca iubire, harul divin nu poate avea o alta forma de traire si manifestare decat cea zidita de Dumnezeu, ca si familia cu parinti si fii, si aceasta este Biserica lui Hristos (Efeseni 5, 16), cu structura de taina a nuntii in Hristos. Ea nu este un lucru omenesc, nu se incadreaza in vreo logica, ea este o taina, dar tot atat de reala ca si familia. Numai unde sunt parinti si fii, poate fi vorba de iubire si acolo nu mai au loc categorii juridice de "drepturi", "merite", sau "democratie", care nu pot exprima taina iubirii si a harului. in ambele cazuri, "iubire" si "har", este vorba de lucruri unice, impartasite de Dumnezeu, care, ca Sfanta Treime, are o filantropie mai profunda decat iubirea parintilor fata de fiii lor (Matei 7, 11). in familia Bisericii harul intre parinti si fii poate fi simbolizat mai curand prin "mana" din pustie despre care s-a scris ca "celor ce adunau mult nu le prisosea, iar celor ce adunau putin nu le lipsea" (Exod 16, 18).

Prin lucrarea preotiei harice, care are "azimile" firii umane a lui Hristos si dreptarul Sfintei Scripturi, se ajunge la depasirea prin credinta si pocainta a neasemanatii omului cu Hristos, in fata caruia "Iisus Hristos rastignit a fost ca si zugravit" (Galateni 3, 1). Aceasta scriere in inimi prin har aduce indreptarea prin propovaduirea care arata adevarul prin iubire: "Caci cu inima se crede spre indreptare, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Romani 10, 10). Prin lucrarea harului preotiei, Dumnezeu este impartasit in Sfintele Taine ca asemanare cu Hristos prin Botez, pecetluire in Duhul Sfant la Taina Mirungerii si unire cu Hristos in Taina Euharistiei.

"Faptele Legii" care aveau functia largirii inimii celor ce se aflau sub Lege (Levitic 17, 11), ajunsesera cu vremea doar actiuni formale si slujeau, dimpotriva, egoismului, iar nu indreptarii prin lepadarea de sine si comuniune. Cuvintele profetului: "Pe Mine fantana cea cu apa vie M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ieremia 2, 13) isi au un corespondent la Sfantul Pavel in expresia: "Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu ei nu s-au supus" (Romani 10, 3). Credinta aceasta nu indrepteaza pentru ca nu cunoaste dreptatea lui Dumnezeu (Romani 10, 3), chipul lui Dumnezeu. Tot astfel sunt gasiti vinovati cei ce nu au cunoscut pe Dumnezeu din fire si s-au robit faradelegii si nedreptatii (Romani 1, 18-31): "Scriptura a inchis pe toti (iudei si pagani) sub pacat, pentru ca pe toti sa-i miluiasca" (Galateni 3, 22). Iar aceasta "miluire" poate avea loc daca omul se leapada de sine ca sa se asemene cu Hristos, nu sa se umple de sine prin meritele faptelor Legii (Romani 3, 20-28). Si aceasta, pentru ca prin Hristos, mai mult decat oprelistile Legii in Israil fata de neamuri, trebuie nimicit si pacatul stramosesc din madulare pentru asemanarea cu Hristos si infierea in Hristos.

De aceea, "plinirea vremii" trebuia sa insemne de fapt schimbarea Legamantului celui vechi. Si astfel cuvintele Mantuitorului: "De nu se va naste cineva din apa si din duh nu va intra in imparatia cerurilor" (Ioan 3, 5) isi au corespondent la Sfantul Pavel, expresia: "Caci din faptele Legii nu se va mantui nici un om" (Romani 3, 20). O astfel de credinta nu indrepteaza, pentru ca nu aduce asemanarea cu Hristos ca ascultare, ci umplerea de sine; nu aduce umplerea de Duhul Sfant, ci de voia proprie. Numai "cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu " (Romani 8, 14) care nu sunt manati de voia trupului propriu. De aceea, faptele Legii sunt puse in alternativa cu harul: "Daca indreptarea este din faptele Legii, atunci nu mai este din har" (Romani 3, 27), pentru ca faptele Legii sunt pricina de lauda si de pretentii inaintea lui Dumnezeu, iar nu de lepadare de sine si asemanare cu Hristos. Vamesul din parabola care-si marturisea pacatele s-a intors mai indreptat la casa sa, decat fariseul care se lauda (Luca 18, 14).

Credinta care nu cunoaste pretentii este asteptata atat din partea iudeilor, cat si a paganilor (Romani 3,29-30) si este singura care indrepteaza, pentru ca harul este dar. inaintea oricaror roade, a fost sfintirea lui Dumnezeu ca teama in Vechiul Testament si ca har si iubire in Hristos, dupa care a venit vointa faptelor sau a roadelor. Ele nu sunt nici pretentie, nici merite, nici lauda, ci "dar de nunta" cu Hristos care ne-a iubit, si prin indreptare in El traim o viata noua a "faptelor bune gatite pentru noi mai inainte de facerea lumii ca sa umblam in ele" (Efeseni 2,10), viata de crestere in Hristos spre desavarsire prin zidire ca trecere "din putere in putere" (Ps. 83, 8).

Credinta ca lipsa oricaror pretentii aduce o indreptare mai profunda decat cea din Lege, deoarece ea omoara in madulare pacatul stramosesc insusi. In Hristos indreptarea nu mai inseamna a corespunde unei legi pentru a fi drept, ci a se asemana cu un duh. De aceea, pe langa esuarea Legii Vechi, Sfantul Pavel arata si superioritatea Legii celei noi in Hristos. Legea Veche nu era "scriere in inimi" a Cuvantului lui Dumnezeu (Ieremia 31, 34) si nu depasea pacatul stramosesc. Ea numai ii inchidea caile de manifestare. Fiind numai o oprire a pacatului, Legea trezea in om constiinta pacatului fara a-i da si puterea de a-l birui. "Legea pacatului din madulare" (Romani 7, 23) se lupta cu cunostinta pacatului din Lege (Romani 7, 9-11). Astfel Israel a ajuns ca si "campul de oase" din viziunea profetului (Iezechiel 37, 1-14), pentru care Dumnezeu a fagaduit "inimi de carne" si "duh nou" (Iezechiel 11, 19-20). Chiar si despre cei alesi din Israil spune Sfantul Pavel ca: "Marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea" (Evrei 11, 39-40).

Sensul acestei desavarsiri este depasirea pacatului stramosesc prin Hristos. Legea noua nu este doar o oprire a manifestarii pacatului stramosesc, ci o "omorare" a trupului pacatului, ca esenta a lucrarii harului prin Taina Botezului. in antagonismul pe care-l sesizeaza intre trup si duh (I Corinteni 2, 14; Galateni 5,17; Romani 8, 5-10; cf. Ioan 3, 6), Sfantul Pavel arata ca trupul este cel care trebuie sa moara pentru pacat, pentru ca duhul sa fie viu. Prin invierea cu duhul, trupul devine "azima", "haina cea dintai" (Luca 15, 22), trup al invierii. Botezul este socotit ingroparea impreuna cu Hristos in moartea Lui ca o culme a ascultarii de Dumnezeu (Romani 6,4). Iar moartea lui Hristos a fost singura cale a aratarii adevarului vietii din trupul Sau, nesupus mortii, nedospit prin pacat, fiind totodata calea suprema de ascultare prin trupul Sau in stare permanenta de jertfa.

Sfantul Pavel mai arata un sens al mortii lui Hristos, acela de "ascultare pana la moarte" (Filipeni 2, 8). Pentru Botez, el retine sensul mortii lui Hristos ca dezvaluire a adevarului vietii din trupul Sau, masura indreptarii, care, de asemenea este egala cu o moarte: "Deci ne-am ingropat impreuna cu El in moarte prin Botez, pentru ca precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, tot asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Romani 6,4). Moartea pentru trupul pacatului dupa masura Lui Hristos prin moartea Lui, este, ca si a Lui, o moarte spre inviere sau pentru noi, o moarte a mortii din noi, a sursei faptelor celor moarte. Aceasta sursa era pacatul stramosesc prin care am murit cu duhul, dar trupul ajunsese din "azima", "dospire", activ pentru pacat si rautate. Prezenta lui in madulare (Romani 7, 17-25) facea ca Legea sa fie o robie a opririi pacatului, iar pentru neamuri, o robie a pacatului. De aceea, moartea pentru trupul pacatului este o eliberare si de robia Legii care nu mai are ce opri, si de sub robia pacatului, care nu mai are de unde proveni (Romani 6, 7; 7, 4). Moartea lui Hristos spre inviere are urmari universale, nu numai asupra lui Israil cu Legea lui Moise, si este implinirea fagaduintei catre Avraam: "Se vor binecuvanta intru tine toate neamurile pamantului" (Galateni 3, 8).

Dupa cum moartea Domnului a fost un botez spre inviere (Marcu 10, 38), tot astfel botezul in moartea Lui este spre innoire: "Curatiti aluatul cel vechi ca sa fiti framantatura noua, precum si sunteti fara aluat, caci Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea, sa praznuim, nu cu aluatul cel vechi, ci cu azimile curatiei si ale adevarului" (I Corinteni 5, 7-8); "Ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu " (Coloseni 3, 3).

Moartea care era in madulare facea sa imparateasca pacatul, dar dreptatea prin care in Hristos a fost omorata moartea prin altoire (Romani 6, 5) in moartea Lui "face sa imparateasca harul prin dreptate spre viata vesnica " (Romani 5, 21). Pacatul nu poate sa mai imparateasca, pentru ca nu mai este moartea in trup (Romani 6, 10-14) cu dospirea ei ca "latura si umbra a mortii". Iar harul este asemanarea cu viata lui Hristos si dreptatea ei in Dumnezeu. Aceasta viata noua la care se naste crestinul in Dumnezeu este numita de Sfantul Pavel si: "faptura cea noua" (Galateni 6, 15); "viata in Hristos" (Filipeni 1, 21), "infiere" (Galateni 4, 5), "mostenirea imparatiei cerurilor" (Evrei 8, 9, 15), "impreuna rastignire" (Romani 6, 6), "impreuna inviere cu Hristos" (Romani 6, 5), "imbracare in Hristos" (Galateni 3, 27), toate aceste notiuni inscriindu-se in conceptul sau general de "dreptatea de la Dumnezeu" (Romani 1,17). Ea inseamna comunicarea vietii din Hristos in noi prin credinta. "Cel ce a venit la noi intru asemanarea trupului pacatului" (Romani 8, 3) a nimicit pacatul in trupul nostru. Afirmatia Sfantului Pavel ca Hristos a fost facut pacat pentru noi (II Corinteni 5,21), are un sens metaforic. Moartea pentru pacat este in acelasi timp inviere cu duhul, sau mai curand, invierea cu duhul aduce moartea pentru pacat a trupului, pentru ca toata aceasta lucrare are loc in urma iubirii din nou a lui Dumnezeu din toata inima, cu ajutorul lui Dumnezeu care si-a sfintit numele in Hristos; este nastere din nou, nastere din duh si nu numai o simpla eliberare de sub robia Legii, sau cea a pacatului. In locul celui rob si strain care ridica pretentii si cere drepturi, dar traieste in categorii care nu inseamna har si iubire si nici unire, se naste omul duhovnicesc ca infiere, unire, iubire si har si asemanare cu Hristos si care nu este nici rob (Galateni 4, 7), nici "strain de viata lui Dumnezeu" (Efeseni 4, 18), sau in "indiferenta" fata de ea (Romani 2, 28). Eliberarea din aceste categorii este in acelasi timp "robie" cu duhul, pentru ca este o unitate a inimii traita in iubire, "pace si bucurie in Duhul Sfant" . (Romani 14, 17). Trupul este "templu al Duhului Sfant" (I Corinteni 6, 19), "madular al lui Hristos" (I Corinteni 6, 15) si nu-si mai apartine lui insusi, caci a fost rascumparat cu pret mare (I Corinteni 6, 19-20). De aceea, cei nascuti din duh prin eliberarea de trupul pacatului sunt "robi ai duhului" (Romani 6, 18-19, 22), iar madularele lor, care erau "arme ale nedreptatii", devin "arme ale dreptatii" (Romani 6, 13).

Duhul este cel care omoara pacatul in trup: "Daca cu duhul veti omori faptele trupului, veti fi vii" (Romani 8, 13); " Traiti dupa duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Galateni 5, 16). Aceasta este calea desavarsirii pe care crestinul vegheaza: "Privegheati si va rugati, caci duhul este veghetor, trupul este neputincios" (Matei 26, 41). Pe aceasta cale are loc "lupta cea buna" si partasia la biruinta lui Hristos, care a fagaduit cununa vietii celor ce urca treptele scarii duhovnicesti de trecere din putere in putere, din slava in slava si innoire din zi in zi. Puterea harului in aceasta lupta este slava lui Hristos. Pentru aceea, Hristos a cerut de la Tatal slava, ca putere de a da viata vesnica (Ioan 17, 1-2). Aceasta slava a Lui, a fost rapita oamenilor prin defaimarea Numelui lui Dumnezeu, ca poarta de intrare a pacatului stramosesc in lume, avand ca urmare "sminteala" pentru oameni, care credeau in Dumnezeu si erau plini de bucuria vederii Lui. Daca Dumnezeu nu-si sfintea Numele in Hristos, nu era posibila mantuirea oamenilor. Slava lui Hristos este bucurie prin invierea Lui ca o slava si a celor ce urmeaza Lui, ca o rapire in duh: "Printr-o singura jertfa a dus la slava pe cei sfinti" (Evrei 10, 14); "Slava Lui se va salaslui in tara noastra" (Ps. 84,10). Slava lui Hristos este "puterea cu care isi supune Siesi toate" (Filipeni 3, 21), ca slava Taborului, prin care ucenicii, din cauza plinatatii inimii, erau coplesiti cu mintea de puterea slavei lui Hristos prin Lumina cea lina, vazand cu ochii lor imparatia lui Dumnezeu care vine cu putere, ca o pregustare a celei de a doua veniri in slava, care va umple de slava si de rapire la cer a celor ce urmeaza lui Hristos, intrucat au iubit aratarea Lui. Daca Sfantul Apostol Pavel spunea: "Ce ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos"? (Romani 8, 35), astfel Mantuitorul atrage atentia ca: "Din cauza inmultirii faradelegilor in multi se va raci dragostea, dar cel ce va rabda pana la sfarsit se va mantui" (Matei 24, 12-13).

Sfantul Pavel spune, de asemenea, ca cei ce nu si-au omorat trupul prin Hristos, nu sunt ai lui Hristos (Romani 8, 9), nu pot avea Lumina si bucuria ei, nu pot avea "haina de nunta", deoarece numai acolo unde este Hristos, trupul este mort pentru pacat, este "azima" in care dospirea a fost tamaduita cu har dres cu sare. Cat timp omul lucreaza binele in Hristos, faptele trupului sunt nimicite. Chemarea in Hristos este chemarea binelui, incat sa nu mai aiba loc raul. Lucrarea binelui este biruinta asupra raului si intarire in duh, pe cand lucrarea raului este biruinta asupra omului, raul fiind cel mai mare dusman al omului, deoarece pacatul duce la moarte. Lucrarea binelui este "lupta cea buna" (II Timotei 4, 7), pe cand raul nu este numai biruinta asupra binelui, ci si "trecere din rau in mai rau". Lucrarea harului are loc prin rabdare (II Petru 1, 6). Sfantul Apostol Petru cheama la lumina Taborului, prin marturia proorocilor ca faclie pentru a ajunge la slava lui Hristos care rapeste (II Petru 1, 17-19). Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca aceasta rapire se aseamana cu sufletul miresei din Cantarea Cantarilor chemat de duhul mereu mai sus. Tot el cheama la calea cea stramta in Hristos pentru ca oamenii sa nu mai alunece pe calea cea larga a lumii, in care se afla latura si umbra mortii (Isaia 9, l).

Astfel termenii de "dreptate a lui Dumnezeu", "transpunerea in starea de dreptate", au acest inteles plenar, transformator, ontologic, nu juridic: "Pe cel ce n-a cunoscut pacat, pentru noi pacat l-a facut, ca noi sa dobandim dreptatea lui Dumnezeu intru El" (II Corinteni 5,21). Aceasta inseamna ca in Hristos firea umana este "dreptatea reala" si intruparea dreptatii, iar noi, intrucat ne aflam in El, suntem si noi dreptate in acelasi sens plenar si ontologic, in care este El. Cel ce primeste starea de dreptate prin Hristos are puterea sa nu mai savarseasca pacatul, asa cum nu avea cel ce isi cauta dreptatea prin faptele Legii.

Teologia patristica intelege "dreptatea" din teologia Sfantului Pavel ca readucere a omului in starea primordiala prin intruparea lui Hristos. indreptarea este in acest sens starea filiala a omului in Dumnezeu. "Dreptatea" inseamna in primul rand plinatatea virtutilor lui Dumnezeu, rezumatul tuturor insusirilor Sale manifestate in actiunea Sa mantuitoare in istorie: "Fiecare virtute poarta numele de dreptate" spune Nicolae Cabasila, si tot el scrie ca: "Virtutea si dreptatea la Dumnezeu este aceea, ca El impartaseste tuturor din belsug bunurile Sale proprii, precum si comuniunea fericirii Sale". De aceea, "dreptatea" in sens patristic este egala cu iubirea dumnezeiasca, filantropie divina, ca taina imbracarii reale si totale a firii umane de catre Logosul lui Dumnezeu si ca partasia adevarata a tuturor oamenilor la viata dumnezeiasca. De aceea, categoriile fundamentale ale antropologiei patristice nu sunt in primul rand justificarea, eliberarea de pacatul stramosesc, achitarea datoriei, etc. ci indeosebi participarea si comuniunea omului la viata dumnezeiasca.

De asemenea, caderea lui Adam este conceputa, nu ca avand drept urmare pacatul, ci intr-un sens mai profund stricarea, coruperea firii umane in totalitatea ei, fapt care a avut ca urmare moartea, corupere care i-a facut pe toti oamenii sa devina robi ai pacatului. De aceea, "indreptarea" este conceputa in primul rand ca restaurare a firii umane in starea ei primordiala, omorarea mortii si zidirea unei fapturi noi, iar nu doar o eliberare de pacatul stramosesc. in Hristos firea umana este eliberata de moarte, pentru ca El este si Dumnezeu, iar firea umana este indumnezeita, readusa in starea ei primordiala, in afara mortii. Astfel, punctul central al teologiei crucii la Sfintii Parinti si a intregii evlavii rasaritene este propozitia: "Dumnezeu S-a facut Om pentru ca omul sa se indumnezeiasca". Pe Cruce, Mantuitorul a rascumparat mai intai vointa inrobita a omului, pentru a-si castiga iubirea omului pentru cele dumnezeiesti. Cel ce a fost ispitit sa devina ca Dumnezeu calcand porunca Lui, acum este chemat in Hristos la asemanarea cu Dumnezeu prin Cuvantul Sau, care in Hristos este plin de slava. Partasia la mantuire sau insusirea dreptatii divine nu este nici imitare, adica un act exterior, nici simpla vestire a mantuirii, ci "viata adevarata in Hristos". Astfel, la botez, mai de seama decat iertarea pacatelor este partasia la firea umana a lui Hristos ca restaurare a omului, prin care omul devine "madular al noului trap al dreptatii", lepadand pe omul cel vechi. Botezul este, astfel, partasia reala la moartea si invierea lui Hristos in sensul teologiei Sfantului Apostol Pavel.

Peste "pamantul cel bun" al trupului care a imbracat pe Hristos prin Botez, se revarsa ploaia cereasca a darurilor Duhului Sfant, asa cum aratase Sfantul Petru la Cincizecime: "Pocaiti-va si fiecare din voi sa se boteze in numele Domnului Iisus Hristos spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfant" (F. Ap. 2, 38). Acelasi Duh Sfant pe care L-a primit Hristos la Botez, se impartaseste celui botezat ca o "cincizecime personala", ca "imbracare cu putere de sus" (F. Ap. 1, 8). Sfantul Ioan Evanghelistul il numeste "ungere de la Cel sfant" (I Ioan 2, 20), iar Sfantul Pavel "pecete" a darului Duhului Sfant, ca arvuna (II Corinteni 1, 22; Efeseni 4, 30). Acest Duh este nu al robiei, ca in Lege, ci al infierii (Romani 8, 15, Galateni 4, 7), pentru ca in Hristos, Dumnezeu aratandu-Se in trup, "S-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3,16). Acest Duh ne invata cum sa ne rugam, El insusi rugandu-Se pentru noi cu suspinuri negraite (Romani 8, 26) mai mult decat suspina o marna pentru fiii sai. El ne arata mereu ca suntem in Hristos si suntem ai lui Hrisios (Galateni 4, 6), pentru care El se numeste "Mangaietorul". El nu ne lasa in seama vointei noastre proprii, ci ne "mana" la toate roadele bune, asa cum: "El ne invata toate" (Ioan 14, 26); "Cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, ei fii ai lui Dumnezeu sunt" (Romani 8, 14). Duhul Sfant care "plineste toate" este o taina a inimii, a mangaierii in Hristos. in El Duhul este revarsare de har peste har (Ioan 1, 16), caci Dumnezeu nu mai da ca in Lege Duhul cu masura (Ioan 3, 34; Efeseni 4, 7). Aceasta plinatate o descrie cel mai nimerit Sfantul Pavel cand vorbeste despre dragoste ca cea mai mare virtute si putere (I Corinteni 13, 1-13), sau prin indemnul: "Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, ca sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea, si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Efeseni 3, 17-19).

Acest lucru arata firea umana ca fiind facuta pentru Dumnezeu, iar pe Duhul lui Dumnezeu, in energiile Sale necreate, il arata ca fiind pentru noi si suspinand pentru noi. Acest Duh nu-l putem primi, nici tine decat prin Hristos Iisus in Biserica Sa. El se primeste prin credinta si se salasluieste in inimi pe care le umple pe masura credintei, dupa cat este de mare vasul credintei pus sub sipotul harului, cum observa Sfantul Ioan Hrisostom. El este iubirea parinteasca a lui Dumnezeu si este asteptat si cerut de la Dumnezeu ca si copii de la parinti fara pretentii si fara ispitire, ci tot din iubire, caci este vorba de daruri: "Dumnezeu care n-a crutat nici pe Fiul Sau, ci l-a dat mortii pentru noi toti, cum nu ne va da, oare, toate impreuna cu El? " (Romani 8, 32).

intrucat Duhul se daruieste prin credinta in Hristos si se tine numai prin El, astfel nasterea in Hristos dupa asemanarea cu Hristos in moarte prin Botez, si dupa pecetluirea cu darurile Duhului Sfant se desavarseste prin Taina Sfintei Euharistii. Si Israil a avut simbolic trei taine de initiere: "Sangele", "apa" si "focul". Sangele era sangele mielului cu care se ungea pragul de sus, semn al lepadarii de sine si al credintei; aga era trecerea prin Marea Rosie ca botez (I Corinteni 10, 1-2); iar focul era Legea data cu foc pe Sinai ca masura a sfintirii (Romani 7, 12), o data cu jertfele ceremoniale ca largire a inimii spre comuniune. Toate acestea insa nu insemnau nici una "scriere in inimi" a voii lui Dumnezeu: "Mie nu mi-ai dat nici macar un ied sa ma veselesc cu prietenii mei" (Luca 15, 29), spune fiul cel intai chemat tatalui sau care i se aratase ca tata numai cand a taiat vitelul ingrasat pentru intoarcerea fiului risipitor (Luca 15,28). Ospatul era simbolul unirii inimilor. El a fost simbolizat prin indulcirea apelor de la Mara, prin mana cereasca, si prin apa izvorata din piatra, toate acestea ca urmare a iesirii din Egipt.

Pentru Sfantul Pavel, Euharistia este Taina unirii cu Hristos: "Cel ce se uneste cu Domnul, uri singur duh cu El se face" (I Corinteni 6, 17). Unirea inseamna a avea aceeasi cugetare ca si Hristos (Filipeni 2, 5). Fara aceasta unire cu Hristos prin Euharistie, asemanarea cu El prin Botez in moarte si pecetluirea cu darurile Duhului nu pot dainui. Numai harul singur poate crea legaturi vesnice. Aceste legaturi nu sunt formale, sau de frica (Ioan 8, 35). Sfantul Pavel se refera la slobozenie fata de Lege sau fata de lume pentru cei ce sunt in Hristos. dar harul in conceptia sa uneste cu atat mai mult, cu cat nu este nimic formal sau de frica, ci numai iubire si bucurie. Harul inseamna nunta cu Hristos ca Mire, conform profetiei: "Te voi logodi cu Mine pe vecie si te voi logodi Mie dupa dreptate si bunacuviinta intru bunatate si dragoste" (Osea 2, 21; Isaia 62, 5). Ospatul vesnic de nunta al Euharistiei face ca legatura dintre Hristos si Biserica sa fie o taina mare ca cea dintre "mire si mireasa" (Efeseni 5, 32). Biserica si nunta sunt astfel unice in univers, care au la temelia lor nu logica, ci comuniunea. Unitatea Duhului in Biserica prin Hristos este intruchipata in persoana Episcopului, ca parinte duhovnicesc, in mana caruia este data grija fata de unitatea Bisericii in Duhul Sfant prin Hristos.

Astfel prin Sfintele Taine are loc restaurarea omului in Hristos, mutarea, trecerea pascala prin adancul marii ca botez, pecetluirea cu darurile duhului ca mana cereasca si unirea inimii cu Dumnezeu. in lucrarea Sa dumnezeiasca de restaurare a omului, Hristos este profetit ca "toiagul" lui Moise, care atinge stanca de piatra a inimii ca sa curga din ea apa duhovniceasca, "degetul" lui Dumnezeu care scrie voia Sa in inimi, "comoara ascunsa in tarina", "aurul cel lamurit in foc".

Unirea sufletului cu Hristos este puterea duhului roditor. indreptarea aduce impacare cu Dumnezeu fara merite, asa cum Hristos a fost numit la Botez "fiu iubit" mai inainte de a face "cele ale Tatalui Sau", dar Fiul "face cele ale Tatalui" (Ioan 5, 19) pentru ca este "fiu" de aceeasi fire a duhului ca si Tatal Sau. Unde este duhul acolo sunt si roadele lui, chiar daca nu sunt inca aduse: "Ca un pom rasadit langa izvoarele apelor care rodul sau va da la vremea sa si frunza lui nu va cadea si toate cate va face vor spori" (Ps. 1, 3). Existenta in Hristos nu este numai o devenire, ci cel care este indreptat este intr-adevar o faptura noua (Romani 8, l). Roadele duhului inseamna viata "in duh si in adevar" (Ioan 4, 23) ca jertfa de inchinare lui Dumnezeu.

Pacatul este osandit, nu ca sub Lege, ci prin har, prin nunta sufletului cu Hristos, caci duhul omoara si pacatul si in acelasi timp, aduce si roade, care la randul lor omoara pacatul in trup. Pacatul nu-l poate omori nimeni decat numai Dumnezeu, adica numai prin duh (Galateni 5, 16; Romani 8, 13).

Astfel, termenii frecventi pentru sublinierea vietii in Hristos sunt cei de "sedere in Hristos" (Efeseni 6, II, 14) si "roade ale Duhului" (Galateni 5, 22-23). Aceste stradanii sunt "armele dreptatii cele de-a dreapta si de-a stanga " (II Corinteni 6, 7).

In interpretarea teologiei Sfantului Pavel, Sfintii Parinti nu fac o deosebire intre indreptare si sfintire si considera ca sfintirea este constituita din dinamismul indreptarii. Moartea omului vechi si nasterea omului nou din Dumnezeu sunt aproape simultane si nu este nici o distanta intre moarte pentru pacat si inceputul vietii celei noi in Hristos prin Botez.

Hristos a murit ca sa confirme prin inviere viata din El, iar noi murim prin botez pentru trupul pacatului pentru a ne asemana cu El, devenind astfel "prada" Lui pentru sfintenie (Isaia 53, 12). in El izbavirea de pacat prin Botez, ne face robi ai dreptatii spre sfintire (Romani 6, 18-19, 22). Moartea pentru pacat prin Botez are si sensul de "predare" deplina lui Dumnezeu, pentru asemanarea cu viata lui Hristos, "dreptatea noastra". insasi viata lui Hristos a fost o moarte in sens de "daruire", de stare permanenta de jertfa, care-L va duce la moarte in sensul incetarii vietii Sale pamantesti, fiind omorat din cauza ascultarii. Prin Botez nu murim asa cum a murit Hristos, de aceea nici nu inviem cum a inviat El dupa moarte, ci viata la care ne ridicam prin Botez este numai un drum spre inviere, o viata de curatie si de fapte bune inchinata lui Dumnezeu. Ea nu mai este intoarcere in pamant ca si cum ar fi "pamant", ci este drum catre Tatal, ca si drumul lui Hristos: "Eu la Tatal Meu merg" (Ioan 14, 12). Si pe acest drum al Sau, El ia pe multi (Isaia 55, 10-13). Aceasta viata este o permanenta si o crestere impreuna cu Hristos, impartasita in starea Sa de jertfa si de inviere. Este o stradanie "ca sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea invierii Lui" (Filipeni 3, 10), cum spune Sfantul Apostol Pavel.

Botezul ca "nastere din duh" este la Sfantul Pavel "pruncie" in Hristos, "hranire cu lapte" (Evrei 5, 12). insa darul nasterii din duh este si o datorie, caci daca nu creste curatia primita prin botez, poate ajunge salas mai multor demoni decat inainte (Matei 12, 45), cum spune si Sfantul Marcu Ascetul. Dreptatea pe care o are omul prin har este modul de actualizare a harului intr-o viata fara de pacat prin care el inainteaza spre viata vesnica (Romani 5, 21), prin Iisus Hristos sustinatorul si izvoratorul dreptatii din oameni, intr-un mod de viata asemenea celei dumnezeiesti. Sfintirea si indumnezeirea omului sunt acelasi lucru, fiind vorba despre stradania de asemanare a omului in Hristos in care Duhul Sfant era prezent de la Botez, prin aceleasi energii divine necreate, iar nu printr-un har creat, sau printr-o separare atat de grava intre Dumnezeu si om care sa nu mai faca posibila sinergia, pe care Sfintii Parinti au inteles-o intotdeauna ca pe o lucrare a credintei.

Indumnezeirea pe drumul stradaniei spre asemanarea cu Hristos este numita la Sfantul Apostol Pavel "cununa", ca tinta spre care el are de alergat (Filipeni 3, 13-14). Starea de dreptate care va culmina in starea de slava este menirea omului in Hristos, in fata caruia s-a descoperit in mod aratat slava lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 6). Tinta, spune Sfantul Pavel este imbracarea desavarsita in Hristos, incat sa poata spune: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine" (Galateni 2, 20). Hristos este modelul, izvorul si cauza indumnezeirii, singurul mijlocitor in cer si pe pamant (II Tim. 2, 10). El este temelia vietii crestine (I Corinteni 3,9-11). Numai in El s-a aratat plinatatea de viata dumnezeiasca (Coloseni 2, 9; Efeseni 3, 19).

Pe aceasta cale a cresterii in Hristos, evitarea mandriei faptelor nu este acelasi lucru cu desfiintarea lor, caci abuzul nu desfiinteaza uzul. Ele sunt rod, nu al afirmarii de sine, ci al lepadarii de sine, al jertfirii de sine in Hristos, al comuniunii, al iubirii. in fata pericolului umplerii de sine prin roadele duhului, Mantuitorul adreseaza o a treia chemare, dupa cele de la inceputul lucrarii Sale si de la invatatura despre cruce: "Fiindca tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie, si nu stii ca esti cel ticalos si vrednic de plans si sarac si orb si gol; te sfatuiesc sa cumperi de la Mine, aur lamurit in foc" (Apocalipsa 3, 17-18). in spiritualitatea ortodoxa se arata ca, nu cei de la inceputul scarii se impiedica si cad, ci dintre cei avansati, si anume aceia care din cauza umplerii de sine nu mai pot trece din putere in putere. in toate locurile in care vorbeste despre viata noua aflata in crestere in Hristos, Sfantul Pavel da si o apreciere a faptelor bune, uneori chiar paralel cu negarea faptelor Legii, (Efeseni 2, 9-10).

In comentariul la Epistola catre Romani, Sfantul Ioan Hrisostom vede o paralela directa intre justificare si dragoste in teologia indreptarii la Sfantul Apostol Pavel, pentru a sublinia faptele bune ca rod al comuniunii in Hristos si al dragostei de aproapele prin lepadare de sine in Hristos". Harul necreat din firea umana a lui Hristos indumnezeita este o continua transcendere si depasire a firii umane, pana ce crestinul ajunge la "starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efeseni 4, 13), pe drumul Crucii lui Hristos, prin care "puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Efeseni 6, 12), sunt puse de catre Dumnezeu sub picioarele celor ce urmeaza lui Hristos (Ps. 109, 1; Romani 16, 20).

Propovaduirea Sfantului Apostol Pavel, care a gasit incuviintare deplina la "stalpii Bisericii din Ierusalim" (Sfintii Apostoli Petru si Ioan), carora le-a aratat Evanghelia sa: "Ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat in zadar "cum spune el (Galateni 2, 2-10), cuprinde, ca si teologia Sfantului Ioan, toate elementele mantuirii in Hristos in sens plenar si ontologic intr-o bogatie de termeni, cu referire la: persoana lui Hristos ca Mielul lui Dumnezeu, Usa oilor, "calea vietii" la Sfantul Ioan si ca "azima" pascala si puterea invierii la Sfantul Pavel; cu referire la Duhul Sfant ca Mangaietorul si Duhul adevarului la Sfantul Ioan si "arvuna duhului" la Sfantul Pavel; cu referire la indreptarea ca nastere din duh la Sfantul Ioan si ca asemanare cu Hristos in moarte la Sfantul Pavel; cu referire la indumnezeire ca nastere de la Dumnezeu si roade ale duhului in iubirea concretizata in fapte la ambii apostoli, precum si antagonismul dintre trup si duh.

Sfantul Apostol Pavel care a elaborat prima doctrina crestina a mantuirii are ca centru al soteriologiei sale doctrina despre indumnezeirea omului in Hristos. Soteriologia Sfantului Ioan este caracterizata prin analogiile cu "lumina" si "viata" (Ioan 5,26; I Ioan 1,5). Hristos este la Sfantul Ioan izvorul vietii vesnice, (Ioan 6, 32-58; I Ioan 4, 9) si "painea vietii" (Ioan 6, 35). Dar, desi foloseste analogii diferite, Sfantul Ioan are, in linii mari, aceeasi doctrina despre indreptarea si indumnezeirea omului ca si Sfantul Pavel. Doctrina despre viata cea noua in Hristos ca moment esential al conceptiei neotestamentare despre om le este comuna. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu (filantropia) si a oamenilor fata de Dumnezeu si de aproapele este descrisa la acesti doi apostoli in pagini neintrecute, ca si indemnul ia fapte bune, drept concretizare a iubirii de frati in Hristos, prin care se osandeste pacatul, intrucat nu exista duh fara roadele sale.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Rascumpararea. Lucrare a iubirii si dreptatii dumnezeiesti