Ce este lumina dumnezeiasca?

Ce este lumina dumnezeiasca? Mareste imaginea.

Sfantul Grigorie Palama dove­deste ca lumina de pe fata lui Moise, sau cea din Tabor nu au fost sensibile, ci insasi slava Dumnezeirii, pe care o vor vedea sfintii si in viata viitoare.

Varlaam sustinea ca "lumina aceea a fost sensibila si vazuta prin aer; atunci s-a produs pentru a uimi, dar indata a pierit; iar dumnezeire e numita fiind simbol al Dumnezeirii". Palama il intreaba: cum poate fi numit dumnezeire ceva sensibil si care n-are decat o existenta de-o clipa? Si cum e sensibila lumina aceea o data ce va fi vazuta si in viata viitoare, unde nu vom avea lipsa nici de aer, nici de spatiu, nici de altceva asemanator? Si apoi, vom vedea tot numai simboale si in viata viitoare? Parintii spun ca lumina de pe Tabor a fost insasi Dumnezeirea. Grigorie Teologul zice: "Lumina este Dumnezeirea aratata pe munte ucenicilor". Ioan Gura de Aur: "Domnul S-a aratat mai stralucitor decat era, Dumnezeirea aratandu-Si razele Sale". Vasile cel Mare: "Dumnezeu e lumina neapropiata. De aceea au si cazut Apostolii cu fata la pamant, neputand privi slava luminii Fiului, pentru ca e lumina neapropiata. Lumina e si Duhul, caci s-a zis: "Care a luminat in inimile noastre prin Duhul". Iar la Schimbarea la Fata se canta: "In lumina Ta aratata azi in Tabor am vazut pe Tatal lumina si pe Duhul, caci ai descoperit raza ascunsa a Dumnezeirii".

In ce priveste ideea de simbol, trebuie facute oarecare distinctii. E un simbol care tine de natura lucrului simbo­lizat, si un simbol de alta natura. De pilda, zorile sunt un simbol natural al soarelui, caci sunt din lumina lui. Simbo­lul de alta natura poate fi, iarasi, un lucru care subzista de sine, sau unul care e numai iluzie, fantasma, aparitie fara realitate. De prima categorie e bunaoara leul, pentru un om tare, de a doua sunt anumite forme aratate profetilor, de pilda, secera vazuta de Zaharia si altele asemenea. Simbolul natural e totdeauna cu si in natura de la care isi are exis­tenta. Cel de alta natura si subzistand de sine nu poate fi totdeauna cu lucrul simbolizat, ci poate exista si mai inain­te si dupa momentul in care e socotit simbol. in sfarsit, simbolul fara subzistenta reala, produs de Providenta nu­mai pentru a exemplifica vreun alt lucru, nu exista decat in momentul in care serveste ca simbol. Nu exista nici mai inainte, nici dupa aceea, pierind indata cu desavarsire.

Daca lumina din Tabor e numita uneori simbol, sau e simbol natural, sau nu. Daca nu e natural, sau subzista de sine, sau e numai o fantasma nesubzistenta. Iar daca e fan­tasma nesubzistenta, n-a fost, nu este si nu va fi Hristos asa in veci. Or, toti Parintii spun ca Hristos asa va veni Ia jude­cata si asa va fi in veci. Asa a fost Hristos si inainte de a Se sui pe Tabor. Caci zice Damaschin: "Se schimba Hristos la fata nu insusindu-Si ceva ce n-avea, nici transformandu-Se in ceva ce nu era, ci aratandu-Se cum era ucenicilor Sai, deschizandu-le acelora ochii si facand din orbi vazatori... Caci El este lumina cea adevarata, frumusetea slavei". Nu era deci fantasma lumina aceea. Asa a fost si asa va fi Hristos in veci. Parintii spun ca si acum, sezand de-a dreap­ta Tatalui, Iisus e plin de lumina. De pilda, Macarie cel Mare, parafrazat de Simeon Metafrastul, zice: "Framantatura naturii omenesti, pe care Si-a insusit-o Domnul, s-a asezat de-a dreapta maririi in ceruri, plina de slava; slava nu numai pe chip, ca Moise, ci in tot trupul".

Dar daca nu e fantasma trecatoare, poate fi acea lumi­na ceva de sine subzistent, despartit de Dumnezeirea sim­bolizata si adus in legatura cu ea numai accidental? Dar ce este acel ceva si unde? Iar daca e de sine subzistenta, dar e in veci cu Hristos, cum s-a dovedit, Hristos consta din trei naturi: dumnezeiasca, omeneasca si din acea lumina. Nefiind nici fantasma, nici natura straina acea lumina, urmea­za ca ea tine de dumnezeirea lui Hristos, e simbolul ei na­tural.

Parintii nu numesc de sine subzistenta, dar o numesc subzistenta. De sine subzis­tenta nu o numesc pentru ca nu formeaza ipostas propriu. Nu o numesc nici nesubzistenta, pentru ca prin aceasta se indica fie aceea ce nu exista real, ci e nu­mai fantasma, fie ceva a carei existenta se risipeste iute, cum e fulgerul sau cugetarea noastra dintr-un anumit mo­ment. Ca sa indice durabilitatea, stabilitatea acelei lumini, o declara subzistenta. Varlaam ii acuza ca o declara subzis­tenta in sensul ca formeaza de sine un ipostas, ca e de sine statatoare, ceea ce nu e cazul.

Dar daca lumina din Tabor a fost simbol natural, nu in­seamna ca era simbol natural al ambelor naturi. Caci fie­care natura are alte insusiri naturale. A naturii omenesti insa nu putea fi. Natura noastra nu e lumina; si n-a urcat Iisus pe ucenici pe munte sa li Se arate ca om. Ca om il ve­deau deja de trei ani. Deci lumina aceea a fost simbolul na­tural al Dumnezeirii. Iar ca atare este eterna, caci cele va­zute la Dumnezeu fiintial sunt fara de inceput si fara sfarsit, spune Maxim Marturisitorul.

Ca lumina de pe Tabor tine de natura Domnului se vede chiar din faptul ca Maxim Marturisitorul zice ca Dom­nul S-a facut atunci din iubire de oameni simbolul Sau. Daca ar fi facut altceva, iar nu pe Sine insusi, simbol al Sau, n-ar fi tinut de natura Lui acea lumina. Numai cand simbolul apartine natural celui pe care-l simbolizeaza spunem de acela ca se face pe sine simbol siesi. Puterea caustica a focului, emanand caldura cea perceptibila prin simturi, se face pe sine simbolul ei; caci caldura emanata e pururea cu ea si in ea, si nu se dubleaza din cauza ei. Simtul care percepe caldura focului nu poate cunoaste puterea care o emana, stie numai ca exista; nu insa cum e si cat de mare e. Numai daca ar putea deveni foc si ar inceta sa fie simt, ar cunoaste puterea care emana caldura. Dar daca ar incerca sa cunoasca aceasta putere ramanand simt, s-ar retrage repede inapoi, neputand su­porta arsura.

Deci caldura e o lucrare a focului, impartasibila. Pu­terea caustica e insa cu totul neimpartasibila. Daca la foc e astfel, cum ar putea zice cineva ca Se face cunoscuta Dumnezeirea cea asezata in ascunsul mai presus de toate prin faptul ca e cunoscut simbolul natural al ei? Nici discul soa­relui nu se cunoaste in ascunsul sau prin faptul ca-i cunoas­tem ceva din lumina. Dumnezeirea se cunoaste deci numai prin cele ce ni se impartasesc din ea; in sine insa, n-o cu­noaste nimeni, nici duhurile ceresti.

Dar nici simbolul acela nu l-au vazut ucenicii decat pri­mind alti ochi, asa incat, desi nu l-au vazut cu ochii, l-au vazut insa cu ochii ridicati mai presus de ochi, percepand lumina cea duhovniceasca printr-o putere duhovniceasca. Lumina aceea e negraita, neapropiata, nemateriala, necrea­ta, indumnezeitoare, vesnica, e stralucirea naturii dumne­zeiesti. Varlaam o declara sensibila, creata, ceva inferior cugetarii.

Lumina aceea tine fiintial, natural, de Dumnezeu, dar nu e insasi natura Lui. E o putere fiintiala, ca bunatatea, viata si celelalte. Dionisie Areopagitul zice: "Cand numim ascunsul cel mai presus de fiinta Dum­nezeu, sau viata, sau fiinta, nu intelegem altceva decat puterile proniatoare izvorate din Dumnezeu, Cel neimpartasibil". Deci toate acestea sunt puteri. Cel ce poseda adunat si unitar aceste puteri e suprafiintial. Asa si lumina aceea: este fiintiala, dar nu in­sasi fiinta lui Dumnezeu.

Varlaam insa declara orice putere si lucrare a lui Dum­nezeu creata, desi sfintii zic ca fiinta necreata are puterile necreate, precum fiinta creata are puterile create. "Dar cum nu e, zice Varlaam, aceasta lumina insasi fiinta lui Dum­nezeu daca are insusiri dumnezeiesti, daca e dincolo de orice creatura vazuta sau cugetata, daca e mai presus de simturi, mai presus de intelegere, daca are existenta prin excelenta, daca exista in veci, e nemateriala, neschimbata si subzistenta? Cum spuneti ca fiinta lui Dumnezeu e din­colo de-o astfel de lumina?". Palama raspunde ca nu exista fiinta fara lucrare naturala. Daca fiinta lui Dumnezeu n-ar avea o lucrare naturala, n-ar exista. Din faptul ca suprafi-inta lui Dumnezeu are lucrare, nu urmeaza ca e compusa, caci lucrarea e nedespartita de ea. Degeaba acuza Varlaam pe Palama de diteism.

Varlaam continua: "Darul indumnezeitor este imitarea lui Dumnezeu. El e deci o aptitudine a naturii spirituale si rationale, incepand de la prima treapta si sfarsind cu cele din urma fiinte rationale". La aceasta Palama raspunde ca imitarea singura a lui Dumnezeu nu indumnezeieste; e ne­voie si de harul dumnezeiesc cel necreat. Varlaam decla­rand harul indumnezeitor aptitudine naturala a omului cade insusi in masalianism, caci face pe om dumnezeu dupa na­tura; Dumnezeirea atunci s-ar cuprinde in natu­ra omeneasca cel putin virtual. in realitate, harul indum-nezeirii e cu mult deasupra naturii omenesti. Stradaniile proprii il fac pe om receptiv fata de har, dar nu ele insesi sunt harul.

Harul acesta care indumnezeieste, din care motiv se numeste si principiul dumnezeirii, adica al indumnezeirii, care n-are inceput si sfarsit, care se impartaseste si poate fi vazut in chip suprasensibil, are mai presus de sine fiinta cea mai presus de fiinta si de principiu a lui Dumnezeu. Ha­rul intra in relatie cu cele ce sunt mai jos de el, se impar­taseste; fiinta e mai presus de orice impartasire si relatie. Daca harul indumnezeitor e "o aptitudine care desavarseste natura rationala", atunci degeaba a venit Hristos si degeaba ne-a fagaduit pe Duhul. Invatatii elini aveau acest har in de­plina masura. Iar indumnezeirea nu mai inseamna ridica­rea peste natura si unirea cu Dumnezeu. Sau, daca indum­nezeirea e o lucrare a lui Dumnezeu, iar pe de alta parte e creata, caci o are omul in natura sa, atunci insusi Dum­nezeu e creat. Nu poate fi doar necreata natura care are lucrari create. Varlaam rationalizeaza cu totul indumnezei­rea, caci n-a experiat-o. Cine a experiat-o stie ca e negraita; ca niciodata nu se poate exprima deplin.

Numai natura omeneasca a lui Hristos s-a indumnezeit prin fiinta cea mai presus de fiinta a lui Dumnezeu. Noua ne este aceea cu totul inaccesibila, chiar daca ne ridica Dumnezeu deasupra noastra. in cei ce se indumnezeiesc e numai lucrarea acelei fiinte. Nu ca arta in opera facuta. Caci asa se afla orice putere producatoare in lucrul facut si e vazuta de toti. Ci cum se afla arta in cel ce-o primeste. De aceea sfintii se si numesc organe ale Duhului Sfant, pri­mind in ei chiar lucrarea Lui.

Harul indumnezeitor al Duhului nu e insasi fiinta cea mai presus de fiinta, ci lucrarea ei. Si nici lucrarea toata, desi in sine e neimpartita aceasta lucrare. Nu toata, caci cine poate cuprinde puterea nemarginita a Duhului afara de Iisus Hristos, in Care a incaput "plenitudinea Dumnezeirii?". Fiinta lui Dumnezeu e pretutindeni; pretutindeni e si puterea indumnezeitoare, fiind in fiinta ca putere a ei naturala. Dar precum focul nu se vede daca nu exista o materie sau un simt care sa primeasca lucrarea lui luminatoare, la fel nici puterea indumnezeitoare nu se vede si nu se simte daca nu exista un material care sa se umple de vederea sau simtirea ei. Un astfel de material e fiinta ratio­nala purificata, eliberata de invelisul diferitelor rautati. Atunci se umple si ea de lumina acelui soare, devenind ca un alt soare, radiind din sine aceeasi lumina; intocmai ca oglinda sau ca apa care, primind in ele razele soarelui, de­vin ele insele focar al acelorasi raze.

Si nu primeste numai lumina Duhului, ci si cunostinta si viata Lui. Astfel, Pavel spune ca nu mai traieste viata sa creata, ci pe cea necreata, a lui Hristos. Puterea dumneze­iasca din om e nedespartita de Dumnezeu. Nu voi sunteti cei ce graiti, ci Duhul Tatalui vostru e Cel ce graieste in voi" (Mt 10, 20).

Slava cea eterna a lui Dumnezeu nu e fiinta Lui cea neimpartasibila, caci au vazut-o atatia; iar ce se vede e si impartasibil. Cu ea se unesc ingerii si sfintii, pe cand fiinta ramane neatinsa si nevazuta. Dar slava aceasta nu e creata, caci Dionisie Areopagitul spune ca "ingerii se unesc cu razele fara de-nceput si fara de sfarsit ale Binelui si Frumosului". Ca e necreata aceasta slava se arata si din faptul ca nu se vede cu ochii si cu mintea naturala, ci cu o putere mai presus de acestea, cu puterea Duhului Sfant. Hici ingerii n-o vad cu puterea lor naturala, dovada ca ingerii rai n-o mai vad. Puterea naturala a mintii insa n-au pierdut-o, caci stiau ca Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Si de aceea se vede ca lumina aceea nu e identica cu cunostinta prin minte. Desi se numeste si cunostinta, ca una ce e izvor de cunostinta. Precum se numeste si dumnezeire, fiind lucrarea lui Dumnezeu. Cel ce e luminat are un inceput, si el a inceput sa fie luminat, dar lumina este fara de-nceput.

Argumentul pe care se sprijina Varlaam declarand harul indumnezeitor si toate puterile lui Dumnezeu create nu e altul decat acela ca Dionisie Areopagitul a spus ca Dumnezeu le intemeiaza pe ele. Dar acest cuvant indica simplu aducerea la existenta, nu si modul acestei aduceri. Ca dovada, Palama aduce locuri din Vasile cel Mare si Grigorie Teologul, in care se spune prin acelasi cuvant de Fiul ca s-a intemeiat prin Tatal, si despre Tatal ca e intemeietorul Fiului.

Maxim Marturisitorul spune ca cele ce se lasa impartasite sunt fara de-nceput, iar cele ce primesc prin impartasire au inceput. Puterile ce izvorasc din ascunsul cel mai presus de fiinta, cele indumnezeitoare, cele de fiinta lucratoare etc. sunt din cele ce se lasa impartasite sau dintre cele care primesc prin impartasire? Daca sunt din cele ce primesc prin impartasire, trebuie sa existe puteri de acelasi fel din care sa se impartaseasca. Si asa in infinit. Deci acele puteri se lasa impartasite, nu primesc prin impartasire. Apoi, cele care se impartasesc de Dumnezeu, se impartasesc din fiinta Lui sau din puterea si lucrarea Lui? Dupa Varlaam, se impartasesc din insasi fiinta lui Dumnezeu, caci puterea si lucrarea Lui nu se lasa impartasite, ci primesc prin impartasire. Dar e absurd sa se dea prin impartasire insasi flinta Iui Dumnezeu. Iar daca puterile si lucrarile lui Dumnezeu nu sunt din cele care se lasa impartasite, ci din cele care se impartasesc, n-au altceva din ce sa se impartaseasca decat flinta lui Dumnezeu, devenind ele insesi flinta lui Dumnezeu. Rezultatul este ca lucrurile, in loc sa fie efectele lucrarilor dumnezeiesti, sunt flinte din flinta dumnezeiasca, incat avem o multime de fiinte dumnezeiesti. Exista deci fiinta neimpartasita si puterile si lucrarile care izvorasc din ea si care se lasa impartasite de lucrurile care sunt efectele, creatiunile lor; in sfarsit, exista insesi aceste lucruri care primesc prin impartasire din acele puteri si lucrari. Puterile din care se impartasesc lucrurile sunt eterne si nedespartite de Dumnezeu. Aceasta e doctrina Sfantului Maxim Marturisitorul.

Varlaam obiecteaza: "intrucat vorbiti de multe realitati eterne si necreate, si totusi subordonate, si de ceva care e deasupra lor, sustineti mai multi dumnezei; iar intrucat ziceti ca acelea nu subzista despartit de Dumnezeu, si una e slava vazuta a Lui, alta fiinta nevazuta a Aceluiasi, ca avandu-le El etern pe amandoua, reduceti pe cei doi dumnezei la unul singur, insa compus".

Palama raspunde: Dumnezeu le are pe toate acelea, mai bine zis e deasupra tuturor, unitar si neimpartit. Asa cum sufletul are unitar in el toate puterile ingrijitoare ale trupului. Precum sufletul, chiar cand ochii sunt orbi si urechile surde, are in el puterile ingrijitoare ale trupului, astfel, nefiind inca lumea, Dumnezeu are in El puterile proniatoare ale lumii. Si precum sufletul nu e simplu aceste puteri ingrijitoare, ci are aceste puteri, la fel si Dumnezeu. Si precum sufletul e unul si simplu si necompus, neinmul-tindu-se si necompunandu-se din cauza puterilor ce sunt in el si ies din el, la fel si Dumnezeu, desi e nu numai multpu-ternic, ci atotputernic, nu-Si pierde simplitatea si unitatea din cauza puterilor din El.

Varlaam spunand ca nu exista alta realitate intre fiinta dumnezeiasca si cele facute, intelege prin fiinta sau puterea de fiinta facatoare a lui Dumnezeu, si reduce pe Dumnezeu la ea, sau ascunsul cel mai presus de fiinta, ceea ce are ca urmare ca toate lucrurile se impartasesc direct de fiinta dumnezeiasca. Aceasta insa nu poate fi. Intre fiinta neimpartasibila a lui Dumnezeu si lucruri sunt paradigmele din mintea dumnezeiasca, de care se impartasesc lucrurile si care totusi depasesc lucrurile; sunt puterile cele multe care nu stau insa de sine, ci unitar in ascunsul suprafiintial. Precum centrul cercului cuprinzand in el si emitand din el toate razele, nu inceteaza de-a fi unul, cu atat mai mult nu inceteaza Dumnezeu de-a fi unul avand in El puterile si paradigmele tuturor lucrurilor. (Aceasta inseamna ca le are in El concentrat, unitar). Ele nu sunt de sine subzistente; Dumnezeu este suportul lor, iar nu ele al Lui. Intrucat Dumnezeu este fiinta mai presus de fiinta, e negrait si necugetabil, fara relatii in afara si neimpartasibil.

Intrucat insa e fiinta a lucrurilor si viata a celor vii si intelepciune a celor intelepti, e cugetat, numit si impartasit de cele facute. Dumnezeu e si neimpartasibil, si Se si impartaseste: neimpartasibil, ca fiind mai presus de fiinta, Se impartaseste, ca avand puterea si lucrarea de fiinta facatoare.

Politeisti sunt Pitagora, Platon si Socrate, care si-au imaginat principiile lucrurilor de sine subzistente, impreuna cauzatoare cu Dumnezeu. Parintii insa nu le socotesc de sine subzistente, nici necauzate, nici impreuna cauzatoare cu Dumnezeu, ci existand unitar in fiinta lui Dumnezeu, ca razele in soare, Nu sunt mai multi dumnezei, nici unul compus, ci un Dumnezeu, simplu, dar atotputernic. Daca am fost facuti prin puterile Lui, nu suntem fapturile Lui? De la imparat la noi emana ordinele lui. Vom face din ordine alti imparati daca cinstim aceste ordine?

Cum vedem, polemica a inaintat si s-a oprit la problema cea mare si statornic prezenta in toata discutia ulterioara: raportul intre fiinta lui Dumnezeu si puterile si lucrarile Lui.

In Tratatul III, triada III, intitulat Contra concluziilor lui Varlaam, Palama respinge blasfemia care se degajeaza indirect din scrierile lui Varlaam, ca toti profetii si sfintii au avut vederi demonice si fanteziste, caci orice vedere de aceasta e inferioara cugetarii. Cu o sentinta generala, Varlaam declarase ca sunt "masalieni toti cei care spun ca ei cunosc sau ca trebuie sa cunosti din experienta aceste lucruri". Varlaam intrebase: "Ce-i aceea ca omul ridicandu-se mai presus de om vede pe Dumnezeu? Devine oare inger? Dar nici cel mai profund teolog nu ajunge macar pana la cel mai din urma inger. Si chiar admitand ca devine inger, nici ingerii nu vad flinta lui Dumnezeu". La aceasta Palama raspunde ca imparatul poate vorbi cu un soldat fara ca soldatul sa devina indata general.

"Dar nu se poate intalni omul cu Dumnezeu decat prin intermediul ingerului, zice Varlaam. Suntem doar subordonati ingerilor". Afirmatia aceasta o respinge Palama usor, cu pilda lui Avraam si a lui Moise, care au vorbit direct cu Dumnezeu, cu pilda lui Iisus Hristos, Care S-a coborat pe pamant si Care a fagaduit ca Se va salaslui in cei ce-L iubesc. Dar n-a spus ca se poate vedea insasi fiinta lui Dumnezeu, ci harul si slava Lui.

"Dar eu, zice Varlaam, cand aud ca harul sau slava aceasta e mai presus de fire si asemenea lui Dumnezeu, si de aceea necreata si fara de-nceput, zic ca ea este fiinta lui Dumnezeu". Pentru ce?, intreaba Palama. Oare nu poate exista lucrare a lui Dumnezeu mai presus de fire, fara de-nceput si necreata? "Doamne fereste, raspunde Varlaam, un singur lucru e necreat si fara de-nceput: fiinta lui Dumnezeu; orice lucrare a Lui e creata". Dar atunci, zice Palama, nu exista Dumnezeu, caci, dupa Maxim Marturisitorul, "nici o natura nu exista si nu se cunoaste fara lucrarea ei fiintiala". Sau daca are fiinta dumnezeiasca lucrari, dar sunt create, si fiinta dumnezeiasca e creata, caci fiinta corespunde lucrarilor ei naturale, prin care se si cunoaste. Hristos n-are doua vointe si doua lucrari? Daca fiinta dumnezeiasca n-are vointa si lucrare, sau le are create, de ce-a mai tinut Biserica la invatatura celor doua vointe si lucrari? Varlaam declara: "Orice lucrare a lui Dumnezeu, in afara de fiinta care lucreaza toate, a inceput in timp si in mod necesar e creata". Daca-i asa, Hristos a avut numai lucrari create. Varlaam e mai eretic decat monotelitii, care macar i le acordau pe cele necreate.

"Dar chiar daca ar admite cineva, zice Varlaam, ca exista lucrari dumnezeiesti, nimeni nu le-a vazut daca n-au devenit create". Palama aduce citate patristice ca marturie ca sfintii vad inca pe pamant slava necreata a lui Dumnezeu; si nu slava din fapturi, ci pe cea care straluceste direct din Dumnezeu. Dar nu vad cu simturile naturale, cum batjocoreste Varlaam mereu pe isihasti, ci cu puterea Duhului Sfant.

Parintele Dumitru Staniloae

04 August 2013

Vizualizari: 6531

Voteaza:

Ce este lumina dumnezeiasca? 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE