LUMINA LUI HRISTOS SI SAMANTA RAULUI DIN LUME

• « Inapoi
• Inainte »

Rautatea din lume ca urmare a pacatului stramosesc, s-a datorat nu numai lipsei lui Dumnezeu din inima omului, cum spunea Fericitul Augustin, ci si prezentei unei seminte rele, pe care a mentionat-o Ziditorul in cuvintele: "Dusmanie voi pune intre tine si intre femeie, intre samanta ta si samanta ei" (Geneza 3, 15).

Mantuitorul a spus despre Dumnezeu Tatal - Creatorul lumii: "A fost odata un om care a semanat samanta buna in tarina sa" (Matei 13, 24). in acea tarina, "neghina" a fost semanata de catre "un om rau" (Matei 13, 28); "Cel ce nu intra pe usa (Cuvantul vietii) in staulul oilor (Biserica din paradis), ci sare pe aiurea (stricand staulul) este fur si talhar" (Ioan 10, 1). Iar despre puterea sarpelui de a amagi pentru a nimici, spunea: "Privegheati ca de ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Luca 12, 39); "furul" este mai tare decat mintea omului (Matei 12, 29), a carui pofta de cruzime s-a vadit la vindecarea demonizatilor din Gadara: "Furul nu stie decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10, 10). Puterea acestui "fur" era abaterea oamenilor prin sminteala de la cuvantul lui Dumnezeu o data cu inclinarea lor spre rau prin golire de Dumnezeu si umplere de sine ca samanta rea: "Pe cand dormeau pazitorii a venit vrajmasul Sau, a semanat neghina printre grau si s-a dus " (Matei 13, 25).

Mantuitorul a lasat intotdeauna sa se inteleaga faptul, ca a urma Lui inseamna a intra in lumea lui Dumnezeu. Pe de alta parte, El nu face nici o deosebire intre "lucratorii cei rai din via Domnului" si "lume". Dar El face o deosebire clara intre lumea "straina" de Dumnezeu si intre cea "vrajmasa" lui Dumnezeu, intre "cei pierduti" si "cei rai". in acest sens Mantuitorul vorbeste de "un neam rau", o "samanta rea". Toate aceste calificative nu au nimic de a face cu poporul ales al lui Dumnezeu, "Israel". Aria acestor calificative se intinde retrospectiv pana la inceputul lumii. Vorbind de "sangele lui Abel celui drept", care "se va cere de la neamul acesta" (Luca 11, 50-51), Mantuitorul se referea la setea de sange a lui Cain. Despre prezenta a doua feluri de "seminte" pe pamant dupa pacatul stramosesc, a vorbit Dumnezeu in blestemul impotriva lui Lucifer "intrupat" in sarpe. Fara indoiala ca "samanta rea" isi intinsese radacinile si in "poporul ales" prin neprivegherea, necredinciosia (infidelitatea), necredinta si faradelegile "lucratorilor rai". "Tu Doamne, ne vei feri si ne vei pazi de neamul acesta in veac" (Ps. 11,7), se spune in acelasi sens si in Psalmi.

Cu Sfantul Ioan Botezatorul incepuse sa se intample cele ce "s-au scris despre el" (Marcu 9, 13). Spunand aceste cuvinte in legatura cu sfarsitul Sfantului Ioan, Mantuitorul intelegea acest sfarsit ca cel al tuturor "slugilor" "Stapanului viei", acei "robi ai Sai, proorocii" (Apoc. 10, 7), chiar daca il numise "mai mult decat prooroc". "Neamul cel rau", caruia din cauza rautatii "ii este cu neputinta sa se intoarca " (Ps. 54, 22), incepea sa-si faca simtita prezenta. "Samanta rea" avea sa-l ucida pe Sfantul Ioan, deoarece dupa cuvintele Mantuitorului, "ei nu l-au cunoscut" (Matei 17, 12). Necunoasterea lui Dumnezeu are loc din cauza rautatii si acest lucru se face simtit, atat asupra "slugilor Sale", cat si asupra "Unsului" Sau. Caci prin intrupare, Hristos este: "intelepciunea cea tainica si ascunsa a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci spre slava noastra, pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (1 Corinteni 2, 7-8).

Calea faptelor rele este calea "necunoasterii" vinovate a lui Dumnezeu, a urii fata de "Lumina" si fata de Dumnezeu, a "iubirii intunericului mai mult decat Lumina" (Ioan 3, 20), a pacatului lumii vadit de Duhul Sfant ca necredinta vinovata (Ioan 16, 9), iar nu ca predestinatie. in aceasta deosebire dintre oameni a constat si judecata lui Dumnezeu asupra lumii, prin care cei buni s-au desavarsit, iar cei rai s-au osandit pe ei insisi: "Cel ce crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede, a si fost judecat, pentru ca nu a crezut in numele Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Caci oricine face rele, uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite" (Ioan 3, 18-21). Iar cauza faptelor rele este aratata de Mantuitorul ca fiind slujirea la idoli, lacomia: "Nimenea nu poate sluji la doi domni; caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va alipi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui Mamona " (Matei 6, 24); "Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau" (Iona 2, 9).

Daca este ingaduita existenta neghinelor pe langa grau, astfel graul golit pe dinlauntru si ajuns pleava este ars in foc: "Samanta cazuta intre spini, sunt cei ce aud cuvantul si-l primesc, dar grijile vietii si ademenirile bogatiei inabusa Cuvantul si devine neroditor" (Matei 13, 22). Spinii crescand, "au inabusit samanta buna" si: "nu se culeg struguri din spini" (Matei 7,16). Faptele rele invartoseaza inima oamenilor care de aceea: "ochi au si nu vad, urechi au si nu aud", nu pot sa-L cunoasca pe Dumnezeu, dar il prigonesc si il omoara. Caci Dumnezeu este "aproape de cei cu inima zdrobita" (Ps. 33, 17), este cu inima curata si buna si de aceea "tainic si ascuns este adancul lui Dumnezeu" pe care l-a pierdut omul, ajungand rau cu inima ca "pamant roditor de spini si palamida", iar calea de intoarcere pentru asemanarea cu Dumnezeu, cunoasterea Lui, este numai pocainta. Din aceasta realitate intelegea Mantuitorul importanta lucrarii Sfantului Ioan de chemare la pocainta prin botez.

in acest sens, Mantuitorul spusese cu privire la raportul dintre "Lumina" Sa si "samanta rea": "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Matei 12, 30). in aceasta ipostaza, "raul" este judecat, nu de catre Mantuitorul, ci fiind incomodat de Lumina, cauta s-o inghita, s-o "cuprinda", chiar daca nu reuseste decat sa-i faca dovada "tariei" acesteia, s-o lamureasca in foc". in Lumina lui Hristos care a sfaramat "capul sarpelui", puterea lui de a amagi, semnificata prin limba bifurcata, se intelege o alta revelatie, descoperirea rautatii sarpelui care nemaiputand amagi, ucide: "Tu ii vei intepa calcaiul!" (Geneza 3, 15). Daca nu s-a "intors" la Lumina care l-a luminat, "raul" se osandeste astfel singur: "Cadea-vor in mreaja lor pacatosii..." (Ps. 140, 10); "Se vor zdrobi de piatra judecatorii lor" (Ps. 140, 6); "Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va zdrobi" (Matei 21, 44). In cadrul poporului ales pericolul raului era insa cu atat mai mare, cu cat avea loc pe un fond al "Luminii", si acest lucru este lesne de inteles, deoarece pe ogorul care este arat, daca nu se seamana samanta cea buna, vor creste in mod sigur "buruieni" mai rele decat pe "campul salbatic", simbol folosit adesea in Sfanta Scriptura cu aluzie la "neamurile" care nu au avut "Lumina". De aceea, capata atata tarie indemnul Mantuitorului: "Ia seama ca Lumina care este in tine sa nu devina intuneric" (Luca 11, 35); "Caci daca Lumina care este in tine este intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?" (Matei 6, 23). Acel intuneric va fi deci mai mare decat la cei care nu au avut Lumina. De aceea, dupa ce s-a dat poporului Legea, Dumnezeu a aratat prin Moise ca ascultarea va aduce binecuvantare mai mare decat la neamuri, iar neascultarea va aduce blestem, intrucat raul acestei neascultari putea fi mai mare decat la neamuri, putand ajunge: "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt".

De aceea, in ceea ce priveste "judecarea" lumii, Mantuitorul mai curand se dezvinovateste: "Cel ce Ma vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit in lume sa fiu Lumina, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric. Si daca aude cineva cuvintele Mele si nu le pazeste, nu Eu il judec, caci n-am venit sa judec lumea, ci sa mantuiesc lumea. Cine Ma nesocoteste pe Mine si nu primeste cuvintele Mele, are judecator sa-l judece: Cuvantul pe care L-am spus, acela il va judeca in ziua cea de apoi. Pentru ca Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatal care M-a trimis, Acela Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa vorbesc. Si stiu ca porunca Lui este viata vesnica. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatal, asa vorbesc" (Ioan 12, 45-50); "Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intuneric, ci va avea Lumina vietii" (Ioan 8, 12). Acelasi lucru avea sa-l spuna Mantuitorul despre osandirea prin ei insisi a celor ce nu cred in El, la trimiterea Apostolilor: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16).

Spunand ca: "N-am vorbit de la Mine, ci de la Tatal", Mantuitorul arata ca nu este vorba de un Cuvant al Sau, ci al Duhului Sfant, un Cuvant al harului: "Caci pentru noi Dumnezeu este printre oameni", spune o cantare bisericeasca, despre aratarea Mantuitorului in trup. Prin urmare, "judecata" lui Dumnezeu in Hristos nu este alta decat aceea, ca cei ce nu asculta de cuvintele Sale sfintite ca adevar prin jertfa trupului Sau in moarte, nu vor avea viata vesnica, intrucat viata vesnica pe care acestia nu o vor avea, poate fi gasita numai in Cuvantul Tatalui, grait de El si care este intrupat si aratat in viata Lui. Ceea ce invata El, se afla mai intai in viata Lui, cu care El merge inainte si numai apoi invata; si nu invata nimic altceva decat ceea ce este in viata Lui, cu care va face dovada adevarului prin inviere si va sfinti Cuvantul ca Evanghelie, vestea cea buna; va scrie in inimi Cuvantul ca bucurie si putere. Nu se pune problema, daca Dumnezeu poate sa mantuiasca pe oameni, ci doar problema, daca atunci cand cineva este "cercetat", voieste sa se mantuiasca, sau nu, iar cei ce nu vor, raman "afara", devenind "vrajmasi". Deci, nu "ramanerea afara" este subliniata aici, cat faptul ca cei ce nu cred sunt dovediti ca vrajmasi ai lui Dumnezeu care il prigonesc pe Hristos.

Mantuitorul nu a venit sa se lupte cu cei "tari" ai lumii, care refuza mantuirea, ci a venit ca sa fie "calea" pentru cei "slabi", pentru cei ce cred si care cauta mantuirea. El stia ca in lucrarea Sa de "cercetare" a inimilor pentru a scrie voia lui Dumnezeu in ele, se va expune dispretului, luarii in ras si prigonirii din partea celor "mari" si "tari" din lume, atitudini pentru care ne sunt marturie Sfintele Evanghelii. Acolo ni se arata ca au fost oameni care fata de Fiul Omului, despre care Tatal, trimitandu-L in lume spusese: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Matei 21, 37), nu s-au rusinat de faptele lor, ci ca "lucratori rai" ai viei, L-au scos afara si L-au omorat; altii s-au rusinat de El, dispretuind smerenia si adevarul Sau, iubind in schimb mai mult slava de la oameni, decat cea de la Dumnezeu; altii au cautat sa-L ademeneasca spre a-L abate de la calea Lui cu viclenie, voind sa-L prinda in cuvant, vazand ca altfel nu reusesc, dar acestia au fost biruiti potrivit profetiilor: "Nu se va apropia de Tine cel viclean" (Ps. 5, 4); "Cu duhul gurii Sale va bate pe cel viclean" (Isaia 11, 4); unii L-au urmat pe toata calea pe care a mers, dar la ceasul Cinei, care tocmai de aceea s-a numit "de taina", L-au tradat, cand "raul" a parasit comuniunea cu viclenie si s-a dus la domnul intunericului caruia ii slujea, ca vadire a adevarului ca: "Nimeni nu poate sluji la doi domni"; altii, auzindu-L propovaduind calea Domnului impotriva lacomiei, il luau in ras: "Toate acestea le-au auzit si carturarii si fariseii care erau iubitori de arginti si radeau de El" (Luca 6,14); altii, ca cei din Gadara, s-au spaimantat de minunile Lui, dar El a ascultat rugamintea lor de a pleca de la ei, ca sa nu-i inspaimante, lasandu-le insa drept marturie pentru faptul ca Dumnezeu nu este "spaima", ci "har" si putere a mantuirii, pe insusi cel ce fusese demonizat si-l tamaduise, ca sa spuna "cat bine i-a facut lui Dumnezeu" (Luca 8, 39), ca primul lor apostol; celor care se rusinau de slujirea Sa in lume le spunea: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele, se va rusina si Fiul Omului, cand va veni intru slava Sa cu sfintii ingeri" (Marcu 8,38); despre altii ne spun Sfintele Evanghelii, ca "L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce in prapastie" (Luca4,29), pentru ca punea "sare" pe mandria lor nationalista, pe "dospirea" care stricase "azima" sufletului lor.

Toate aceste "experiente" in legatura cu Cuvantul lui Dumnezeu pe care-l propovaduia oamenilor, Mantuitorul le exprima cu o neintrecuta intuitie in parabola "Semanatorului", a carui "samanta" este numai a lui Dumnezeu, Care vorbeste adevarul "dintru ale Sale", ca "samanta buna". Mantuitorul a lasat in seama Tatalui dispretul si infruntarea din partea celor "tari" din lume, intrucat "calea" Sa urma sa fie sfintita ca "singurul adevar" al vietii, al invierii si al mantuirii. El era "paine" pentru cei "slabi", insa plini de credinta, dar "piatra" pentru cei "tari" si rai. El dadea pe fata "cugetele inimilor" rele cu acel Cuvant al lui Dumnezeu, care ca "sabie", "patrundea" pana la incheietura dintre suflet si spirit (Evrei 4, 12); tamaduind insa pe cei "muscati de sarpe" care priveau la El cu credinta. Prin El avea sa se arate ca acolo unde Dumnezeu este izgonit, este izgonita "viata" si desavarsirea, ramanand doar moartea celor despre care Mantuitorul spusese celui ce voia sa-L urmeze: "Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor, tu vino si urmeaza Mie!" (Matei 8,22). Acesti "morti" plini de minte, dar fara inimi, ca si sarpele, sunt numiti in Sfintele Evanghelii "fiii veacului acestuia", in care nu exista nadejdea invierii dupa moarte si pentru care Mantuitorul se ruga pe Cruce: "Iarta-le lor pacatul, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34), si printre care unul din cei mai vicleni era Irod.

"Moartea" care venea asupra lui Iisus si despre care spusese ca: "de la Mine nu are de luat nimic" (Ioan 14, 30), fiind "latura si umbra mortii" mai inainte de "intoarcerea in pamant, isi avea "urmele" sale pe pamant, ca "porti ale iadului", ca cele doua brate ale lui faraon: "ademenirile" si "amenintarile" stapanitorului lumii. inainte de a apare "chitul" care l-a inghitit pe Iona, s-au ridicat "valuri" din ce in ce mai amenintatoare in jurul corabiei in care se afla el. "Semnul lui Iona" este traducerea reala a vietii lui Hristos. Pentru Mantuitorul, Botezul nu era o adancire, ci aratare, descoperire a adancului lui Dumnezeu. El este astfel acel adanc care nu-si pierde taria si profunzimea, dar in jurul Sau, tocmai de aceea se ridica valurile rautatii din ce in ce mai mult, intocmai ca in istoria proorocului Iona. "Ungerea pragului de sus" cu sangele Mielului, despartirea apelor, adancirea ca si coborare pana la adancul cel uscat al marii, sunt calea mantuirii pentru oameni, care se pogoara la Hristos prin botez, se aseamana cu Hristos, afla adancul lui Dumnezeu, al Duhului Sfant, pe care L-au pierdut prin amagirea ca, prin umplerea de sine, vor fi ca Dumnezeu, cand de fapt pe aceasta cale ei deveneau asemenea sarpelui, Lucifer. Izbavirea incepea insa cu "ungerea pragului de sus cu sangele mielului", semnul Tatalui care a jertfit pe Mielul Hristos, aflarea adancului uscat al marii, ca lucrare a fiului si iesirea la pustie sub calauzirea Duhului Sfant ca acoperamant cu armele de-a dreapta si de-a stanga. Semnul crucii la frunte, la piept si la umeri, arata lucrarea mantuitoare a Sfintei Treimi, exprimata in cantarea bisericeasca apostolica: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta marire tie".

Calea lui Dumnezeu este lepadarea de sine, botezul ca adancire, de care Mantuitorul nu avea nevoie, caci nu pierduse niciodata adancul lui Dumnezeu, fapt pentru care Botezul Domnului este numit mai curand "aratare a adancului", descoperire a adancului, Epifanie: "Fundul adancului l-a descoperit", asa cum spune cantarea ce aminteste de trecerea poporului lui Dumnezeu prin Marea Rosie. "Moartea" paradoxal vie din cei "rai" a amenintat "viata" lui Hristos si s-a facut dovada ca aceasta "moarte" este mai rea decat "sfarsitul", ca "intoarcere in pamant". Iar Mantuitorul, despre Care S-a profetit ca "Adevarul va rasari din pamant (Ps. 84, 12), a facut prin inviere dovada ca "lumina" si "viata" nu pot ramane in pamant: ele se intorc din pamant atunci cand omul nu mai este "pamant", ci "viata" si "lumina" in Hristos.

Mantuitorul cunostea "vremea inaltarii Sale" (Luca 9, 51), a jertfei Sale pe Cruce, pe care o compara cu "inaltarea" de catre Moise a sarpelui de arama in pustie: "Asa trebuie sa fie inaltat si Fiul Omului ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 14-15). Privirea la "sarpele cel de arama" a celor "muscati" de serpi veninosi spre tamaduirea lor, arata insemnatatea Patimilor Domnului in viata morala crestina. Cunoasterea inaltarii Sale pe cruce apare ca o stiinta, dar nu ca o predestinatie, ci ca o "vinovatie", o "revelatie" a raului, o demascare a lui, singura judecare a lui (Ioan 3, 19-20): "Cand veti inalta pe Fiul Omului veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8, 28).

Mantuitorul poate fi comparat si cu "sarpele lui Moise" care a inghitit "serpii vracilor egipteni". Crucea Sa pe care S-a inaltat prin rastignire, este ca "toiagul" lui Moise prin care: "Domnul a despartit apele cu vant puternic de la rasarit, care a suflat toata noaptea " (Geneza 14,21). Asa a fost Cuvantul Mantuitorului in cei trei ani si jumatate a lucrarii Sale de "scriere in inimi" a voii lui Dumnezeu pentru cei care erau "ai Sai". Tot acest rastimp este si o vreme de "legare" a puternicului acestei lumi, prin Cuvantul Sau care lumineaza in intuneric si "desparte" apele marii: "Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?" (Matei 12, 29). Se implinea astfel in lucrarea Domnului cea de a doua parte a proorociei Tatalui impotriva sarpelui: "Tu ii vei intepa calcaiul", vei da moarte Celui pe care nu L-ai putut amagi sa piarda Duhul Sfant la ispitire si Care "ti-a zdrobit capul", adica puterea de a amagi, arma cea puternica pe care te bizuiai, caci la proba amagirii, intr-adevar "mai multe muste se ineaca in miere decat in otet", si de aceea in ispitire are putere rugaciunea: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu harul Tau!", ca cea mai adanca intelegere a cererii din rugaciunea "Tatal nostru": "Nu ne lasa sa fim ademeniti in ispitire, ci ne izbaveste de cel rau", care intai este viclean, apoi rau; intai sarpe, apoi lup.

Judecata lui Dumnezeu in lume s-a aratat prin "desavarsirea" celor "slabe", dar pline de credinta, si parasirea celor "tari" si fara Dumnezeu. Simbolul profund al acestei judecati este viziunea profetica in legatura cu "piatra mica" ce vine de dupa un munte si atinge "statuia cu capul de aur" - imaginea lumii fara Dumnezeu, fara inima - in picioarele ei de lut (Daniel 2,31-35).

Dumnezeu a aratat in Hristos ca omul pamantesc si trupesc are o osandire cu mult mai grea decat "intoarcerea in pamant" si anume "moartea sufleteasca", "necunoasterea Luminii", vrajmasia fata de Dumnezeu. Dimpotriva, tot cel ce umbla in "Lumina" nu mai este pamantesc si trupesc, ci se intoarce si din pamant: "Cel ce-mi urmeaza Mie, nu va umbla intru intuneric, ci va avea Lumina vietii" (Ioan 8, 12), chiar si dincolo de mormant, acolo unde Hristos a mers ca sa pregateasca "hambarele Sale", in care va aduna graul, in timp ce "pleava", superficialitatea, desertaciunea, violenta, o arde cu foc nestins, pentru ca nu are invierea.

Taria marturisirii adevaratului Dumnezeu de catre proorocul Ilie n-a fost de ajuns spre a intimida raul. De aceea Sfantul Ilie a fost luat de pe pamant la cer ca o ultima mare minune si semn prin care Dumnezeu consfintea ravna acestuia pentru Legea lui Dumnezeu in fata raului. Sfantul Ioan Botezatorul nu a fost inaltat la cer, ci a fost omorat si aruncat in mormant, deoarece in vremea sa venise timpul judecarii raului de pe pamant, cand acest rau era mai mare decat in vremea cand Ilie trebuise sa fuga din calea lui in pustie. Sub puterea acestui rau a stat si Mantuitorul in care s-a implinit profetia: "Ocarile celor ce te ocarau pe Tine, au cazut asupra Mea " (Ps. 68, 11), pentru a dezvalui acea "tarie" a lui Dumnezeu care prin puterea Luminii, biruise amagirea la ispitire, taiase radacina mortii care apoi vine asupra Lui si isi vadeste osandirea de sine. Dumnezeu nu a dat Sfantului Ioan, nici sa faca minuni, nici sa se inalte la cer, cum a dat lui Ilie, pentru ca aceste semne urmau sa fie "marturia" Mantuitorului pentru adevarul vietii Lui si al invierii din morti, si pentru ca lucrarea Sfantului Ioan de intoarcere a oamenilor la pocainta in Numele lui Mesia, era mai mare decat toate minunile lui Ilie. Ioan nu a primit darul facerii de minuni, ca sa nu se faca o judecata asupra lumii ca si in vremea lui Ilie, ci sa aiba loc lucrarea harului de scriere in inimi a voii lui Dumnezeu. Ioan asteapta intoarcerea Ierusalimului, dar Mantuitorul paraseste cetatea ostila harului si pleaca in Galileea.

Sfantul Ioan Botezatorul care, pentru intoarcerea inimilor la Dumnezeu, propovaduia adevarul ca: "securea sta la radacina pomului" (Luca 3, 9), respectiv ca cei ce nu se pocaiesc, nu vor putea crede, nu-L vor primi pe Mesia, il vor prigoni si omori, avea "deasupra capului sau" "sabia" urii acelor "pomi rai", smochini plini de frunze, dar fara rod, care nu vedeau "securea" de la radacina lor, nu aveau puterea de a vedea venirea tainica a lui Mesia ca "piatra" la picioarele lor, ca "piatra de dupa munte" care atinge "statuia cu cap de aur" in picioarele ei de lut. Acei "pomi" nu aveau nici credinta ca "ziua Domnului va veni ca un fur" si ca tocmai ei vor fi vrajmasii Lui. Dumnezeu avea sa vina ca un fur ca sa umple inimile, pe cand diavolul vine ca un fur sa rasuceasca mintea oamenilor si sa-i duca la sminteala.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este semnul credintei sale pana la jertfa, fapt pentru care el ramane o icoana vie, vrednica de urmat in viata crestina. in acest sens pentru intarirea in credinta, Sfantul Apostol Pavel adreseaza crestinilor indemnul: "Aduceti-va aminte de mai marii vostri care v-au grait voua Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7).

Sfantul Ioan Botezatorul care si-a incheiat viata cu jertfa taierii capului, este vrednic de urmat in credinta sa neclintita, statornica si vie. Biserica lui Dumnezeu este zidita "pe temelia Apostolilor si a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Hristos" (Efeseni 2, 20). Sfantul Apostol Petru aseaza marturia credintei proorocilor in primul rand pe cea a Sfantului Ioan, care l-a botezat cu botezul pocaintei, indata dupa aceea a Schimbarii la Fata a Domnului: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri... si avem cuvantul proorocesc mai intarit, la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana ce va straluci ziua si luceafarul va straluci in inimile voastre... Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, manati fiind de Duhul Sfant" (II Petru 1,16; 19-21). Sfantul Apostol Petru scoate aici in evidenta faptul ca proorocia vine de la prooroci ca oameni deosebiti ai lui Dumnezeu.

Fiind vorba de prooroci ca "faclii ce stralucesc in loc intunecos", ne aducem aminte ca insusi Mantuitorul il numise pe Sfantul Ioan Botezatorul: "Faclia care arde si lumineaza" (Ioan 5, 35). La "plinirea vremii" in timpul Sfantului Ioan Botezatorul si a Mantuitorului, "intunericul" era cel mai mare din istoria poporului Israel, mai mare decat in vremea lui Moise si a lui Ilie, ca acea rautate despre care Mantuitorul avea sa spuna: "Ia seama ca Lumina care este in tine sa nu ajunga intuneric, caci daca Lumina care este in tine ajunge intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?" (Matei 6, 23). Cu referire la "plinirea vremii" proorocii numeau acest "intuneric": "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt" (Daniel 9, 27; cf. Matei 24, 15).

inceputurile acestui "intuneric" sunt semnalate de catre proorocul Isaia sub forma unei parabole despre "via neroditoare" prin care Dumnezeu, ca Cel ce a sadit via, se intreaba: "Ce se putea face pentru via Mea si n-am facut Eu? Pentru ce atunci cand nadajduiam sa-Mi rodeasca struguri, Mi-a rodit agurida?... Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sadirea Sa scumpa. El nadajduia ca acesta sa fie un popor fara pacate, dar iata-l plin de sange. Nadajduia sa-i rodeasca dreptate, dar iata razvratire. Vai voua care claditi casa langa casa si gramaditi tarini langa tarini, pana nu mai ramane nici un loc, ca sa fiti numai voi stapanitori in tara!... Jur ca aceste case multe, mari si frumoase vor fi pustii si nimeni nu va mai locui in ele... Vai de cei ce dis-de-dimineata alearga dupa bauturi imbatatoare, vai de cei ce pana tarziu seara se infierbanta cu vin! Cei care doresc la ospetele lor chitara, harpa, toba, flaut si vin! Ei nu iau in seama faptele Domnului si nu vad lucrarile mainilor Sale" (Isaia 5, 4-12). Este vorba deci de oameni nedrepti in cugetul lor, care prefac darurile lui Dumnezeu in drepturi personale, care traiesc numai cu paine si isi ingreuiaza inima cu mancare si bautura, incat nu mai sunt in stare sa vada minunile lui Dumnezeu din creatie. Astfel de oameni aveau sa nu primeasca nici pe slugile Stapanului viei - prooroci - nici pe Fiul Sau trimis in cele din urma la "plinirea vremii".

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Cum sa biruim iubirea de arginti