Leru-i Ler

Leru-i Ler Mareste imaginea.

În procesul de descifrare a misterului ascuns în tainicele refrene cu Leru-i Ler, capitol deosebit al tradiţiei populare româneşti, în mod cu totul paradoxal, cercetarea etimologică s-a desfăşurat vreme îndelungată, necesitând 2000 de ani până la descoifrarea tainei. Putem spune că Ler a “dormit” de două milenii, somnul uitării şi al necunoaşterii. Pare de necrezut, cu atât mai mult, cu cât, an de an, sărbătorile Crăciunului au reînviat cu stăruinţă viaţa tainică a vechilor colinde, prin producţii culturale de excepţie. Primele scânteieri ale adevărului s-au arătat abia prin 1989, când V. Kernbach afirma că „Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman“.

Până în acest punct, afirmaţiile oamenilor de cultură şi ale „specialiştilor“ români, străine de spiritul istoriei, sunt de-a dreptul halucinante. Astfel, cuvântul Ler ar proveni din latinescul Alleluia sau Halleluiah, ori din ardelenescul ler, cuvânt care, pronunţat cu un e foarte deschis, aminteşte de pronunţia ungurească şi desemnează cuptorul din spatele sobei, bun de prăjit carne, cozonac sau prăjituri!

Studiile recente afirmă clar ideea că numele de Ler vine din timpurile creştinismului timpuriu. Printre primii care s-au preocupat de misterioasele colinzi, a fost profesorul, poetul şi filozoful Grigore Albu Gral. Acesta, în cadrul seminarelor sale despre Sermoterapie, afirma cu claritate (prin 2003-2004) că „ Ler este Numele lui Dumnezeu “.

Nemuritoare şi extrem de iubite de colindătorii întregului spaţiu mioritic, colinzile lui Ler, deşi îmbrăcate în veşminte tainice, vibrează ca şi în urmă cu miile de ani, în deplină consonanţă cu credinţa poporului, devenind, asemenea doinelor, adevărate bijuterii de artă religioasă, literară şi muzicală, rafinându-se ca cele mai frumoase rugăciuni ale poporului creştin. Astăzi, despecetluită pe deplin, taina refrenelor din colinzile lui Ler se luminează ca fiind nu numai o comoară a tradiţiei, ci însăşi Moştenirea de sfinţenie a poporului român, primită în dar la primul botez al omului pe Pământ.

Studiul de faţă preia informaţiile poeziilor, legendelor, miturilor, poveştilor şi colindelor româneşti şi, cercetându-le cu instrumentul iubirii, le alătură celor primite pe calea revelaţiei.

Cutezând la abordarea unui mod personal de cercetare, la atâta vreme de trecere în uitare, pot spune că, în dimensiunea colindelor, timpul a stat pe loc, căci aproape nimic nu s-a schimbat. Doar generaţiile au curs unele după altele, lăsând după ele aceeaşi taină nepătrunsă. Cum educaţia lui Leru-i Ler începe încă din fragedă pruncie, putem chema în ajutor amintirile veşnicei tinereţi, trezite la viaţă nouă în călătoria noastră spre timpurile de altădată. Dar, atunci, ca şi acum, brațele calde ale mamei au fost mereu primul cântec, primul leagăn şi prima îmbrăţişare. Și, în toate epocile, în momentele de duioşie şi fericire sublimă, mamele bune vor fi îngânat aceleaşi cântece de leagăn. Astfel, încă de pe când omul era mic-mititel, Pământul ar fi putut auzi, mii de ani la rând, aceleaşi cântece de leagăn şi aceleaşi colinde tainice, ascunzătoare ale misterului lui Leru-i Doamne. Acestea ar fi putut suna cam așa:

Nani, nani, flori de lună, Prindeți soarelui cunună Și suiți-o sus pe cer Pe la curțile lui Ler.
Nani, nani, somn ușor, Cântă dorul călător, Îngeri suie și coboară Iară Ler prin ceruri zboară.

sau:

"Întorcu-să-ntorcu, Întorcu-să-ntorcu, Hai linu-i Leru-i Doamne! Trei păcurărei L-o turmă de miei, L-o turmă de miei, Ș-ai linu-i Leru-i Doamne!" (Folclor din Ardeal)

De bună seamă, în cântecele de leagăn s-au găsit, pe lângă dragostea mamei, și elemente ale identificării părinte-copil. Aceasta a fost atunci -și e la fel este și în zilele noastre- când mama şi copilul trăiesc împreună prima lecţie a iubirii:

Că mama te-o legăna Și tata te-o apăra.

Găsim aici și stabilirea raporturilor firești din familia creştină. Găsim aici marea taină a vieții, cuvântul dragostei. Nu mă îndoiesc, tot prin cântec a făcut cunoștință și primul copil cu Numele Tatălui. Îmi pot imagina pe Sfânta Maria legănându-și copii și cântându-le Leru-i Ler! Cred că nu greșesc afirmând că primul tată al începuturilor se numea Ler și era Tatăl taților! Și-atunci, putem crede că, zorii-de-ziuă ai omenirii este de căutat și rădăcina tainei Numelui lui Dumnezeu. Primind spre știință şi păstrare spre nemurire a numelui tatălui dintâi, primii copii au primit și prima lor moștenire. Erau, astfel, în posesia unui mijloc de chemare, de identificare, de comunicare și de comuniune copil-părinte, moştenire lăsată tuturor copiilor lui Dumnezeu. Astăzi, copilul nu numai că își poate striga tatăl dar, chiar și primul cuvânt rostit de gura lui, este cuvântul ta-ta. Existența încă în zilele noastre a fenomenului transferului de informații prin intermediul telepatiei este o relicvă din timpurile vechi, când transmiterea gândurilor şa distanţă era o cale normală de comunicare, nu numai cu Dumnezeu, dar și între oameni. Păcat, multe dintre funcțiunile ancestrale ale creierului uman s-au restrâns sau au pierit cu totul. Totuși, chiar prin această inestimabilă pierdere, Numele Tatălui și taina lui nu s-a pierdut până astăzi. Primind taina Numelui, cu porunca să nu-l uite niciodată și să-l transmită prin viu-grai din generație în generație, prin educație, prin credință vie și prin limbă-de-moarte, oamenii primeau darul iubirii, concretizat într-o moștenire nemuritoare, dată pentru eternitate. Legea Numelui lui Dumnezeu a fost nu numai prima, dar și cea mai importantă pe care a primit-o omul trăitor pe fața Pământului. Ea trebuia să fie respectată pe parcursul întregii istorii a lumii omenești. Lege a fost odată și lege ar trebui să fie și astăzi, chiar dacă, de-a lungul timpului, oamenii au uitat de însemnătatea ei. Uitând de Numele Domnului, civilizația modernă a înregistrat și o altă nenorocire, căci o mare parte a omenirii nu numai că a uitat de Numele Domnului, ci chiar și de existența lui Dumnezeu! “Dumnezeu e mort!” afirmă filozofia unei jumătăţi din populaţia planetei! Astăzi, în toate ţările lumii, derutate de lucrărilor rătăcitoare ale duhurilor satanice, se infiltrează curentele păgâne într-o acţiune fără de precedent, încât răspândirea ideilor lor este în creştere chiar şi în ţările foste eminamente creştine. Oare ce s-a putut întâmpla cu omul, de s-a ajuns în această stare de rătăcire?

Totul a fost frumos pe Pământ până la marea ruptură pricinuită de apariția lui Satan. De atunci încoace, cunoscând păcatul și suferind lucrarea acestuia, oamenii s-au îndepărtat tot mai mult de lumina divină, au uitat de Numele Domnului, și-au creat noi zei și noi obiceiuri, şi-au scris legi noi şi s-au plecat în faţa altarelor păgâne. Mereu mai departe de izvoarele adevărului, urmaşii de astăzi ai foştilor creştini au înlocuit Numele lui Dumnezeu cu alte nume, după imaginația noilor lor profeţi, preoți şi filozofi, și după sugestiile înșelătoare ale duhurilor Răului. Astfel, în religie au apărut încrengături de credințe fără de Dumnezeu sau numărând zeii cu sutele. Mișcarea de alienare a noilor religii a durat, în mod natural, sute și mii de ani, ajungându-se în zilele de astăzi la un haos planetar. Răul cel Mare, suportul acestei energii negative, mereu mai abil, mai înșelător și mai puternic, a fost însuși făptuitorul acestei lucrări de tulburare a omului și de încețoșare a minților sale. Tot el a fost și izvorul infernal din care s-a adăpat lucrarea! La urmă, străini cu totul de rădăcinile lor, oamenii s-au îndepărtat de centrul sfânt al vieții, pierzând pe de-a-ntregul drumul cel drept și lumina izvorâtoare din credința cea adevărată. Astfel, odată cu afirmarea lui Satan ca stăpânul lumii, omul, căzut prizonier în cercurile infernale, a devenit robul fără de speranţă al duhurilor şi ideilor sale nefaste.

“Îi voi despărți pe oameni de însuși părintele lor!” și-a zis Satan. Și a reușit acest pas. Pierzându-și credința și posibilitatea contactului telepatic cu părintele său, omul a rămas orfan, fără de tată și fără de mamă, sortit vieții păcatului, viciului și bolii, pierzaniei și morții timpurii, singur și părăsit sub apăsarea satanică, într-o lume ostilă, stăpânită și controlată doar de demonii și de duhurile infernului. Toate aceste lucruri au deja o vechime. Au trecut anii, sutele și miile de ani de când omul și-a pierdut rădăcinile sale. În acest timp, dezrădăcinarea sa a continuat și nu s-a oprit nici în zilele noastre! Inevitabil, odată cu pierderea credinței în Dumnezeu, a început și fenomenul de pierdere a cultului și amintirii strămoșilor, totul trecând într-o mare și neagră uitare. A apărut uitarea a tot ceea ce a fost odată sfânt și acceptarea fantasmelor înșelătoare ale unui prezent iluzoriu. Această viață, fără de temei și fără de puritate, nu era de fapt altceva decât alunecarea în patima păcatelor, în halucinaţia nebuniei, în cercul bolilor şi suferințelor și în monstruozitatea infernului lui Satan. Expresia și definirea cea mai cruntă a acestei stări s-a concretizat în omorârea Fiului lui Dumnezeu, în programul infernal al Apocalipsei lui Ioan și în crearea haosului modern continuu, la nivel mondial. Haosul însă, odată creat, a lucrat mai departe. Din haos s-a născut lumea de astăzi, împreună cu popoarele ce se mișcă debusolate și fără de nici un viitor, resturi umane fără de speranţă şi conştiinţă, pierdute definitiv în deşertul păcatului. Din acest haos hidos s-a născut animalul malefic ce aleargă să înghită ţări şi popoare întregi și însăși sufletul ființei umane. Din haos și din lucrare diabolică s-a născut monstrul vrajbei, cel care a aruncat ura între oameni, ridicându-i pe unii contra altora și părăsindu-i în ceața miilor de credințe și de religii pământene. Din haos s-a născut societatea capitalistă şi filozofia sistemului. Aceasta l-a transformat pe om într-un animal feroce, mereu în luptă contra altor oameni, mai mult, a făcut din el un lup sângeros, trăitor într-o lume de lupi sângeroşi. Haosul este lipsa cunoașterii Numelui lui Dumnezeu, este lipsa luminii celeste, este inocularea spiritului trăirii în infernul păcatului, este lipsa iubirii lui Dumnezeu. Haosul este iminența morții eterne!

Dată fiind situația relatată, îmi permit să adresez câteva întrebări: La cine ne rugăm noi, astăzi? Pe cine strigăm în ajutor când suntem la grea încercare? Cui îi împărtășim gândurile, durerile și dorințele noastre? De la cine așteptăm ajutorul, iertarea, iubirea și mântuirea? Cui îi dăruim energiile sufletelor noastre? Întrebările mele pot avea un răspuns clar doar când îL purtăm în noi pe Dumnezeu şi credinţa Învierii, căci singura certitudine a omenirii rămâne Iisus Hristos! El deschide singura carte vorbitoare despre Adevărul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură! Dar, și aici apare aceeași întrebare. De ce, nici Noul Testament nu ne dăruieşte Numele Domnului? Orice explicaţie este greu de înțeles, fără nici o dovadă. Iată-ne păşind pe un drum al cărui început şi sfârşit este necunoscut!

Ajuns cu meditaţia în zona nisipurilor mişcătoare, cumoinţenia mă îndemna să abandonez cursa de găsire a adevărului şi de luminare a tainei, în timp ce credinţa în Dumnezeu, în înţelepciunea, în sfinţenia şi în adevărul credinţei poporului nostru mă îndemna să caut mai departe. Dar unde? Mă simţeam singur şi neputincios.

Cred că toată lumea este de acord când spun că, atunci când adevăratul Nume al Domnului s-a pierdut, odată cu el s-a pierdut și legătura cu purtătorul Numelui! Sufeream că creştinii nu deţineau nici o dovadă în scris care să poată proba adevărul Numelui lui Dumnezeu. Părea că totul s-a pierdut sau a fost distrus cu reavoință! Mă gândeam că o ultimă şansă ar mai putea-o oferi cercetările viitoare ale documentelor secrete din biblioteca Vaticanului. sau o minune adevărată. Altfel gândind, mă întrebam mereu: Odată ce Numele Domnului este nemuritor, nu mai există oare nici o șansă pentru aflarea adevărului? Oare, înafara certificării scrise, memoria popoarelor nu a mai păstrat, în vre-o altă formă, nici o fărâmiță din taina cea mare? La începutul cercetărilor mele, aveam alături doar credinţa în Domnul şi în nemurirea Numelui Său. Trebuie să recunosc, gândul că, undeva, ascuns sub o aripă de mister, se află taina cea mare, nu-mi dădea pace. Dar unde? Nu găseam nimic. Totul rămânea pierdut în negură. Şi, tot în negură erau şi cercetările mele.

Cândva, călătorind prin Europa, o singură rugăciune a fost de ajuns ca Dumnezeu să risipească, în chip miraculos, valurile de ceață din drumurile mele! Acum, tot cu gândul la o minune, mă întrebam dacă aceeaşi putere divină nu ar fi putut risipi și ceaţa ce acoperea Numele lui Dumnezeu. Mă rugam Sfintei Maria pentru luminarea căutărilor mele, mă rugam și așteptam un semn de la Dumnezeu. Și, mărturisesc astăzi cu bucurie, într-o anumită zi, aşa, ca o altă mare minune, acel semn veni într-adevăr!

Acum, când ştiu că negurile tainei s-au ridicat, cred cu convingere că și din ceață se poate vedea lumina dumnezeirii! Și, mai cred că însuşi Numele Domnului poate lumina ce a risipit negurile misterului. În acel moment, un gând nou, ca un fulger, a fost acela care a risipit întunericul neștiinței. Era mesajul primit de la Dumnezeu: „Caută în tainițele tradițiilor poporului român!” Am căutat pe drumul nou arătat şi, ca urmare a ajutorului primit prin revelație divină, ceea ce am căutat, am și găsit.

În acele zile era sărbătoarea Crăciunului. În ţară, urmând tradiții milenare, poporul creştin o celebra cu mic și mare, prin rugăcoiune, post şi prin cântarea colindelor. Tot atunci, la Facultatea de Teologie din Sibiu se anunțase Concertul de Crăciun. Am luat programul concertului și l-am citit. Primul titlu mi-a sărit în ochi ca o pară de foc: Lerui Ler. Cum aveam și notele colinzii, am început să studiez textul și melodia. La citirea cuvintelor „Lerui Doamne”, m-a oprit un glas: „Nu citi lerui doamne! Citește Leru-i Doamne!” Am pus liniuţa şi m-am minunat. O scânteiere mi-a străpuns capul, pe când ființa întreagă îmi era cuprinsă de-o lumină lucitoare “ca lumina cea de soare”!

Încă din fragedă pruncie, colindam, an de an, pe la toate porţile satului. Colindam precum poporul întreg colinda. Mama, bunicul și mama-bătrână m-au învățat primele colinzi cu Leru-i Ler. Cred că şi lor le datorez apropierea mea de miracolul lui Leru-i Ler şi puterea de-a nu-mi pierde credinţa. Atunci însă, în acea zi de neuitat, de la Sibiu, sfințenia tradiției românești şi-a arătat, mai mult ca oricând, flacăra vie și clar-vorbitoare. Căci cartea tradiției este nu numai o colecție de poezii, de basme, de obiceiuri și de legende, ci însăși legea şi învăţătura de căpătâi a neamului, păstrată neschimbată din timpurile Nașterii celei Dintâi a omului pe Pământ! În ea, printr-o multitudine de știri despre obiceiurile, munca, istoria și sufletul omului, trăieşte geniul popular. Am înţeles că el ne dăruiește, dezbrăcat de cămașa de taină, un nume cu rezonanțe nemaiîntâlnite în cultura altui popor. Vorbim aici despre cea mai mare moștenire a poporului român. În tradiția sa, vechii români au memorat și au transmis generațiilor viitoare, nestricat și neschimbat, însuşi codul dumnezeirii. Statornic în furtunile miilor de ani, poporul român nu a pierdut Legea, devenind astăzi, la capătul firului, moștenitorul unui mare şi de neegalat tezaur.

Astăzi, când scriu aceste cuvinte, sunt convins că, încă din veşnicie, poporul român a fost ales să fie trup al acestui tezaur, dovedit a fi însuşi Numele Domnului. De aceea, poporul nu a uitat niciodată ca, prin colindele sale, să reînvie şi să onoreze cea mai mare sărbătoare a anului, vestind un nume și calitatea deținătorului acestui nume: Leru-i Ler și Leru-i Doamne. Atunci, am înţeles mai bine de ce creştinismul ortodox are şi un alt izvor decât cel al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi şi că, această sfinţenie este izvorâtoare din Sfânta Tradiție. În acea zi, am înţeles că, în acest caz, însăşi credinţa ortodoxă a salvat păstrarea în lumină a valorilor misterioaselor colinde cu Ler-i Ler, salvând Numele ui Dumnezeu de la căderea definitivă în uitare. Am mai înţeles şi de ce, astăzi, România este Ţara Sfântă a lui Dumnezeu, în vreme ce Sfânta Tradiție, ca păstrătoare a Moștenirii lui Dumnezeu pe Pământ, se deschide astăzi întregului popor român din ţară şi din străinătate şi, prin el, creştinătăţii întregi, la celebrarea fiecărei sărbători a Crăciunului, când mic și mare se alătură rugăciunilor Marelui Ler-Împărat. Poate fi acesta Adevărul? Poate fi poporul român binecuvântat prin însăși păstrarea Numelui Cel Viu? Poate fi poporul acesta, cel „care a trăit în întuneric”, poporul care „va vedea o lumină mare”? Pot fi luminițele întrezărite astăzi în credinţa lui, raze din chiar lumina aceasta? Să intrăm încă puțin în istorie.

Despre Dacia și despre timpurile vechi ale neamului se cunosc puține lucruri. Și despre Dumnezeul ei nu se știe prea mult. Pe teritoriile cucerite, stăpânirea romană a dus la Roma sau a distrus tot ceea ce amintea despre puterea, viața, credința și Dumnezeul Daciei, dovedită ca fiind însăşi leagănul civilizaţiei omeneşti! Ceea ce a mai rămas și s-a arătat din nou ochilor omeneşti, a fost preluat de alți răpitori -iar aceștia au fost destui!- și dus în lumea întreagă. Din sudoarea acestei ţări și din bogățiile sale, s-au pus bazele civilizațiilor moderne ale Romei, Vienei, Budapestei, Moscovei. Iar lista poate continua cu o mențiune specială pentru turci! Să nu-i uităm nici pe ruși, cei care nici până astăzi nu au restituit valorile naționale și Tezaurul României!

Vorbind despre România, desoigur, ne cuprinde plânsul. Ceea ce s-a întâmplat și se mai întâmplă încă aici, sunt tulburările unor presiuni satanice de proporții apocaliptice. Este fără de îndoială că, în ultimii ani, activitatea infernală a duhurilor și demonilor lui Satan a crescut în intensitate pe toate continentele, din păcate, extrem de mult, la noi acasă. Mă întreb, însă: Există oare vre-un motiv ori vre-un plan care a dus la ascuțirea atacurilor împotriva României? Se pare că da, căci există o putere malefică ce dorește pieirea țării și poporului acesteia!

Este de înţeles că, fiind ţară sfântă şi poporul sfânt, dușmanii românilor sunt şi duşmanii lui Dumnezeu! De la apriţia Răului, aceştia nu sunt alţii decât duhurile şi demonul morţii satanice. De aceea și atacurile acestora împotriva valorilor României, sunt de neegalat și fără de oprire. Iată, pentru prima oară în istorie, deşi iubitori de casă, de ţară, de popor şi de Dumnezeu, milioane de români și-au părăsit familiile, luând drumul străinătăţii. Cei rămași acasă de-abia mai trăiesc de pe o zi pe alta. Nivelul mortalității infanile, al hoției și al corupției, dusă până sus, în păturile conducătoare, este cel mai mare din Comunitatea Europeană. În toate țările lumii, deşi creştin, cultivat, harnic şi cinstit în marea lui majoritate, poporul român a ajuns să fie privit cu ură și dispreț. Ziarele și mediile Occidentului fac praf societatea românească în tot ceea ce o caracterizează. Nici o țară din lume nu mai apără valorile românimii, ba se prefac că le-au uitat, deşi cultura și civilizația românilor este prezentă și apreciată, chiar dacă în tăcere, în lumea întreagă. Contra României, duşmanii ei au creat un curent de denigrare, antipatie și de ură dirijată, în timp ce milioanele de buni români fac cinste țărilor care i-au primit, în timp ce zeci de mii de doctori de prestigiu și de asistente medicale, de ingineri, de specialiști în computere, de constructori și de artiști din toate specialitățile, fac fala civilizațiilor străine! În contratext, iată câteva noutăți românești de ultimă oră: țiganii României și ai Bulgariei sperie guvernele străine, mai ales pe cel de la Berlin, Londra și Bruxelles, politicienii europeni strigă împotriva lor și prelungesc oprirea liberei treceri și circulații a bulgarilor și românilor în spațiul Schengen, exporturile românești sunt boicotate, 7,5 milioane de români l-au demis pe președintele Băsescu, în timp ce acesta refuză să accepte referendumul, blocând viața normală a țării cu un sistem antiromânesc şi corupt de justiție și de administrație. În același context al nenorocirilor, mediile de știri ale țării anunță mereu catastrofe, inundaţii, incendii, crime, sinucideri, accidente, trafic de copii şi de femei, morți fără număr de copii nevinovați! Astăzi s-a anunțat destrămarea unei bande de proxeneți care a vândut Occidentului peste 200 de copii români, nenorocindu-i și silindu-i la prostituție, un copil român de numai cinci ani a fost otrăvit în Italia cu o ciocolată, sute de românce fac prostituție în marile orașe occidentale - printre ele chiar și sportive medaliate naţional şi internaţional! Alte știri fierbinți: ungurii și secuii din Transilvania cer autonomie, şi-au înfiinţat chiar o armată şi depozite de muniţii pe teritoriul României, un parlamentar englez strigă în forumul european că România și Bulgaria nu trebuiau primite în Comunitatea Europeană, propune interzicerea circulației cetățenilor lor prin Europa și cheamă țările Consiliului Europei să nu mai facă nici o uniune politică cu Bulgaria şi România! Mai mult, milioane de români şi-au luat cetăţenie maghiară! Rău, foarte rău! Dar, zic unii, se poate și mai rău! Așa este, atunci când ai căzut pe panta răului și răul vine din însuşi izvorul satanic al lucrărilor infernale, chiar și răul apocaliptic este posibil!

Astăzi, trăind fără de Dumnezeu, în lumea stricată şi rătăcită a civilizațiilor aşa-zise moderne, realizăm că omul, în culmea păcatului şi a nebuniei sale, îL omoară zilnic pe Fiul lui Dumnezeu! Ne întrebăm, pe bună dreptate: a pierdut omenirea de tot credinţa în Dumnezeu? Oare, căzută în pulberea timpului și murdărită în conflictul cu monstruozitățile satanice, s-a prăpădit și ultima scânteie a Dumnezeirii, izvorul primordial al sfințeniei? Cunoscând realitățile mondiale cotidiene, răspunsul ar putea fi “da”. Da, popoarele lumii L-au pierdut pe Dumnezeu! Sau nu L-au mai avut de sute de ani! Căci s-a ajuns ca jumătate din populaţia globului să nu vrea să ştie de El! Pe de altă parte, cunoscând sufletul, cultura, credința și iubirea de Dumnezeu a românilor - da, tocmai a românilor! - putem afirma cu certitudine: Nu! Nici pe Dumnezeu și nici Numele Său nu l-am pierdut! El a trăit şi trăieşte şi mai departe, viu şi nemuritor, în chiar inima poporului român! Iar această inimă mare este Sfânta Tradiție. Putem spune cu certitudine că, în România, scânteia tradiției nu s-a stins, ci pâlpâie încă şi, deşi este mică, poartă în ea germenul divinităţii nemuritoare! Păcat doar că această minune a luminat doar icoanele tradiţiei şi credinţei unui singur popor, poporul român, unde Numele Domnului, a scânteiat tainic prin timp şi prin acoperământul de mister. Dar, chiar și așa, trăind o viață secretă, existența unei flăcărui vii, a fost binefăcătoare! Căci cândva, nu peste mult timp, din această flăcăruie, se va aprinde o mare vâlvătaie!

În acest punct al povestirii, cred că a sosit momentul să credem cu îndrăzneală: poporul român și-a descoperit, într- adevăr, Moștenirea! Este vorba despre o bogăție inestimabilă, cu neputință de evaluat în aur și în pietre scumpe. Este vorba despre însăși Tezaurul lui Dumnezeu pe Pământ! Iată cum, sub puternice atacuri infernale, moștenirea românilor readuce din tainițele timpului un cuvânt viu, de o frumusețe neînchipuită, ocrotit vreme de milenii în adâncul inimii şi sufletului, religiei și istoriei, cuvânt-credinţă, cel care a rezistat vitregiei tuturor vremurilor și nenorocirilor acestui popor. Dacă acest cuvânt este astăzi trăitor, cu siguranță că a trăit și a fost cunoscut și de către poporul cel vechi al țării de ieri, de către locuitorii Daciei! Și, chiar așa a fost, aflăm prin taina Cuvântului lui Dumnezeu: până acum 2000 de ani, dacii mai cunoștau încă adevăratul nume al Domnului! Până la apariția creștinismului - și sute de ani mai încoace - peste tot perimetrul de la Carpați, Dunăre și Mare, un zeu suprem, numele său și credința în El au rămas mereu vii în practica populară. Această realitate aruncă o lumină cu totul nouă asupra credințelor vechilor popoare și asupra creștinismului timpuriu, cel care, pentru români ne apare ca venind din chiar începuturile neamului omenesc. Mai târziu, prin nașterea și prin credința sa, Iisus Hristos a sfințit neamul traco-geto-dacic, ducând poporului Israel, căzut în viciul răului și al stăpânirii demonice, și lumii întregi, învățătura despre Minunea Învierii! Păcat că multe dovezi referitoare la viața și la faptele Mântuitorului au pierit în focul ignoranței, al răutății și al urii începutului de mileniu, arse – sub aceleaşi imbolduri satanice! - de către însăși propagatorii credinței creştine! Dar, chiar și așa, trăind în doar în Sfânta Scriptură, Iisus, prin întreaga Sa viață, prin propovăduirea Evangheliei Iubirii, prin Numele Său de om și de Dumnezeu și, mai ales, prin Învierea Sa, a refăcut legătura cu Dumnezeirea Tatălui ceresc, aducând leacul vindecării omenirii bolnave și dăruindu-i Salvarea și Mântuirea. Marea minune înfăptuită de Iisus a fost stabilirea, prin El însuși, a unei noi și directe legături cu Tatăl și crearea unei noi posibilității de viețuire, de comunicare și de comuniune personală cu Creatorul. Lucru important, Iisus a dăruit omului, asemănător ca în vechime, posibilitatea iertării păcatelor, reînceperea vieții din stare de curățenie și intrarea în sfințenie. Fapt cu totul nou, creștinismul aduce alăturarea Mamei la Sfânta Familie. Această alăturare nu este întâmplătoare, știind că așezarea Sfintei Maria alături de Marele Ler este firească, întrucât, alături de El stă din eternitate! De aceea, creştinii de pretutindenea îşi înalţă inimile şi sufletele, cu tot mai mare iubire, inimii Maicii Domnului şi, urmare a revelaţiilor divine, afirmă aparteneţa Sfintei Maria la Sfânta Pătrime, adevăr ce se deschide lumii și prin cuvintele acestei cărți. Cât despre starea altor taine, astăzi, în aşa-numitele Zile de pe Urmă, revelaţia divină afirmă că a sosit timpul despecetluirii multora dintre ele. Printre acestea este și aceea a Revenirii Mântuitorului. În acest context, putem afirma din nou, cu aceeași îndrăzneală: timpul Revenirii Mântuitorului a sosit şi străluceşte în chiar zilele noastre! Iată și o altă lumină, din lumea științei. În zilele trecute, prin lume a început să circule o pagină cu un text vechi de 1200 de ani, scris în limba coptă. Textul afirmă că Iisus ar fi putut să scape în orice moment de asupritorii săi, chiar și de cumplita sa moarte, dat fiind faptul că poseda puterea de a se face năvăzut și chiar de a-și schimba forma, după dorința sa! Textul, venind în acest timp al marilor descoperiri, este o înnoire a Scripturilor, pare a fi autentic și clar vorbitor despre facultățile supranaturale reale ale Mântuitorului!

În spațiul mioritic, un popor sărac dar cu geniu divin și cu credință nestrămutată, a creat o civilizație cu totul deosebită față de toate celelalte popoare ale lumii, diferită chiar și față de aceea a popoarelor învecinate. Secretul acestei civilizații stă, în primul rând, în Moștenirea ancestrală și în credința sa, cu totul deosebită. Și, mai ales, este în legătură cu credința în Marele Ler, vechiul și marele zeu al poporului român dintotdeauna, căci despre el este vorba!

Nenumărați oameni de cultură s-au preocupat de-a lungul timpului de descifrarea tainei cuvântului Ler si a misteriosului refren Leru-i Ler, Leru-i Doamne, Hai Leroi doamne și Hai linu-i Leru-i Doamne! cu o eflorescență de variante în tradiţiile întregii românimi. Străduința savanților este lăudabilă, rezultatul însă, departe de adevăr! Respect cunoștințele, teoriile și punctul de vedere al tuturora. Respect și punctul de vedere al Vechiului Testament, dar iubesc mai mult adevărul. Acest adevăr ni-l vorbește deslușit însuși limba română. Leru-i Doamne face parte din viața de ieri, de azi și de mâine a poporului român.

Permiţându-mi să decopertez o mare taină, ascunsă de milenii în conștiința tradiției populare, sunt convins că a sosit ceasul acestei arătări. Amintirile cele vechi ale urmașilor traco-geto-dacilor și ale tradiției folclorice, într-un glas cu cunoștințele dăruite prin Cuvântul lui Dumnezeu, ne vorbesc despre existența veche de mii de ani a numelui viu Ler, înconjurat de un adânc și nedezlegat mister. Respectate, cinstite şi citite corect, tainicele formule ale refrenelor lui Ler conțin o informație arzătoare pentru creştini, luminată doar în ultimii ani: Ler este Domnul, Ler este Numele Domnului Dumnezeu!

Din formulele scrise mai sus, orice om de bună credință își poate da seama ce înseamnă aceste cuvinte tainice, anume că, în tradiția populară, Ler este Doamne-Doamne, Marele Dumnezeu! În mod natural, taina pare uşor de descifrat: Leru-i Doamne! Ler e Doamne-Doamne, Doamne Dumnezeu! Şi, totuşi, până la a accepta această explicaţie, drumul nu a fost uşor, deşi, în frumuseţea sa, acest refren tainic leagă trecutul cu prezentul și istoria precreștină cu cea creștină. Formula tainică a lui Leru-i Ler reușeste să fie o punte între zilele de ieri și de astăzi, între timpurile Țării Raiului și cele ale Judecății de Apoi.

„Hai Leru-i Doamne!” „Leru-i Ler!” „Hai Ler!” "Leru-i Domn", "Lero-i Domn", “Hai Leroi Doamne”, „Leru-i Doamne!” „Hai linu-i Leru-i Doamne!” și toate celelate variante ale acestei formule singulare, neînţelese sute de ani, clarifică într-un mod simplu și minunat, specific culturii românești, nemuritoarea taină. Din frunzișul variantelor vorbitoare despre Ler, am ales fragmentele de mai jos, pe care regret că nu pot să vi le prezint așa cum le-am auzit și eu, prin frumusețea melodică cerească şi printr-o poezie autentică, într-o rafinată armonie cu cântecul:

".Și cu flori de măr in mână Se coboară peste stână Îngerii cântând din cer: Ler, Doamne Ler!"

sau:

"Pe cel câmp verde-nflorit, Holerunda Lerul Doamne, Paște-mi o turmă de oi, Holerunda Lerul Doamne, Dar la oi cine-mi ședea. Ședea-mi Zăul Dumnezău Și-mi șădea pe-un bucimaș, Și-mi zicea-ntr-un fluieraș, Cum îmi zice, oi îmi strânge, Cum îmi trage, oi întoarce."

sau:

"Cerul și-a deschis soborul, Leru-i Doamne Ler, Au pornit cu plugușorul Îngerii din cer." (Radu Gyr)

Sutele de variante ce conţin tainicul nume al lui Ler - același cu Ler-Împărat şi cu Domnul Cerurilor - vorbesc despre Împăratul Lumii, Cel ce a trăit, cândva, împreună cu oamenii pe Pământ! O veche legendă povesteşte că, plecând într-o noapte de la Dunăre, Domnul de Rouă a călărit înspre Curțile lui Ler-Împărat și a mers așa, până în zorii zilei. Atunci, razele soarelui l-au topit, prefăcându-l într-un râușor. Exemplele pot continua mai departe. Remarcabil este că poporul român, deși astăzi pare să-i fi uitat semnificația, a cunoscut pe vremuri Numele cel vechi al Domnului, l-a onorat, l-a cinstit, l-a sfințit, l-a rugat, l-a cântat - și-l mai cântă și astăzi! - în poveștile și-n colindele sale nemuritoare. După cum se înțelege și din frânturile prezentate, „Doamne Ler”este Domnul Ler, Marele Dumnezeu!

În analiza mea, îmi permit să atrag atenția asupra expresiei "Leru-i Doamne", în acest fel scrisă. După știința limbii române - și prin ortografia folosită - "Leru-i (-i = îi, este) Doamne -", chiar și un copil de școală poate înțelege că Leru-i Doamne nu poate însemna altceva decât că "Ler este Doamne, adică Dumnezeu!" Dificultatea înțelegerii acestei expresii este ca și povestea cu oul lui Columb: lipsea doar liniuța între Leru și i, pentru a descifra întreaga ecuație! Mărturisesc, și eu am pierdut destulă vreme până să pricep că poporul român nu glumește cu cuvintele, mai ales în domeniul tradiției. Și, mai știu, chiar și din familie, de la bătrânii noștri, despre existența unei legi ce porunceşte ca întreaga bogăție spirituală, așa-zisa Moștenire, să fie transmisă prin viu-grai, din generație în generație, așa cum este ea, fără de adaosuri și fără de schimbări, până când va veni vremea ca ea să fie înțeleasă, interpretată, apreciată și valorificată cum se cuvine. Mă bucur că acel timp a sosit iar sfințenia tainei a fost descoperită! Ceea ce mă miră într-un mod cu totul deosebit, este eșecul marilor personalități care s-au preocupat în zadar de descifrarea tainei. O fi fost, poate, prea puţină credinţa lor, ori așa a fost Voia Domnului!

Vorbind despre spiritualitatea românească, trebuie să afirm şi respectul pe care îl am pentru credința săracilor români, acei care, cu tot amarul vieții lor, niciodată nu și-au pierdut nădejdea în Dumnezeul străbunilor. Cât despre Numele Lui, chiar dacă era pomenit doar de Crăciun, românii nu au renunțat niciodată să-Lviseze, să-L șoptească, să-L povestească, să-Lcânte și să-L legene cu iubire și pietate și, prin El, să-L cinstească până la adorație pe Marele Dumnezeu al cerurilor și pământurilor toate. Slavă Domnului, chiar dacă tezaurele materiale au fost mereu furate, tezaurul spiritual niciodată nu s-a pierdut, spre cinstea bunicilor și străbunicilor noștri, cei care au păstrat tradiția curată și nestricată! Căci iată, astăzi, din ea a reînviat viu și strălucitor ca soarele, Numele Domnului! Iar dacă misterul lui Leru-i Doamne a fost dezvăluit, este pentru că, acolo, în inima lor, românii nu și-au pus niciodată întrebarea ce este cu Leru-i Ler. Ei l-au primit cândva în dar și, după lege, l-au păstrat cu iubire, ca pe o adevărată sfințenie ce era, și l-au cântat cu credință nepoților și strănepoților, convinși fiind că știau bătrânii ce știau! Și, mai știau bătrânii și că, odată, în vechime, poporul lor a primit o moștenire. Cât despre credinţa în existența unei moștenirii tainice, această credinţă au avut-o toţi românii, în toate timpurile, deși nu o cunoșteau și nu au văzut-o niciodată. Dar, după lege, au crezut în tradițiile părintești și au respectat cuvântul străbunilor. Conform cuvântului Legii Omeniei, păstrat încă viu şi astăzi, în viața de la țară, tot ceea ce venea de la străbuni era Sfințenie. Slavă Domnului, așa a fost și cu credința în poveștile, în legendele, în cântecele și în colindele cu Leru-i Ler! În aceeași credință din bătrâni, mare și neschimbabilă, a stat și tăria neamului nostru, cel care, trecând prin vremuri tulburi, nu și-a pierdut nici ființa națională și nici comorile tradiției populare. România a pierdut Tezaurul Țării, furat de ruși, dar a câștigat cea mai mare comoară: Numele lui Dumnezeu! De aceea, chiar și în vremurile de restriște, credința neamului a păstrat poporul împreună și l-a adus până în zilele vorbitoare despre Reînvierea Moștenirii lui Dumnezeu pe Pământ.

„Hai, Leru-i Ler! Hai, linu-i Leru-i Doamne!” Refren misterios, utilizat astăzi mai mult decât ieri. Pe acesta, românii îl cântă în colinde, dar îl și roagă cu evlavie în cea mai frumoasă rugăciune a lumii, îl plâng cu iubire și cu dor, strigându-L şi mângâindu-L pe Domnul în cuvinte simple și sincere, atinse de aripa sfințeniei, căci ce sunt colinzile cu Leru-i Doamne, dacă nu alese şi sfinte rugăciuni? Mare păcat, în condițiile civilizației moderne globalizatoare, acest tezaur al omenirii, colindele românilor, poveștile și legendele lui Leru-i Ler, s-ar putea pierde în negura culturală ale mirajului modern! Și, Doamne ferește, în cețile prostiei, ale ignorenței și ale neștiinței! Să sperăm că ceea ce a rezistat vitregiei istoriei milenare, va mai rezista și vitregiei timpurilor contemporaneității, civilizației internetului, implantului electronic și înstrăinării popoarelor. Să sperăm că ceea ce nu a murit până acuma, va trăi veșnic! De altfel, cum am putea gândi altfel? Numele lui Dumnezeu, precum și Cuvântul Său, nu moare niciodată! Căci El, ca și ființa Domnului, este nemuritor! Și nemuritor este și poporul care l-a păstrat și l-a ocrotit în adâncurile sufletului său!

Trăind douăzeci şi cinci de ani în Germania, în mod surprinzător, am găsit și acolo urmele Numelui Domnului. Mai mult, o susținere științifică pentru adevărul că Ler este însuși Dumnezeu, ne vine, pe neașteptate, din chiar cultura germană. În germană întâlnim familia cuvântului „Lehrer” (pronunță „Lerer!”). În limba germană, “Lerer” înseamnă “Învățător”! Acum, daţi-mi voie întreb: - Cine ar putea fi Învățătorul lumii, altul decât Dumnezeu, altul decât Iisus Hristos, Fiul Său?! Sau, altul decât Ler-Împărat? În limba germană mai există încă un cuvânt, şi acesta vorbitor pentru taina lui Ler: „Heiler”. Acesta înseamnă – atenție! - “Vindecător!” Heiler se pronunță Hai Ler, întocmai ca și unele dintre colinzile noastre și înseamnă: “Trăiască Ler”!

- Cine poate fi Vindecătorul Lumii, doctorul trupurilor și al sufletelor, altul decât Mântuitorul însuşi și bunul Dumnezeu? Trăim, însă, un timp al marilor minuni şi descoperiri. Iată cum, la nivelul secolului al XXI-lea, venind amândouă din vremuri de legendă şi întâlnindu-se în aceeaşi întersecţie, două culturi distincte pun mărturie pentru originea cuvântului Ler, identificat ca fiind însuşi Numele Domnului!

Acum, spre sfârşitul analizei mele, cred că pot repeta cu mai mult curaj ceea ce poporul român știa dintotdeauna, în taina sa, în subconștientul său, venind din ascunzişurile tezaurului multimilenar. Cred că putem vorbi despre o mare iubire, ale cărei puteri s-au dovedit nemuritoare. Iată de ce se colindă cu aceeaşi mare rugă şi credință, an de an, de Sărbătorile Crăciunului, când, cântându-l pe Leru-i Doamne, românii îl cântă pe Marele Dumnezeu, prin însăși taina Numelui Său.

Dacă această teorie lezează credința cuiva, mă rog de iertare. Am gândit tălmăcirea acestei taine cu sufletul curat, convins că dezvălui un mare adevăr, luminat nu numai prin analiză, ci și prin revelație divină, prin cercetarea credinței și a tradițiilor. Daţi-mi voie să cred în cinstea, în credința și în filozofia poporului nostru, căci tradițiile, legendele și poveștile amintirii neamului sunt lucrurile de sfințenie și stâlpii viitorului. Şi, această credință, aceea ce trăieşte în toate bătăile inimii mele, vorbește astăzi poporului român, moştenitorul luminii primordiale a Marelui Dumnezeu. El, poporul, este moştenirea Adevărului şi a Luminii Hristice, este lumina creştinismului celui vechi şi sfânt, întrupat în biserica ortodoxă română, cinstită apărătoare a Adevărului Mântuirii.

Ceea ce propovăduiesc eu este o mare îndrăzneală, adevărul însă, nu este al meu. El vine din adâncurile milenare ale primilor oameni. Ceea ce ei au crezut cândva, cred și eu astăzi. Cercetând şi dezlegând această taină, sunt convins că El, Ler Dumnezeu, m-a călăuzit pe toate drumurile mele, luminându-mi cărările și arătându-mi icoana adevărului.

Îi rog pe toți cei care află despre această luminare, indiferent ce credință au, să-mi permită mie și altora ca mine, acelora care credem cu tărie în acest adevăr, să afirmăm credința noastră, pe care, precum sfântă şi curată a dăinuit de milenii, tot aşa să o putem duce și mai departe, veşnic vie, pe toate drumurile românilor, poporul sfânt al Zilelor de pe Urmă.

Vă rog să mă iertaţi şi să-mi daţi voie să îngenunchez în fața neamului nostru, păstrătorul şi salvatorul Moştenirii lui Dumnezeu, ca în fața unui popor sfânt și fără de moarte.

Astăzi, odată cu descifrarea misterului cel necuprins, Numele Domnului coboară lumina sfinţeniei asupra României şi a poporului ei care a trăit în întuneric şi astăzi vede o lumină nouă, redându-i cel mai scump tezaur. Evenimentul este o binecuvântare pentru toate meridianele creştinătăţii, la ceasul când jumătate din populaţia planetei se târăşte sub stăpânirea păcatului, într-o lume a crizei vieții însăși, într-o societate decăzută, stricată, confuză și contradictorie, fără de orizont și fără de viitor.
Să primim Moștenirea sfântă și să o adăpostim mai departe în tainițele inimilor și sufletelor noastre, ca o adevărată cunună a creştinătăţii și, în Binecuvântarea Mântuitorului, să ne înălțăm pe raza Mântuirii!

Hai linu-i Leru-i Doamne!

Ioan Suciu (2010)

.

27 Septembrie 2014

Vizualizari: 1734

Voteaza:

Leru-i Ler 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE