DREPTATE SI DESAVARSIRE IN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

• « Inapoi
• Inainte »

NEDUMERIREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL IN LEGATURA CU LUCRAREA MESIANICA A LUI HRISTOS

"DREPTATE" SI "DESAVARSIRE" IN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

Ca toti profetii Legii Vechi, Sfantul Ioan Botezatorul anuntase judecata lui Dumnezeu impotriva celor necredinciosi - dintre care cel dintai era poate insusi Irod - ca sa se pocaiasca, pentru a scapa de osanda ce va sa vina. Pe de alta parte, ei il marturisise pe Mantuitorul drept "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Dar intre "osandirea" lumii si "ridicarea" pacatului ei este o mare deosebire. "Ridicarea pacatului lumii" insemna sederea sub povara lui din ce in ce mai apasatoare, pana la intrarea in pamant prin jertfa mortii si apoi ridicarea acestuia prin inviere. Deci in Hristos incepuse sa se arate desavarsirea pana la jertfa, dupa cuvintele Sfintei Scripturi: "Ocarat fiind, nu raspundea cu ocara, ci se lasa in seama Celui ce judeca toate cu dreptate" (I Petru 2, 23). Apoi ca "Mire" care-si calauzeste "Mireasa" la viata Sa dumnezeiasca, El nu a venit sa "osandeasca" lumea.

Atunci, cand la Iordan Sfantul Ioan se sfia sa-I acorde botezul, spunand ca din cauza nevredniciei, el este cel care are nevoie sa fie botezat de catre Iisus, Mantuitorul i-a spus: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea" (Matei 3, 15). Ca prooroc al Legii Vechi, Sfantul Ioan intelegea prin aceasta "dreptate" judecata lui Dumnezeu asupra "neamului" celor rai. Dreptatea lui Dumnezeu nu se putea preface la Sfantul Ioan Botezatorul in dreptatea crucii lui Hristos. insa, in lucrarea Mantuitorului, "dreptatea" nu insemna "judecata" asupra lumii, ci puterea de "indreptare", de "asezare a picioarelor noastre pe calea pacii" (Luca 1, 79), de "impacare" cu Dumnezeu. "Dreptatea" Sa erau roadele Duhului Sfant, despre care profetii au spus: "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps. 84,14). Aceasta "dreptate" era puterea deschiderii inimilor, pentru a scrie in ele voia lui Dumnezeu, asa cum Mantuitorul a miscat de departe inima lui Zaheu vamesul. La aceasta "dreptate" se referea Mantuitorul cand spunea: "Iata Eu stau la usa si bat" (Apoc. 3, 20) si tot la ea se refereau si profetiile: "El va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3, 2).

In sufletul Sfantului Ioan Botezatorul incepuse sa-si faca loc o "asteptare" tot mai incordata in legatura cu lucrarea Mantuitorului ca Mesia, "asteptare" care nu se poate socoti in nici un caz o "indoiala". Sfantul Ioan nu se putea indoi ca Iisus este "de la Dumnezeu" si "Dumnezeu insusi", dar il dorea "mai mare" decat el, dupa cum marturisise: "Aceluia I se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez!" (Ioan 3, 30). Din chemarea la pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul, Dumnezeu, "Stapanul viei", facuse o conditie a primirii lui Hristos. "Faclia" era deci conditia primirii "Luminii", mila pentru bucuria Luminii. De aici se inteleg cuvintele Mantuitorului de mustrare a celor nesinceri cu ei insisi: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Luca 16,11-12). Lumina era darul plinatatii in Hristos, pe cand infidelitatea ii facea pe cei necredinciosi sa ramana "afara deserti".

Tocmai pentru a intelege atitudinea Sfantului Ioan Botezatorul si intrebarile sale fata de Mantuitorul, Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre el cu precizarea: "Nu era acela Lumina, ci a fost trimis sa marturiseasca despre Lumina" (Ioan 1, 8). Framantarea Sfantului Ioan Botezatorul era aceea ca, daca el se "micsorase", aflandu-se chiar in inchisoare, pentru ce Mesia, marturisit de el nu "crestea?".

Premisele indepartate ale "nedumeririi" sale erau si acelea ca Iisus nu si-a inceput activitatea la Ierusalim. indata dupa "ispitire", El "S-a dus in puterea Duhului in Galileea" (Luca 4, 14), iar nu la Ierusalim. Plecarea in Galileea este legata de prinderea si intemnitarea Sfantului Ioan, despre care istorisesc numai Sfintii Evanghelisti Matei (4, 12) si Marcu (1, 14). Dar Sfantul Evanghelist Ioan ne arata ca inainte de prinderea lui Ioan, Ierusalimul, nu numai ca nu crezuse in predica Sfantului Ioan, ci se arata din ce in ce mai amenintator fata de Hristos, care facuse cele mai multe minuni in afara Ierusalimului. Cea mai mare minune inainte de invierea Sa din morti, Schimbarea la Fata, a avut loc tot in afara Ierusalimului.

Dupa minunea savarsita la nunta din Cana Galileei, Mantuitorul a venit de Pasti la Ierusalim, unde a fost intampinat cu necredinta si ostilitate. Acolo a alungat pe vanzatorii din Templu. Datorita minunilor savarsite era laudat de admiratori, dar Mantuitorul nu se incredea in ei. Dupa convorbirea cu Nicodim, a parasit Ierusalimul, venind in pamantul Iudeii cu ucenicii Sai, unde boteza. Nu departe, la Enon, aproape de Salim, boteza si Ioan, caci - spune Evanghelistul - "nu fusese inca aruncat in inchisoare" (Ioan 3, 24). Cand un iudeu l-a parat pe Iisus la Ioan ca boteaza si toti se duc la El, Sfantul Ioan, fara a sti ca nu Iisus boteza, ci ucenicii Lui (Ioan 4,2), a luat apararea lui Iisus, marturisind lucrarea Sa, ca lucrare "de sus", de la Dumnezeu (Ioan 3, 27).

Afland de sesizarea fariseilor ca "face si boteaza mai multi ucenici decat Ioan" (Ioan 3, 27) si cunoscand amenintarea celor de la Ierusalim, ca unul care avea sa-i povatuiasca pe ucenici: "Cand va alunga dintr-o cetate, fugiti in alta" (Matei 10, 23), Mantuitorul "a lasat Iudeea si S-a dus iarasi in Galileea" (Ioan 4, 3). El stia ca Sfantul Ioan nu putea socoti activitatea Sa ca pe o "concurenta" la botezul sau cu apa. Dar fariseii nu vedeau cu ochi buni "cresterea" lucrarii Celui botezat de Ioan. Mantuitorul a vrut sa evite tensiuni inutile si pentru a nu se crea fronturi false, a plecat de acolo, asa cum El avea sa se sustraga si de la dreptatea pe care o cereau de la El doi frati care se certau pentru mostenire (Luca 12, 13-14). Ispita era aceea, de a fi fost pus sa aleaga intre doua posibilitati dintre care nici una nu era buna. in acest rastimp, Sfantul Ioan a fost aruncat in temnita, iar despre Iisus, Sfintele Evanghelii ne istorisesc ca El era alungat din Nazaret si ca S-a mutat in Capernaum unde a preluat propovaduirea, dar nu si mustrarea Sfantului Ioan Botezatorul: "De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia Cerurilor!" (Matei 4, 17); (Marcu 1, 14-15).

Daca "cercetarea" celor ce erau "ai Sai" a fost putin fructuoasa, Mantuitorul S-a stramutat in "Galileea neamurilor", unde "poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare" (Matei 4, 16), iar Mantuitorul se arata ca "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca 2, 32). "Cele despre Iisus" (Marcu 5, 27) se auzeau pana departe. Cum era si firesc, minunile cu invieri din morti, erau cele mai zguduitoare, asa cum a fost si minunea invierii fiului unei vaduve din Nain:

"Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea. Si au vestit lui Ioan ucenicii lui despre toate acestea. Si chemand la sine pe doi dintre ucenicii sai, Ioan i-a trimis catre Domnul zicand: Tu esti Cel ce va sa vina sau sa asteptam pe altul? Si ajungand la El, barbatii au zis: Ioan Botezatorul ne-a trimis la Tine, zicand: Tu esti Cel ce va sa vina sau sa asteptam pe altul? Si in acel ceas El a vindecat pe multi de boli si de rani si de duhuri rele si multor orbi le-a daruit vederea. Si raspunzand, le-a zis: Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce ati vazut si cele ce ati auzit: Orbii vad, schiopii umbla, leprosii se curatesc, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste. Si fericit este acela care nu se va sminti intru Mine!" (Luca 7, 17-23). Sfantul Evanghelist Matei spune ca Ioan Botezatorul a trimis ucenici la Mantuitorul "auzind in inchisoare despre faptele lui Hristos " (Matei 11,2).

Mantuitorul nu cauta slava de la oameni, ci slava de la Dumnezeu prin fapte bune, numite "comori in cer" si cale de scriere in inimi a voii lui Dumnezeu. Daca nu se vedea o "crestere", a Sa, cum astepta Ioan, totusi "prin El lucrul Domnului va spori" (Isaia, 53, 10). Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu, El avea "casa" pe temelii adanci, pe stanca, pe care vanturile si valurile nu o pot clatina, cum a vrut sa arate la potolirea furtunii, cand El dormea pe corabie, dar sculandu-Se a certat vanturile, iar marii i-a poruncit sa inceteze si s-a facut liniste mare.

Pentru a intelege "Lumina lui Hristos", Sfantul Ioan ar fi trebuit sa astepte ca aceasta "Lumina" sa "rasara" din "pamant" ca "adevarul" lui Dumnezeu, cu toate ca el la Botez se atinsese de crestetul Stapanului, de viata cea fara de moarte. Sfantului Ioan nu-i era de lipsa decat marturia Stapanului cum ca El este "Mesia" Cel "asteptat", pentru a fi "fericit" fara nici o "sminteala", asa cum spusese Mantuitorul. Smerenia si Crucea lui Hristos, puteau fi o sminteala doar pentru carturari si farisei, dar nu pentru Ioan. Acelora, din cauza necredintei, Mantuitorul nu le-ar fi facut nici o dovada ca El este Mesia, dar Sfantului Ioan i-a facut aceasta dovada pentru credinta si ravna lui. Iar dovada pe care i-a facut-o Domnul a fost aceea ca Mesia cel asteptat este "Lumina" si nu "judecata". Prin aceasta se vedea ca Mantuitorul este "puternic", mai intai cu fapta, apoi si cu cuvantul: "Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema in imparatia Cerurilor" (Matei 5, 19).

Marturia Domnului l-a intarit pe Sfantul Ioan in credinta si acesta era ajutorul Domnului pentru el pe calea sa. Faptul ca dupa moartea Sfantului Ioan unii din ucenicii sai nu i-au urmat Mantuitorului, ci s-au constituit intr-o grupare religioasa aparte sub numele sau, nu are nici o legatura cu credinta Sfantului Ioan in Mantuitorul ca Mesia. indemnul Mantuitorului: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine!", a tinut in Sfantul Ioan treaza pana in ultima clipa calea catre "Lumina". Aceste cuvinte de indemn erau pentru El ca si cum Domnul i-ar fi spus: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine, caci nimanui nu-i va fi necesar mai mult decat ceea ce vede si aude de la Mine. ii va fi de ajuns sa aiba "ochi sa vada" si "urechi sa auda".

"Lumina" lui Mesia este aratata ucenicilor Sfantului Ioan Botezatorul prin ceea ce le-a dat "sa vada si sa auda", ca implinire a profetiilor: "Si va rasari voua, celor ce va temeti de Domnul, Soarele dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale" (Maleahi 3, 20), profetie pe care Sfintele Evanghelii o traduceau cu cuvintele: "Si puterea Domnului se arata in tamaduiri" (Luca 5, 17).

Sfantul Ioan Botezatorul nu era ca cei care "au ochi si nu vad, urechi au si nu aud" (Matei 13, 13), prin care erau descrisi cei plini de faradelegi. El cunostea "dreptatea", dar nu si "desavarsirea" lui Dumnezeu. "Vinul cel nou" al desavarsirii nu se potrivea in "burdufurile vechi" ale Legii. Sfantul Apostol Pavel spunea despre ravna celor din Lege, ca "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi" (Evrei 11, 40), fara noi cei din Hristos. Dar Mantuitorul spunea despre Sfantul Ioan ca "cel mai mic din imparatia lui Dumnezeu (pe pamant) este mai mare decat Ioan ", din cauza deosebirii dintre voia lui Dumnezeu scrisa pe tablele de piatra ale Legii si dintre voia lui Dumnezeu scrisa pe tablele inimii in Hristos si prin Hristos, "calea cea noua si vie" (Evrei 10, 20), a mantuirii, pe pamant ca si in cer, nu ca pe Muntele Sinai pe piatra, ci ca "painea noastra cea spre fiinta", care da viata pentru ca este "duh", si nu "litera": " Caci Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul s-au dat prin Iisus Hristos " (Ioan 1,17). 73

Prin "Lumina" lui Hristos si prin "faclia" Sfantului Ioan Botezatorul s-au manifestat cele doua Legi ale lui Dumnezeu, fiecare in felul ei, dar ambele cautand acelasi lucru: sa aduca la credinta "neamul" celor necredinciosi. Cei din Ierusalim nu au ascultat nici de Sfantul Ioan care le-a "cantat de jale", iar ei "nu au plans", nici de Mantuitorul Care "le-a cantat din fluier" iar ei "nu au jucat" (Matei 11, 17). Prin aceste cuvinte Mantuitorul exprima de fapt lipsa totala a credintei si deturnarea interesului pentru Dumnezeu in "griji ale lumii", cum avea sa spuna in parabola cu "cei chemati la Cina", chemati tocmai prin Sfantul Ioan Botezatorul.

De aceea, Mantuitorul spunea despre acestia, ca daca ar fi fost credinciosi in Lege, ar fi venit si la El, ca si cum ar fi fost invatati de Dumnezeu: "Oricine a auzit si a invatat de la Tatal, la Mine vine" (Ioan 6, 45). Neamurile nu-L puteau cauta, caci erau straine de Lege si "neinvatate" de Dumnezeu. Daca cei din Ierusalim ar fi fost "fideli" in cele "straine", cum era Legea ca robie, ar fi venit si la Hristos, ca sa afle pe "cele ale lor" (Luca 16, 12), averea lor dumnezeiasca de la inceput. invartosarea inimii din cauza faptelor rele i-a orbit. Cei "curati cu inima" erau altfel, chiar daca nu erau "luminati cu mintea", chiar daca erau: orbi, ciungi, ologi sau de pe la drumuri si la garduri (Luca 14, 21-23).

Astfel, Saul a ajuns, din prigonitor al lui Iisus, sa fie prigonit si omorat pentru El, pentru ca inima lui, ca si cea a lui Petru, sau a lui Toma, sau a Sfantului Ioan Botezatorul, nu era "uraciune a pustiirii"; Petru, care din neputinta se lepadase de Hristos, s-a intors la iubirea fata de Domnul, pe care Mantuitorul a aratat-o drept conditie fundamentala a "pasterii" si ferirea de "batere" a oilor; Toma, cel ce se indoise de invierea Domnului, a inteles ca sunt mai "fericiti cei ce nu au vazut si au crezut", deoarece credinta este singura cale catre inima omului si deci catre desavarsire si catre darul Duhului Sfant; iar Sfantul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic sa dezlege incaltamintea lui Iisus, ca o "faclie care arde si lumineaza" prin credinta si ravna lui, dar care a ramas mai apoi "nedumerit" in legatura cu lucrarea Sa ca "Mesia cel asteptat", a fost luminat de "Lumina" lui Hristos, ca sa nu se "rusineze" de Crucea Lui si sa ramana pe calea celor "fericiti", care nu se smintesc, fiind statornici in credinta.

Sfantul Ioan il propovaduise pe Mantuitorul ca fiind "mai tare" decat el si "mai inainte" decat el. Iisus ca Mesia trebuia sa "creasca", sa fie temut si ascultat, iar el, Ioan, sa se "micsoreze". Sfantul Ioan se "micsorase" intr-adevar, caci fusese si aruncat in inchisoare, dar Iisus se smerea in "ascultare" mai mult decat "micsorarea" lui Ioan, deoarece El traia chipul Duhului Sfant, chipul slujitor al Tatalui, chipul pruncilor neprihaniti, chipul "Mielului lui Dumnezeu". "Lumina" lui Hristos nu era numai "nejudecarea si neosandirea" lumii, ci cu atat mai mult "smerenia ascultarii" si lumina faptelor bune, mai profunda decat "micsorarea" lui Ioan. "Ascultarea" lui Mesia era chiar o taina a Duhului Sfant (Ioan 14, 20) fapt pentru care Sfantul Pavel avea sa spuna ca: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3, 16); "si la infatisare fiind ca omul, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, iar moartea i-a fost de cruce" (Filipeni 2, 7-8).

Cu cata dreptate fericea Mantuitorul pe cei ce-i urmau Lui, cand spunea: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Caci adevarat graiesc voua, ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada ceea ce priviti voi, si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Matei 13,16-17). Acest lucru il spunea Mantuitorul, deoarece El ca Dumnezeu cunostea de mult rugaciunea acelora din Psalmi: "Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Dumnezeu, si a cautat spre mine. In ziua necazului meu pe Dumnezeu am cautat; chiar si noaptea mainile mele stau inaintea Lui, si n-am slabit; sufletul n-a vrut sa se mangaie. Mi-am adus aminte de Dumnezeu si m-am cutremurat; m-am gandit si a slabit duhul meu. Ochii mei au luat-o inainte treji; m-am tulburat si n-am grait. M-am gandit la zilele cele de demult si mi-am adus aminte de anii cei vesnici si cugetam; noaptea in inima mea gandeam si se framanta duhul meu zicand: Oare in veci ma va lepada Domnul si nu va mai binevoi in mine? Oare pana in sfarsit ma va lipsi de mila Lui, din neam in neam? Oare va uita sa Se milostiveasca Dumnezeu? Sau va inchide in mainile Lui indurarile Sale? Si am zis: Acum am inceput sa inteleg; aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt" (Ps. 76, 1-10).

In fata trimisilor Sfantului Ioan, Mantuitorul a facut dovada acestei schimbari, si anume grija de cei aflati in nevoi, iar nu osandirea celor rai: "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan; caci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, lucrurile acestea, pe care le fac Eu, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis. Si Tatal care M-a trimis, Acela a marturisit pentru Mine" (Ioan 5, 36-37).

Pana la inceputurile lucrarii Mantuitorului, lucrarea Sfantului Ioan fusese mai spectaculoasa si mai lipsita de opozitie decat lucrarea lui Iisus. La Sfantul Ioan venisera mai multi decat la Mantuitorul Hristos. insa, pentru Sfantul Ioan, Mantuitorul nu era cunoscut ca "grauntele de mustar al imparatiei lui Dumnezeu" (Matei 13, 31-32). Sfantul Ioan nu se gandea la proorocia: "Chiar daca fii lui Israel ar fi ca nisipul marii, totusi, numai o ramasita se va mantui" (Isaia 10, 21-22). De asemenea, Sfantului Ioan nu-i era cunoscuta lucrarea lui Mesia ca adancire fata de Legea lui Moise, dupa profetia: "Ramasita care va fi ramas din Iuda isi va infinge radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37, 31). Dar la intrebarea lui Ioan prin ucenicii acestuia, Domnul avea de dat un raspuns cu responsabilitate si fata de proprii Sai ucenici, care fusesera initial ucenici ai lui Ioan Botezatorul si care, fiind de fata, auzisera cele relatate in legatura cu "nedumerirea" dascalului lor, aflat acum in inchisoare.

Cand mai apoi Mantuitorul il declara pe Sfantul Ioan "mai mult decat prooroc", El intelegea prin aceste cuvinte ca Sfantul Ioan este mai mare si decat Ilie proorocul. Dar Sfanta Scriptura arata lucrarea Mantuitorului ca fund mai mare decat cea a lui Ioan. Daca spune ca "Legea si proorocii au proorocit pana la Ioan", astfel Mantuitorul face dovada ca lucrarea Sa este implinirea profetiei: "in vremea aceea, voi scrie Legea Mea in inimile lor... si nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste de la mic pana la mare" (Ieremia 31, 33-35); "Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic, judec precum aud" (Ioan 5, 30); "Cel ce crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, pentru ca nu a crezut in numele Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3, 18); "Unde Ma duc Eu stiti, si stiti si calea" (Ioan 14, 4). Reiese ca nu mai era nevoie de "duhul si puterea lui Ilie", ci doar de "faclia" Sfantului Ioan Botezatorul si de marturia Sfintilor Apostoli, pentru a vedea in Mantuitorul Iisus Hristos "Lumina cea lina a sfintei slave a Tatalui ceresc", si faptul ca daca: "Legea s-a dat prin Moise, astfel harul si adevarul s-au dat prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17).

Dar, daca intre "Lumina" si "faclie" este o deosebire, insa nici o contradictie, astfel cu atat mai mare era deosebirea dintre "pomul vietii" din mijlocul raiului, care nu fusese mentionat in porunca data de Dumnezeu lui Adam, urmand a-l descoperi el singur, ca o "pogorare de la Ierusalim la Ierihon" (Luca 10, 30), de la minte la inima, si intre "pomul cunostintei binelui si raului". Desi ambii erau in mijlocul raiului, intre ei era o prapastie: pomul vietii era smerit, dar vesnic in radacinile si roadele sale, pe cand pomul cunostintei era impunator si chiar daca era mai aratos decat pomul vietii, neavand radacini profunde ca acela, el era in afara vietii vesnice, si simbol al umplerii de sine si inaltarii desarte de sine, al lipsei inimii ca la sarpe, dar al dublarii mintii si rautatii, asa cum "fiii veacului acestuia", sunt mai dibaci decat fiii luminii: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Luca 16, 15), si vrajmas cu Dumnezeu. "Fiii veacului" au aceasta denumire in Evanghelie, ca cei ce nu sunt fii ai invierii, adica ai vietii celei de mai multe veacuri, fara de sfarsit, deoarece ei traiesc numai cu paine de la soare si ploaie, nu si cu "painea fiintei" de la "Soarele Dreptatii", Hristos; ei nu traiesc si "cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Acest Cuvant s-a aratat in Hristos, ca Lumina, viata si pace. Ei s-au vadit ca vrajmasi ai voii lui Dumnezeu care nu se pot ruga cu formula liturgica: "acum si pururea", deoarece traiesc in cadrul unui singur "veac", asa cum a ramas viata omului "scurtata" de Dumnezeu inainte de potop din cauza faradelegilor oamenilor ca oameni trupesti: "Nu va ramanea duhul Meu (ca suflare de viata) pururea in acesti oameni, pentru ca sunt numai trup. Deci zilele lor sa mai fie o suta doua zeci de ani" (Geneza 6, 3).

Prapastia dintre cei drepti si cei nedrepti din lume (Maleahi 3, 18) care ii asupresc pe cei dintai, este mai abrupta decat departarea dintre cer si pamant. Dar intre Sfantul Ioan Botezatorul si Mantuitorul era doar o deosebire ca dintre Legea Veche si cea Noua. Mantuitorul era "Plinirea Legii si a proorocilor". Cand scrie ca: "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul prin Iisus Hristos s-au dat", Evanghelistul arata ca deosebirea era intre Legea vietii vesnice scrisa pe table de piatra, exterioara inimii, si intre Legea, aceeasi Lege, scrisa inlauntrul inimii Mantuitorului (Ps. 39, 11), prin intruparea Sa, cand acelasi Cuvant Care era la inceput si era "viata", "S-a facut trup", ca sa arate viata vesnica in trup prin voia lui Dumnezeu din inima Lui si sa scrie astfel voia lui Dumnezeu in inimile oamenilor prin viata si invatatura Sa. Mantuitorul marcheaza astfel deosebirea dintre Legea Veche si cea Noua, ca dintre "rob" si "fiu", "sluga" si "prieten" (Ioan 15,15) a lui Dumnezeu.

Daca lucrarea Sfantului Ioan de chemare la pocainta era "cantec de jale", astfel lucrarea Mantuitorului era "cantare din fluier", "cantece si jocuri" (Luca 15, 25) in casa parinteasca, "paine a fiilor" (Matei 15, 26). Din cauza fricii, "Legea nu desavarsea nimic" (Evrei 7, 19), dar "din zilele lui Ioan, imparatia cerurilor se ia cu silinta" prin bucuria faptelor bune. Sfantul Ioan facea parte dintre toti aceia care sub Lege, "marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei sa nu ia fara de noi desavarsirea" (Evrei 11, 39-40). in propovaduirea sa, Sfantul Ioan spunea ca nu este vrednic sa dezlege cureaua incaltamintei lui Mesia, dar Mantuitorul avea sa spele picioarele ucenicilor Sai, pentru ca apoi, prin Jertfa Sa in moarte sa sadeasca in inimile lor adancul Duhului Sfant ca slujire dumnezeiasca desavarsita si aratare a adevarului invierii si vietii vesnice pe pamant in trup si iesind, rasarind din pamant, ca "aur lamurit in foc".

Ca "faclia care arde si lumineaza", Sfantul Ioan nu putea sti pe de alta parte, cu de la sine putere, ce este "Lumina", deoarece el "nu era Lumina". El era doar "sluga care nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15, 15). Daca fata de cei din "tara departata" care mor de foame, "argatii sunt indestulati de paine" (Luca 15, 17), totusi robii, chiar "indestulati", nu pot face decat de sila in ascultarea Legii, ceea ce fiii fac din totala daruire de sine, ca o jertfa a arderii de tot. Profetii ramaneau la dreptatea Legii, prin care insa nu se depasea starea lor de "robi" ai lui Dumnezeu. Numai lepadarea si daruirea totala de sine in Hristos duce la starea de "fiu" al lui Dumnezeu, la desavarsirea cuprinsa in acel duh, care inseamna "luarea Crucii" si "iubirea fata de dusmani". De aceea, nu lui Ioan Botezatorul, ci numai ucenicilor Sai le putea spune Mantuitorul: "De acum nu va mai numesc slugi ci prieteni caci sluga nu stie ce face stapanul sau" (Ioan 15, 15); "Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc" (Ioan 15, 14). Datorita "Luminii", de acum inainte, nu din frica, asa cum era sub Lege, ci prin har si adevar este implinita voia lui Dumnezeu: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14, 23), care se sfinteste ca adevar prin jertfa trupului Sau in moarte si inviere.

Cui ar fi folosit "judecarea" si "osandirea" lumii, cand desavarsirea era numai in "Lumina" lui Hristos, care pentru "fii" inseamna "paine" pentru inima, nu "piatra"; "peste" pentru luminarea mintii, nu "sarpe"; "ou", nu "scorpie", adica viata fara sminteala! (Luca 11, 11-12). Desavarsirea lui Dumnezeu se arata si prin aceea, ca El nu manca "agurida" (nu se ocupa de opozitia fata de intuneric, neglijand Lumina), iar fiilor sa li se strapezeasca dintii. Astfel iudeii necredinciosi se rasteau la Mantuitorul: "L-au impresurat iudeii si Ii ziceau: pana cand ne scoti sufletul? Daca Tu esti Hristosul, spune-o noua pe fata! Iisus le-a raspuns: V-am spus si nu credeti. Lucrarile pe care le fac in numele Tatalui Meu, acestea marturisesc despre Mine. Dar voi nu credeti, pentru ca nu sunteti dintre oile Mele" (Ioan 10, 24-26); "Cand veti inalta pe Fiul Omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt si ca de la Mine insumi nu fac nimic, ci precum M-a invatat Tatal, asa vorbesc" (Ioan 8, 28).

Mantuitorul spunea despre Sfantul Ioan ca "a venit in calea dreptatii" (Matei 21, 32), care insa nu era tot una cu cea a "desavarsirii". Desavarsirea este ca o "tarie" a adancului slujirii spre deosebire de "dospirea" din lume, simbol al inaltarii de sine, al incapacitatii slujirii, superficialitatii acesteia. in Hristos aceasta "tarie" s-a aratat mai profunda si mai tare decat moartea si intrarea in pamant; s-a aratat ca putere a vietii si a invierii. "Taria" desavarsirii nu se confunda cu "forta", cu "violenta" sau "osandirea". Este o "tarie" a lui Dumnezeu care in lume este socotita "slaba": "Pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari" (I Corinteni 1, 27). "Taria" lui Dumnezeu si "cele slabe din lume" se arata in lume astfel, deoarece ele inseamna "lepadarea de sine" pentru a locui in ele Duhul Sfant si toata iubirea lui Dumnezeu ca plinatate a inimii, asa cum era "averea" lui Adam cel dintai. Iubirea lui Dumnezeu, "bunavointa" Tatalui au locuit in plinatatea lor in Hristos, Care este "taria" vietii vesnice, "piatra" de la picioarele lumii de care se lovesc cele "tari" din lume si cad peste ea. Ea insa nu cade peste nimeni in lume: "Omul duhovnicesc toate le judeca - spune Sfantul Pavel - el insa nu este judecat de nimic" (I Corinteni 2, 15). Dar, dincolo de lume, aceasta "piatra" cade asupra iadului, zdrobindu-l, deoarece arata in lume invierea: "Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28, 11); "Iata pun o piatra in Sion: cel ce va cadea peste ea, se va zdrobi, iar peste cine va cadea ea il va zdrobi!" (Matei 21, 44).

Aceasta "tarie" este in Hristos "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc, Celui fara de moarte", care se arata nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4, 6). Prin Duhul Sau, are loc lucrarea de "scriere in inimi" a Cuvantului lui Dumnezeu, daca inimile se deschid, iar pe de alta parte se spune despre biruinta Sa: "Dreapta Ta, Doamne, si-a aratat taria. Mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi. Cu multimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici" (Exod 15, 6-7). Acest lucru nu inseamna "vrajmasie", ci inseamna faptul ca ei s-au zdrobit de Lumina pe care intunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1, 5) si care se lipseste de Lumina slavei (Romani 3, 23). Slava lui Dumnezeu nu este "coplesitoare", ci "patrunzatoare" in inima. Desavarsirea reiese si din cuvintele: "Ai gatit masa inaintea mea, impotriva celor ce ma necajesc" (Ps. 22, 6). Chiar daca se spune in Sfanta Scriptura: "Foc va merge inaintea Lui si va arde imprejur pe vrajmasii Sai" (Ps. 96, 3), Mantuitorul a mustrat pe ucenicii Sai, cand in Samaria oamenii nu le-au dat voie sa treaca printr-un sat, iar ucenicii voiau sa ceara sa se pogoare asupra lor foc din cer, "cum a facut si Ilie": "Nu stiti fii ai carui Duh sunteti? Caci Fiul Omului nu a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci ca sa le mantuiasca. Si s-au dus in alt sat" (Luca 9, 55-56), caci "Duhul lui Hristos", nu era acelasi cu "duhul lui Ilie", ci in El "Dumnezeu S-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3, 16), ca vadire a desavarsirii Sale.

Tot astfel, dupa ce in Gradina Ghetsimani, unde avea sa fie prins, Mantuitorul indemnase pe Petru: "Baga sabia in teaca, intrucat cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Matei 26, 52), a facut ca cei trimisi sa cada cu fata la pamant de trei ori, fara a suferi ceva, pe cand cei trimisi odinioara de catre regele Ahazia (IV Regi 1, 9-13) ca sa-l prinda pe Ilie, au fost omorati cu foc din cer. Prin cele intamplate in Ghetsimani cu Mantuitorul s-a ajuns doar ca ucenicii sa fie lasati sa plece si sa nu fie prinsi odata cu El.

Mantuitorul voia sa-i invete pe ucenici ca Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau in lume, nu pentru ca sa I se slujeasca Lui, ci pentru ca El sa slujeasca (Matei 20,28), nu L-a trimis sa judece lumea, ci pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El (Ioan 3, 17), pentru ca El sa fie masura mantuirii in lume (F. Ap. 17, 31). Dar, daca nu L-a trimis "sa piarda sufletele oamenilor", El nu L-a trimis nici pentru a lasa lumea asa cum este ea, ci ca sa se vada prin El ca lumea se afla pe calea pierzarii, daca nu se intoarce din "tara departata" la "casa parinteasca", pe calea mantuirii pe care o arata Dumnezeu prin El, Mantuitorul Hristos, ca adevar al vietii si slava a Luminii, ca putere de a aduce la mantuire.

Domnul i-a certat pe ucenici cu cuvintele de mai sus, deoarece "Duhul lui Hristos" se deosebea de "duhul si puterea lui Ilie" si implicit si de acela al Sfantului Ioan Botezatorul. Dovada este ca mult mai mult l-a intarit pe Ilie "susurul cel lin" prin care i s-a aratat Dumnezeu, decat "vantul naprasnic ce despica muntii", "focul mistuitor" si "cutremurul" in care nu era Dumnezeu (III Regi 19, 11-12). Tot astfel si pe Sfantul Ioan Botezatorul l-a linistit cu mult mai mult "dulceata" roadelor Duhului Sfant in Hristos, decat judecarea si osandirea celor rai din lume. "Lumina cea lina" pe care i-a aratat-o Mantuitorul, l-a facut pe Sfantul Ioan sa simta cat este de greu "sa dea cu piciorul" in dorinta de "dreptate" impotriva lumii, si sa inteleaga Crucea Luminii lui Hristos si taria ei.

Mantuitorul nu a ingaduit sa se smulga "neghina" din grau, zicand: "Nu cumva odata cu neghina sa smulgeti si graul! Lasati-le sa creasca impreuna pana la seceris" (Matei 13, 29-30). Daca proorocul spunea ca "lupul va paste impreuna cu mielul" aratand astfel taria mielului care poate intoarce cruzimea lupului, astfel Mantuitorul avea sa indemne la ferirea de aluatul carturarilor si a fariseilor, ca de viclenia sarpelui. in raportul grau-neghina este vorba de o toleranta, ca cea aratata in Apocalipsa, dintre cald-rece, fiind respinsa starea de "caldicel" (Apocalipsa 3, 15). in ceea ce priveste graul, nu este tolerata "pleava", caci, daca pentru "neghina" mai este speranta sa devina grau, astfel pentru "pleava" nu mai exista speranta de a rodi, deoarece ea provine din graul golit pe dinlauntru de puterea de germinare: "Graul il strange in hambarele Sale, iar pleava o arde cu foc nestins" (Matei 3, 12), cum marturisea Sfantul Ioan Botezatorul despre lucrarea lui Mesia. De asemenea, Mantuitorul s-a rugat pentru ucenicii Sai, ca acestia sa fie paziti, nu de lupii din lume in mijlocul carora sunt trimisi ca miei, lupi care vor paste cu mieii, ci de viclenia celui rau (Ioan 17, 15).

Tot in vederea desavarsirii, Mantuitorul nu a ingaduit ucenicilor nici sa se bucure de "triumfuri" asupra lumii zicand: "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in cartea vietii" (Luca 10, 20). Tinta pe care o avea Mantuitorul in vedere era desavarsirea in Dumnezeu Tatal care "face sa rasara soarele sau si peste cei buni si peste cei rai, si face sa ploua si peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5, 45), pana va da in lume si pe Fiul Sau ca "painea cea spre fiinta" si pana cand oamenii vor vedea ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4) si care este izvor de viata vesnica in Hristos, este scoaterea din moarte; in afara de paine pentru trup, scoate din mormant ca "paine a fiintei".

Daca Dumnezeu nu a osandit lumea in Hristos, El cere pe de alta parte "iesirea" din lumea straina si ostila lui Dumnezeu si coborarea si asemanarea cu Hristos in smerenia ascultarii Sale: "Smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu" (I Petru 5, 6); "Comoara aceasta o avem noi in vase de lut, pentru ca multimea puterii sa fie socotita a lui Dumnezeu" (II Corinteni 4, 7); "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142, 10); "Pentru numele Tau, Doamne, ma vei face viu, intru dreptatea Ta vei scoate din necaz sufletul meu" (Ps. 142, 10-11); "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne Dumnezeul meu, si vei lumina intunericul meu" (Ps. 17, 31); "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117, 7); "Ai gatit masa inaintea mea impotriva celor ce ma necajesc" (Ps. 22, 6). El este desavarsit, deoarece "face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai", dar fara sa-i amestece pe unii cu altii.

Daca Sfantul Ioan a chemat la pregatirea caii Domnului, nu in Ierusalim, ci "in pustie", tot astfel Sfintii Apostoli au indemnat pe cei ce au crezut in Mantuitorul prin cuvantul lor, sa iasa "afara din tabara, luand asupra lor ocara Lui" (Evrei 13, 13); "De suferiti pe nedrept, fericiti sunteti, caci Duhul lui Dumnezeu si al slavei, odihneste peste voi" (I Petru 4, 14).

Desavarsirea in Hristos este si o "iesire" de sub puterea pacatului: "El va izbavi pe poporul Sau de pacatele Sale" (Matei 1, 21), dupa cum suna interpretarea data de inger numelui lui Iisus. in Psalmi s-a facut de asemenea profetia: "El va izbavi pe Israel de toate faradelegile lui" (Ps. 129, 8), prin "Israel" intelegandu-se "poporul Sau", cei "tematori de Dumnezeu", cei credinciosi. El si-a pus sufletul pentru cei ce-i urmeaza Lui, pentru ca sa li se deschida ochii sa vada "aurul" chipului si al vietii Sale ca pe un adevar eliberator din robia si legaturile patimilor si mai ales sa vada asemanarea lor cu El, lucrata prin El, biruind in ei legaturile: "ii va curati ca pe aur si argint", caci harul este "ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3, 2-3). Ca putere de a elibera de pacat, "adevarul" lui Hristos va insemna o trecere pascala in Hristos: "Voiesc ca acolo unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care mi I-ai dat!" (Ioan 17, 24).

in Hristos apele cele amare ale Legii devin "dulci" prin lemnul Crucii Sale, fiind vorba de aceleasi ape ale Legii lui Dumnezeu, nu de altele, astfel ca in Duhul lui Hristos Legea este cautata ca "har si adevar": "Da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez!" (Ioan 4, 15), cerea samarineanca de la Mantuitorul. Iar profetiile vesteau vremurile mesianice ca pe o vreme a plinatatii: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12, 3); "Domnul Savaot va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat... va da la o parte valul care invaluie toate popoarele, si perdeaua care acopera toate neamurile; El va inlatura moartea pe vecie" (Isaia 25, 6-8); "Veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3, 20). El era fantana mai adanca decat fantana lui Iacob din Sihar, caci prin puterea roadelor duhului "omoara" pacatul in trup, "osandeste pacatul in trup", luandu-i puterea de stapanire asupra trupului. Desavarsirea face ca imparatia lui Dumnezeu sa se ia de la soiul de oameni care doar cred ca o au si sa se dea acelor oameni care vor aduce roadele ei (Matei 21, 43), deoarece in Hristos ei vor "prinde radacini in jos si vor aduce roade in sus", adica faptele cele bune ca si comori in cer si aceasta cu acea tarie, prin care ei vor fi numiti: "stejari ai dreptatii, rasad al Domnului spre slavirea Lui" (Isaia 61, 3).

Botezul lui Ioan nu era un botez care sa "omoare trupul pacatului", ci doar un botez de indreptare fata de Legea lui Moise, pentru primirea cu credinta si pentru neimpotrivirea fata de "Lumina" lui Mesia, singurul care "boteza cu Duh Sfant". Caci dupa cum intaii-nascuti ai egiptenilor au fost omorati, pentru ca nu aveau "pragul de sus" al casei uns cu sangele mielului pascal, ca semn al credintei care aduce smerenia si deosebirea de lume, dupa cum arata Scriptura: "Crezut-am pentru aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte. Eu am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos!" (Ps. 115, 1), tot astfel la "plinirea vremii", mai-marii poporului care nu s-au pocait la chemarea lui Ioan Botezatorul au ramas afara.

Dupa cum Ilie avea minunile ca mijloc de legitimare pentru intoarcerea poporului la Dumnezeu, tot astfel Sfantul Ioan Botezatorul avea pe "Mesia" ca marturie (F. Ap. 19, 4-6). Botezul lui Ioan nu era doar un ritual de spalare, ci intoarcerea reala a cugetelor la Dumnezeu, ca in vremea lui Ilie, deoarece jertfele de la Templu nu mai aveau aceasta putere: "Arderile de tot nu le vei binevoi; jertfa placuta lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 17-18); "Nu mai voiesc jertfele voastre" (Ieremia 6, 20); "Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine" (Isaia 29, 13).

Deosebirea dintre lucrarea lui Ioan de chemare la pocainta si cea a Mantuitorului de chemare la bucuria harului este redata in cuvantul Domnului catre iudeii necredinciosi: "V-am cantat de jale si n-ati plans, v-am cantat din fluier si n-ati jucat" (Matei 11, 17). Pe de alta parte, cei ce veneau la Ioan veneau de teama pedepsei, dar cei ce veneau la Iisus veneau pentru deschiderea inimii. La Iisus veneau cei ce ascultasera chemarea lui Ioan, iar ceilalti se impotriveau: "Tot poporul auzind si vamesii s-au incredintat de dreptatea lui Dumnezeu, botezandu-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii si invatatorii de lege au calcat voia lui Dumnezeu in ei insisi, nebotezandu-se de el" (Luca 7, 29-30). De aceea, Mantuitorul le va spune acelora: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Luca 16, 12), referindu-se la "scrierea in inimi" prin "har si adevar" a voii lui Dumnezeu: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i separe ca are" (Matei 13, 12). Este vorba de har, de inima lui Dumnezeu, mai mult decat inima de mama, care nu prin forta, ci prin iubire lucreaza fara odihna. Ea nu striga, asteapta sa fie intrebata, dar lumineaza si cheama, dupa cum o marturiseau proorocii: "Toate acestea le va face dragostea cea plina de ravna a lui Dumnezeu Savaot" (Isaia 9, 6; 37, 32). Astfel, "faptele vrednice de pocainta" ale celor ce se pocaiau la chemarea lui Ioan aveau sa devina pentru cei ce cautau pe Iisus fapte ale bucuriei: "imparatia lui Dumnezeu se ia cu silinta " (Matei 11, 12), din zilele lui Ioan Botezatorul.

Sfantul Ioan cugeta dupa Legea care s-a dat prin Moise, cu toate ca autoritatea lui era anuntarea judecatii prin sosirea apropiata a lui Mesia. Dar Mantuitorul nu judeca dupa Lege, ci El era "harul si adevarul" care cerceteaza inimile, care scria "in inimi" voia lui Dumnezeu, pentru ca voia lui Dumnezeu era in inima Lui. De aceea Mantuitorul a si facut precizarea: "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan: faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc" (Ioan 5, 36). Este vorba de roadele Duhului Sfant, pe care Sfantul Ioan L-a vazut pogorandu-Se peste Iisus la Botez in chip de porumbel, dar El nu cunostea "adancimea" Duhului. Cand Mantuitorul ii spunea lui Ioan la Botez: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea", El se referea la adancimea roadelor Duhului Sfant, pe care Ioan nu-L cunostea, dar prin care Dumnezeu, aratandu-Se in trup, "s-a indreptat in Duhul" (I Timotei 3, 16). De aceea, Sfantul Evanghelist Ioan precizeaza statutul Sfantului Ioan si misiunea sa: "Nu era acela Lumina, ci a fost trimis sa vesteasca despre Lumina. Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 8-9).

A nu se sminti de El, in aceasta situatie, Mantuitorul socotea un dar, o stare de "fericit" a celor ce vor fi calauziti prin El la plinatate, la scrierea in inimi, la sfintire, fiind feriti de ispita de a-l "domina" si prigoni, sau de a se "spaimanta" de El. Tot pentru ca lui Ioan nu i-a fost dat sa cunoasca "adancimea Duhului", Domnul a spus despre El: "Cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat Ioan" (Matei 11, 11). Cat au fost pe pamant, Moise si Ilie, n-au ajuns nici ei la aceasta "desavarsire", dar pe Tabor "aratandu-Se in slava" de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului, au vorbit cu El, nu despre osandirea lumii, ci despre "patimirea Sa la Ierusalim, ca un Dumnezeu Care nu este pierzator al celor rai, cum era "duhul lui Ilie", ci mantuitor al dreptilor prin tarie si desavarsire. Cei invartosati au ramas afara, pentru ca nu au vrut sa intre in "Camara" Mantuitorului de Lumina, iar afara era intunericul. Tot ce nu este in Hristos este intuneric din cauza pierderii adancului, a lepadarii de sine, a smereniei, a ascultarii si umplerea de sine din lipsa lui Hristos, care tocmai in acest sens a spus "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Prin aceasta se arata nu numai ca Hristos n-a voit sa piarda pe oameni, ci ca prin El se arata acum pentru prima data acel "adanc al dragostei" dumnezeiesti, care nu gaseste in lume destule cai pentru a se smeri si a sluji si care merge pana la jertfa Dragostea Lui parea sa-i spuna lui Ioan: "Mergi in pace, netulburat la jertfa ta, caci Eu iti voi urma pe aceasta cale"; "Au facut cu el cate au voit; asa si Fiul Omului va patimi de la ei" (Matei 17, 12).

Autoritatea morala a Sfantului Ioan pentru a "canta de jale" era incontestabila, asa cum era si "puterea" Domnului de a "canta din fluier". Ca prietenul Mirelui", fara ca el sa-i fie "Mireasa", Sfantul Ioan era "omul trimis de la Dumnezeu", care nu avea nici o "avere", nu cauta nici o "glorie" ci cauta doar sa se "micsoreze", sa se lepede de sine pentru Dumnezeu petrecandu-si viata in pustie. Sfantul Ioan nu-L putea vedea pe Mantuitorul ca "Lumina", ci doar ca "Judecatorul cel drept", dar dupa ce Mantuitorul i-a aratat roadele Luminii celei line, el putea cugeta in sine: Eu L-am marturisit ca Stapan caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg incaltamintea picioarelor dar El a venit sa Se smereasca, ascultator facandu-Se. Eu vesteam celor rai osanda apropiata, dar Tatal cugeta despre ei la trimiterea Fiului Sau in lume: "Se vor rusina de Fiul Meu!"; eu nu L-am cunoscut pe Stapan in desavarsirea Lui si numai El ii stia pe cei care "ochi au si nu vad, urechi au si nu aud!" Numai celor botezati de mine le zicea: "Ferice de ochii vostri ca vad si de urechile voastre ca aud!". Stapanul m-a facut insa sa vad roadele Duhului Sfant ca "susurul cel lin" auzit de Ilie la Horeb si sa-mi astampar "nedumerirea" invatand desavarsirea lui Dumnezeu si dulceata Sfintei Treimi pe care o marturisisem ca cel dintai in fata iudeilor, dar a carei viata desavarsita "Lumina cea lina a Sfintei Slave a Tatalui Ceresc, Celui fara de moarte"', eu nu o cunosteam. Nu m-am rusinat si nu m-am smintit de crucea lui Hristos dar m-am tulburat vazand ca cei rai nu sunt osanditi; ca El insusi este prigonit si pleaca dintr-un loc in altul din calea celor rai; ca ajunge vestit prin "fapte" bune, chiar prin cele mai mari fapte bune, ca invierea fiului unei vaduve din Nain, iar nu prin "judecata". Dar El mi-a asezat cugetul inviforat, aratandu-mi ca nu trebuie asteptat un alt Mesia, ca El este Mesia. Eu n-am facut nici o minune, ci aveam misiunea de a canta de jale poporului, pentru ca sa se pocaiasca, ba chiar m-am micsorat pe mine ca sa creasca dreptatea Lui, caci Duhul si puterea lui Ilie erau si in mine un duh al dreptatii impotriva vrajmasilor lui Dumnezeu. Dar El avea sa numeasca "fericiti" pe "cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura" (Matei 5, 6). Iar ucenicii Sai botezati de mine aveau sa numeasca dreptatea Lui "Lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9).

Cuvintele Mantuitorului l-au facut pe Sfantul Ioan sa vada ca Lumina Sa nu arde si nu orbeste, ci rasare in suflete si creste in inimile care se deschid, ca harul lui Dumnezeu: "Lucrul Domnului in mana Lui va propasi" (Isaia 53, 10). Era semnul ca Mantuitorul era intr-adevar "mostenitorul" (Matei 21, 38), asa cum si-au dat bine seama si lucratorii rai care nu s-au rusinat de El. Ea este "taria" chipului numelui si neamului Sau, a inimii curate si bune a celor nascuti de la Dumnezeu, ca cel care in Hristos isi sfinteste numele, incat sa devina "Domnul", ca "nume minunat" al lui Dumnezeu (Facere 32, 29). De aceea, Sfintele Evanghelii retin despre Sfantul Ioan Botezatorul faptul cel mai important ca: "Ioan a marturisit si nu a tagaduit" (Ioan 1, 20).

Anuntarea judecatii si a osandirii in predica Sfantului Ioan Botezatorul era in stransa legatura cu vestirea venirii imediate a lui Mesia, Cel propovaduit de profeti: "Iata securea sta la radacina pomului si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc... El are in mana lopata si va curati aria Sa si va aduna graul in jitnita, iar pleava o va arde cu foc nestins" (Matei 3, 10-12). intr-adevar, profetii Legii Vechi, anuntasera in cuvinte grele judecata lui Dumnezeu: "Cine va putea indura ziua venirii Lui si cine se va putea tine bine cand se va arata El? Caci El este ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3,2); "Iata Eu va trimit pe Ilie proorocul, inainte de a veni Ziua Domnului cea mare si infricosatoare" (Maleahi 3, 23),

Despre aceasta judecata a lui Dumnezeu, Sfantul Ioan stia si de la Profetii Isaia si Sofonie, iar Psalmii vorbesc despre ea la modul cel mai direct: "In Ziua aratarii Tale vei fi pentru ei ca un cuptor de foc, pierde-i-vei intru mania Ta si focul ii va mistui pe ei. Ca planuri rele au urzit impotriva Ta, urzit-au planuri viclene si nu vor izbuti. Ca-i vei face tinta pentru sagetile Tale si cu arcul Tau vei trage in fata lor" (Ps. 20, 9-13). intr-adevar, infricosatoare era, nu judecata in Hristos, ci invartosarea inimii fara drum de intoarcere: "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca" (Ps. 54, 22).

Avand in vedere aceasta judecata si vazand lucrarea luminoasa a lui Hristos, Sfantul Ioan era framantat de ganduri: "Sa fie El Mesia, cand cei rai sunt atat de puternici? Sa fie El Mesia, cand El este doar ca "un graunte de mustar", care nici pentru Sine insusi nu-i judeca pe cei rai, ci doar se fereste din calea lor?" Pentru Sfantul Ioan era greu sa vada "taria" pe care Dumnezeu avea s-o arate in Hristos, in roadele Duhului Sfant, in faptele Luminii, in comuniune, pe care apoi sa le dovedeasca prin jertfa Mantuitorului ca fiind "aur lamurit in foc". Dumnezeu L-a trimis in lume pentru a Se arata prin El dreptatea si adevarul "Luminii" dumnezeiesti, iar raul sa fie demascat ca rau si tocmai de aceea ca pieritor in moarte si cauza a mortii care nu-si are alta pricina. De aceea, raul se numeste si "moarte" inca din viata, sau "Calea mortii", dupa cum spuneau Parintii Apostolici ("Didahia").

Ioan mustrase cu tarie pe farisei si pe Irod tocmai in vederea "judecatii" apropiate a lui Mesia, pentru mantuirea lor, cu toate ca cea mai mare pedeapsa pentru neascultare la chemarea Iui Ioan era parasirea lor de catre Lumina, ca intuneric vrajmas al Luminii si biruit de slava Luminii prin inviere. Dar ceea ce vazuse el la Iisus si auzea din inchisoare nu era, "judecarea" celor rai, chiar daca Iisus savarsea minuni despre care se ducea vestea. El vedea ca Iisus doar se apara de cei vicleni si se fereste de ei. Nedumerirea lui putea fi si ingrijorarea ca Iisus se afla la un moment dat in primejdie de a fi "inghitit" de cei rai, adica nimicit. Acest lucru il si cautau vrajmasii Sai, dar uciderea Lui a fost doar acceptarea de catre El a acestei jertfe.

Sfantul Ioan isi dadea seama oricum ca Iisus merge pe alta cale (Ps. 76, 10): el, Ioan ii mustra pe cei rai, dar Iisus se ferea de ei, indemnand si pe ucenicii Sai: "Feriti-va de aluatul carturarilor, al fariseilor si al lui Irod" (Matei 16, 6; Marcu 8, 15); Ioan vestea judecata apropiata a lui Dumnezeu, pe cand Iisus doar le explica celor rai, ca in parabola Semanatorului, de ce nu vin la El, de ce "cuvantul Sau nu incape in ei", (Ioan 8, 37) si cum ei vor fi aceia, care-L vor "inalta" pe Cruce (Ioan 8, 28); Ioan Botezatorul le vorbea despre mania lui Dumnezeu, pe cand Iisus le spunea in parabola despre lucratorii rai ai viei, ca ei "il vor scoate pe Fiul Stapanului afara din vie si-L vor omori" (Matei 21, 38); Ioan le vorbea despre dreptatea lui Dumnezeu la Judecata, pe cand Iisus intelegea prin aceasta "dreptate": iubirea, faptele Luminii, suferinta si crucea. Or, tocmai in aceasta consta judecata, dar singura judecata a lui Dumnezeu (Ioan 3, 19) ca aceia ce urasc Lumina cauta s-o inghita, se lovesc de ea, se zdrobesc lovind-o, caci ea este taria lui Dumnezeu. "intunericul n-a cuprins-o", dar ea este in mijlocul intunericului si nu mai pleaca niciodata de pe pamant. Lumina vine si ramane, iar ei pleaca. Aici se arata "taria" Luminii, ca "aur lamurit in foc" si sfintenia Crucii, caci Ioan il marturisise pe Iisus ca "Mielul lui Dumnezeu", dar nu cunostea "taina Crucii".

Sfantul Ioan Botezatorul pregatise poporul prin pocainta, nu pentru ca el ar fi fost "calea", ci pentru ca poporul sa-L primeasca pe Cel care avea sa-i duca pe cei "pregatiti" la desavarsire catre adancurile Duhului Sfant, urmarea lui Hristos nu este o cale lineara, ci o calauzire "in jos" catre "adancurile Duhului Sfant", catre "fundul adancului" din marea care s-a despartit si prin care se trece ca pe uscat, cum spun cantarile de la Botezul Domnului.

Sfantul Ioan isi incepuse predica cu chemarea: "Gatiti calea Domnului!", dar nu era el "calea", ci doar pregatirea ei. El era "faclia", dar nu si "Lumina". Mantuitorul nu vorbise cu Sfantul Ioan ca si cu Nicodim, acel fruntas al iudeilor care a crezut in El: "Rabbi, stim ca de la Dumnezeu ai venit invatator, caci nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, daca nu este Dumnezeu cu el" (Ioan 3,2). Mantuitorul acceptase ca Nicodim sa vina la El noaptea, intrucat acesta se temea de ceilalti iudei si i-a vorbit despre faptul ca Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El, ca, din iubirea fata de lume, Dumnezeu si pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca El sa fie masura intoarcerii lumii la Dumnezeu (F. Ap. 17, 30-31), ca El va fi inaltat pe Cruce, asa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, pentru "tamaduirea" de neascultare ca de muscatura sarpelui, a celor ce vor privi spre El. intr-adevar, prin Mantuitorul lumea avea sa vada ca se afla pe calea osandei, daca nu se intoarce la Dumnezeu, si aceasta descoperire sau vadire a lumii in Hristos, este un dar al iubirii lui Dumnezeu fata de lume, care in ceea ce priveste Lumina lui Hristos, ca Lumina a vietii, si spre deosebire de cea a soarelui zidit de Dumnezeu din nimic, este "intuneric."

Dar, in planul lui Dumnezeu, Care a "iubit" lumea si Care n-a trimis pe Fiul Sau sa "judece" lumea, Crucea nu este o "incuviintare" a lumii, ci in primul rand o "separare" de lume ca botez prin adancire, afundare, si apoi chiar o "osandire" a lumii prin vrajmasia ei fata de Lumina, deci o "osandire de sine insasi", dar si lipsire de Lumina si de slava ei, intrucat Crucea este semn si tarie a Luminii pe care lumea o uraste, pe cand Dumnezeu o impartaseste, o seamana pana la jertfa de sange a Fiului Sau. La Schimbarea la Fata a Domnului, s-au aratat Moise si Ilie vorbind cu El despre "sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca la Ierusalim" (Luca 9, 31), ca o vadire a raului care uraste si prigoneste binele, precum si a vrajmasiei intunericului care cauta sa inghita "Lumina". Aratarea lui Moise si Ilie impreuna cu Iisus pe Tabor, era pentru ucenici dovada ca primitorul Legii Vechi, Moise, si Ilie cel ce a intors pe popor la Legea Domnului in vreme de mare cumpana pentru credinta in Dumnezeu, nu erau de partea carturarilor si a fariseilor, ci de partea Mantuitorului Hristos, a "Luminii" Sale. Calea proslavirii prin Cruce, pe care n-o stia Sfantul Ioan Botezatorul, o cunosteau ceilalti doi mari prooroci ai Legii Vechi, Moise si Ilie, care dorisera sa vada pe Dumnezeu cand erau pe pamant, fara a putea, dar care acum se aflau in locasurile Sale.

Pe Tabor s-a aratat Lumina lina de dincolo de moarte, imbracand trupul lui Hristos, intrucat prin El, voia lui Dumnezeu se facea pe pamant ca si in cer; "sanul lui Avraam" de" dincolo de moarte, ca mangaiere a lui Lazar in Duhul Sfant, avea sa se arate pe pamant la Cincizecime, ca "botez cu Duh Sfant", Mangaietorul, Duhul Adevarului in Hristos.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Despre lumina taborica, rugaciunea lui Iisus si curatia inimii