Necredința în atotputernicia lui Dumnezeu și încrederea orgolioasă și inconștientă în puterea și supremația omului erau deziderate ale vremurilor comuniste, impuse voinței omenești. Unul dintre cei mai mari teologi ruși, Pavel Evdochimov, a surprins, la vremea respectivă, în câteva cuvinte, esența necredinței: „Structura mental și afectivă a vremii noastre este specific atee…” Astăzi, din păcate, asistăm la o creștere neașteptată de mare a indiferenței și nepăsării oamenilor față de religie, față de Dumnezeu, față de credință. Mai mult, se are în vedere scoaterea moralei și a lui Dumnezeu din viața oamenilor, din societate și înlocuirea cu libertatea totală a plăcerilor.

„Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Credința este o facultate spirituală care „știe” și „vede” drumul pe care celelalte facultăți ale ființei umane nu pot să-l vadă.

Credința este un simț al sufletului, o presimțire spirituală care vede dincolo de vederea fizică. Ea pătrunde în adâncul ființei noastre, în sanctuarul vieții noastre și astfel acționează în noi divinul. Credința nu te scapă de ispite, credința îți dă o altă perspectivă asupra felului în care să privești și să trăiești necazurile care vin asupra ta. „Fără credință, dar, nu este cu putință să-i fim plăcuți lui Dumnezeu.”. Credința este punctul de sprijin al omului și al întregului univers. Nu este un lucru ușor să fii creștin. Crucea în Hristos nu este nicidecum ușoară, credința în Hristos este foarte grea în condițiile societății de azi globalistă, secularizată, materialistă și profund imorală.

Orice om, orice creștin care este supus unei încercări grele, unei mari supărări se luptă cu acest gând al necredinței și cu o îndoială înăuntrul sufletului. Așa s-a întâmplat și cu omul de astăzi din Evanghelie, care în culmea disperării pentru că fiul lui era, de ceva vreme demonizat, merge la Domnul Hristos și cu durere în suflet îi spune: „Doamne, de poți face ceva, ajuta-ne, fiindu-ți milă de noi! Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede!” Tatăl copilului era bântuit de îndoială. El ii vorbește lui Hristos ca si cum Dumnezeu ar fi neputincios si lasă de înțeles că, dacă rezultatul cererii sale este unul nesatisfăcător, ar fi exclusiv din vina Domnului. Și astăzi, mai auzim: de ce Dumnezeu nu face cutare si cutare lucru? Impresionat de sinceritatea omului, Mantuitorul Hristos S-a apropiat de copil și a poruncit diavolului care se salășluise în el: „Duh surd și mut, Eu îți poruncesc: ieși din el și să nu mai intri in el!” Și îndată a inceput diavolul sa-l zguduie cu putere și să-l trântească la pământ, după care, ieșind, a rămas copilul ca mort, încât toți credeau că a murit. Domnul însă, apucându-l de mână, l-a ridicat sănătos. Credința nu se împotrivește rațiunii și nici nu luptă împotriva ei. Nu. Credința are rațiunea ei, dincolo de înțelegerea minții umane. Chiar și așa, deși „a crede că mai credem”, cum spune și filosoful Gianni Vattimo dă o nuanță de necredință credinței, răspunsul poate fi aici și acum: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).

Ștefan Popa

.

• Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Credinta, conditie primordiala a purificarii
  Publicat in : Morala
• Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
  Publicat in : Sanatate si stiinta