Pocainta este singura noastra salvare

Pocainta este singura noastra salvare Mareste imaginea.

Focul ceresc al Duhului Sfânt, pe care numai unii îl primesc în inima lor şi care lucrează în ei, la învierea morţilor, va aduna iarăşi mădularele împrăştiate ale trupului, refăcând ceea ce a fost desfăcut, reînnoind ceea ce a fost putrezit. Focul din suflete, care acum este ascuns, va intra atunci din nou în trupuri, dar se va face văzut şi în afară, spiritualizând trupurile, făcându-le trupuri duhovniceşti. Aşa s-a petrecut cu cei trei tineri care, având focul dumnezeiesc în sufletele lor, au biruit focul material în care fuseseră aruncaţi de Nabucodonosor. Atunci, focul divin s-a arătat şi în afară şi a împiedicat focul pământesc să se atingă de tinerii cei curaţi. Acest foc ceresc lucrează în sufletele celor drepţi o icoană ascunsă, care însă la înviere se va arăta în afară. Potrivit gândurilor omului curat ce se luptă după propria lui voinţă, Domnul alcătuieşte acestuia un chip nevăzut înlăuntrul lui, dar care se va arăta lumii întregi la înviere, pentru că “nimic din ceea ce a fost ascuns nu va mai fi acoperit”.

Şi gândurile cele rele nu pot fi cunoscute de suflet până ce nu intră lumina în el. Singur, de la sine, omul nu ştie ce este bun şi ce este rău. Numai prin ascultarea de Dumnezeu se aprinde lumina în mintea lui, îşi vede gândurile necurate şi rănile pe care l-a făcut păcatul în el. Numai când răsare soarele oamenii văd ce trebuie să facă; pe întuneric, nimeni nu mai poate să lucreze. Tot astfel şi sufletul: fără lumina lui Dumnezeu nu se cunoaşte pe sine însuşi şi deci nu duce nici o luptă cu răul şi, vai!, va muri în păcatele sale.

Sufletul şi-a pierdut chipul prin neascultare. Adam a fost creat curat de Dumnezeu şi toate făpturile i-au fost dăruite ca să-l servească. Dar Dumnezeu a voit să încerce credinţa şi ascultarea lui şi a îngăduit vicleanului să-l ispitească, iar Adam s-a lăsat prins în cursă şi, o dată cu el, întreaga creaţie care-l slujea a căzut. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu, a voit să devină asemenea Lui - a dorit deci măreţia şi gloria, şi astfel a căzut în moarte şi blestem. Lipsa fricii de Dumnezeu, aceasta este nenorocirea întregii omeniri.

De la Adam şi până astăzi, oamenii s-au crezut pe ei înşişi puternici, stăpâni peste întreaga natură ca şi cum ei ar fi creat-o, nevrând să priceapă, în mândria lor, că totul a fost făcut de un Ziditor, nu la întâmplare, ci cu un sens şi cu un scop anume. Pentru că, de veacuri, oamenii nu au priceput aceasta, în iubirea lui nesfârşită pentru creatura Lui, Dumnezeu ne-a descoperit acest sens, trimiţând mereu prooroci şi, în cele din urmă, pe Fiul Său, Iisus Hristos, împreună lucrător la crearea întregului univers. In legea veche, Moise era mântuitorul poporului ales. Acum însă, Hristos este adevăratul şi ultimul mântuitor al sufletelor, scoţându-le din Egiptul păcatelor şi din sclavia gândurilor rele. El ne arată sensul existenţei noastre, şi anume recâştigarea curăţeniei şi sfinţeniei de la începutul creaţiei noastre, stare la care nu se poate ajunge decât ieşind din “Egipt”, adică din duhul lumii, din grijile ei, din materialitate. Şi luptând cu obişnuinţa atât de adânc infiltrată în noi de generaţii, să scoatem afară, contrar voinţei noastre, toate poftele trupeşti şi să nu mai avem decât singura grijă: aceea de a fi plăcuţi lui Dumnezeu, de a asculta şi împlini poruncile Lui, cu preţul vieţii noastre. Numai această înţelegere, această “Nouă Lege” adusă de Mesia, salvatorul ne readuce la chipul cel dintâi al lui Adam cel nevinovat.

Pocăinţa este aşadar singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligenţa, nici nobleţea, nici frumuseţea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăinţa adevărată, ruşinea şi regretul pentru tot păcatul săvârşit în trecut. Şi, bineînţeles, schimbarea totală a felului de vieţuire, de gândire.

Părăsind totul pe acest pământ, ne adunăm comori în Ceruri şi inima noastră va tânji după aceste comori de sus oricât de săraci am fi aici, pe pământ; şi chiar de aceea Iisus îl sfătuieşte pe cel ce voia să ajungă desăvârşit: “Vinde totul, împarte săracilor, şi vei dobândi comori în Cer”. Nemaiavând nimic aici, pe pământ, nu vom mai avea la ce să privim în jos, şi ochii noştri vor fi veşnic spre Cer. Duhul omului ajuns aici se ridică la înălţime şi moartea îi apare ca o eliberare, ca o odihnă a tuturor luptelor sale. “Plăcută este moartea cuvioşilor Săi înaintea Lui”. Pe aceasta s-o dorim, să avem o moarte plăcută Domnului.

Un trup mort în ce priveşte poftele învinge “şarpele” ce se târăşte în inima noastră. Aceasta este cea mai mare minune! Cum a fost posibil ca şarpele cel mort să-l învingă pe cel viu?! Pentru lume, aceasta este nebunie. Răstignirea poftelor, înfrânarea, ne aduce viaţa, mântuirea, căci viaţa adevărată este în trupul omorât. Lumina este în cel ce se jertfeşte pe sine însuşi după exemplul lui Hristos, căci El ne-a spus: “Pentru aceasta am venit, ca să vă dau un exemplu. Aşa cum am făcut Eu să faceţi şi voi, pentru a fi fii desăvârşiţi ai Tatălui ceresc”.

Hristos îl răscumpără astfel pe Adam cel care, prin neascultare, fusese predat diavolului. Dumnezeu a închis gura şi pretenţia satanei asupra omului, căci tot printr-un om ca Adam a reînnoit firea acestuia, i-a redat nevinovăţia prin jertfirea Aceluia pe Cruce, a arătat lumii posibilitatea de mântuire, de scăpare din moartea veşnică. Iisus a înviat acest trup, a fost capabil să Se jertfească pe Sine însuşi, arătând astfel siguranţa învierii propriilor noastre trupuri -cu condiţia de a urma exemplul Lui. Moartea nu este pentru veşnicie şi universul nu este un haos, aşa cum satana se străduieşte să-i convingă pe oamenii secolului acestuia, tot aşa cum s-a străduit să-l convingă pe Adam că neascultarea lui nu are mare importanţă!

Iisus a coborât în iad şi a eliberat sufletele de acolo. Tot Iisus este singurul care Se poate coborî în iadul inimilor noastre şi poate scoate afară sufletul închis în întuneric! Inimile noastre sunt ca nişte morminte iar mintea noastră, o petrecere a gândurilor satanei; şi atunci, ce suntem altceva decât un iad, o groapă infectă? Dumnezeu nu Se coboară decât în aceia care Îl caută, care îl strigă. La acest strigăt, El vine şi porunceşte duhurilor rele să iasă afară, aşa cum Iisus a scos demonii din atâţia oameni posedaţi. Dumnezeu îl învie astfel pe cel mort, aşa precum spune Hristos în parabola Fiului Risipitor: “Mort a fost şi a înviat”. De ce? Pentru că a vrut să se reîntoarcă acasă la tatăl său. Insă fără propria-i voinţă, nimeni nu este silit de Dumnezeu şi El nu-l eliberează pe cel ce nu doreşte aceasta cu sinceritate. Nimeni, niciodată nu va putea curaţi făptura omului, decât Cel ce a creat-o! Nici o metodă, nici o tehnică şi nici o politică în afară de Dumnezeu nu-l poate transforma pe om, nu-l poate duce la desăvârşire. Toată civilizaţia materială nu ajută cu nimic evoluţia omenirii dacă sufletele rămân moarte sufleteşte. Şi numai Ziditorul trupurilor noastre, Cel care a suflat din Duhul Său peste ele, dându-le chip şi asemănare cu El, El singur le poate îndrepta; dar trebuie ca fiecare să dorească această îndreptare, s-o caute, să lupte pentru ea!

Precum soarele, cu razele lui, pătrunde în toate ascunzişurile, tot aşa Dumnezeu Se pogoară în ascunzătorile sufletelor noastre şi de acolo îl eliberează pe om, aşa cum Iisus a eliberat din iad sufletele drepţilor, după învierea Sa. Insă aceste suflete strigau necontenit după El. Cine nu are însă frică de Dumnezeu nu are nici o bază solidă în viaţa şi comportările sale. El nu-şi poate înfrâna poftele, ba chiar crede că pentru împlinirea lor este făcut pe lume, şi toată viaţa lui este un permanent desfrâu. Nu ştie ce înseamnă lupta cu sine însuşi. Şi când, din mila dumnezeiască şi pentru rugăciunile celor drepţi, se stârneşte în inima lui un gând de îndreptare, imediat satana îl deznădăjduieşte, arătându-i imposibilitatea de a mai ieşi din păcatele sale. Diavolul nu doreşte convertirea omului, pierderea unui suflet de sub stăpânirea sa, iar pe cei care voiesc să se schimbe pe aceia îi şi ispiteşte mai rău şi îi provoacă neîncetat pentru a-i duce la disperare.

Să nu ne lăsăm doborâţi de aceste gânduri negre, căci pentru cei păcătoşi a venit Hristos, ca aceştia să se întoarcă din moarte la viaţă. Să stăruim neîncetat în începutul bun de pocăinţă, să cerem, să batem, să căutăm, şi Dumnezeu ne va ajuta, ne va răspunde, va veni la noi. El asta doreşte: să vadă stăruinţa noastră, aşa cum a făcut Iisus cu femeia cananeeancă care striga după El, şi El se făcea că n-o aude. In cele din urmă a împlinit rugăciunea ei, spunându-i: “O, femeie, mare este credinţa ta!” “.

Sfantul Macarie Egipteanul

Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu"

 

19 Ianuarie 2016

Vizualizari: 281

Voteaza:

Pocainta este singura noastra salvare 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

pocainta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE