Despre omul launtric

Despre omul launtric Mareste imaginea.

După toate exemplele enumerate, mai noi sau mai vechi, vom concluziona încă o dată: în natură există „vibraţii" necunoscute, care determină acţiunea intelectului omenesc şi care îi descoperă fapte despre care nu îi pot vorbi simţurile sale.

Dacă e să recunoaştem că există telepatie, atunci trebuie să schimbăm doar un termen în această presupunere. Este suficient să spunem „vibraţii" ale gândului omenesc, în loc să vorbim despre vibraţii necunoscute. Dar să limităm criptostezia la „vibraţia" gândului omenesc ar însemna să reducem extrem de mult criptostezia în sine şi prin urmare să o pervertim.

De nenumărate ori am discutat pe această temă cu oameni „străini de superstiţii" şi care cred doar în ştiinţă, iar aceştia găseau întotdeauna o explicaţie pentru toate aceste lucruri „noi şi înfricoşătoare": acestea sunt doar oscilaţii ale moleculelor creierului uman, unde ale gândului omenesc, care se răspândesc asemenea undelor de telegraf. Fericiţi sunt oamenii pentru care toate sunt atât de simple şi de limpezi. Aceştia nu au de ce să-şi ostenească gândirea superficială cu truda studiului şi a explicării celor noi şi necunoscute. Ei îşi explică întotdeauna noul şi neobişnuitul doar prin cele vechi şi obişnuite. Bineînţeles că pentru ei are autoritate doar ştiinţa, chiar dacă axiomele şi ipotezele ei se prăbuşesc adeseori ca şi nişte case de carton sub avalanşa noului şi necunoscutului. Iar aceştia, pe toate cele care nu se încadrează în aceste limite ştiinţifice vechi, le resping pur şi simplu ca pe nişte superstiţii şi poveşti băbeşti. Noul este acceptat doar atunci când intervine obişnuinţa
cu acesta. Dar până şi caii încep să nu se mai sperie de maşini când se obişnuiesc cu ele.

Dacă mişcarea ondulatorie este recunoscută în fizică ca fundament al fenomenelor materiale, atunci de ce este obligatoriu ca ea să fie atribuită fenomenelor de ordin superior care au loc în lumea nematerială? De ce să nu admitem că în această lume acţionează cu totul alte legi, necunoscute nouă, iar energia duhovnicească, energia iubirii, a simpatiei şi a antipatiei poate acţiona în afara timpului şi a spaţiului, fără nici o mişcare ondulatorie?

Celor „străini de superstiţii" le vom adresa o întrebare simplă: dacă toate fenomenele metapsihice şi toate formele de criptostezie se explică prin mişcarea particulelor creierului, care se propagă în mod ondulatoriu în spaţiu, atunci cum să aplicăm această explicaţie asupra fenomenului de comunicare cu cei care au murit de mult, al căror creier nu mai există?

Pătrunzătorul savant Charles Richet pune întrebări mult mai dificile. „Din toate aceste fapte, fie ele mai mult sau mai puţin importante, trebuie să tragem o concluzie, lucru pe care criticii cei mărunţi nu-l pot face. Această concluzie este că presimţirile, prezicerile sunt un fapt dovedit, straniu, paradoxal, aparent absurd, însă un fapt pe care trebuie să-l recunoaştem. Aşadar, în anumite condiţii încă nedeterminate, unii indivizi, oameni care pot fi uşor hipnotizaţi sau mediumi, pot să prevestească evenimente care trebuie să se întâmple şi să anunţe fapte care încă nu s-au petrecut şi care nu pot fi prevăzute, cu amănunte atât de exacte încât nici un fel de perspicacitate, nici o coincidenţă şi nici o întâmplare nu pot explica aceste preziceri.

Trebuie să presupunem - în chip necesar - că aptitudinea (putinţa) unei cunoaşteri aparte, mistice, necunoscută după natura şi particularităţile sale, pe care noi o numim criptostezie, poate fi constatată nu doar privitor la cele deja trecute sau prezente, ci şi în ce priveşte cele viitoare. In afară de aceasta, cunoaşterea metapsihică a prezentului este atât de neobişnuită, încât cunoaşterea celor viitoare nu o depăşeşte cu foarte mult. A ştie că B s-a înecat în acest moment la o distanţă de 1000 de kilometri faţă de el. Cum poate A să cunoască aceasta? Ne este absolut necunoscut. A spune că B se va îneca mâine, iar acest lucru este cu mult mai tainic, în domeniul străvederii metapsihice, straniul este atât de mare, iar întunericul este atât de adânc, încât încă puţin întuneric şi straniu nu ar trebui să ne intimideze.

Eu nu voi face speculaţii deşarte, ci voi rămâne în domeniul îngust al faptelor. Aşadar, există fapte verificate şi neîndoielnice de previziune. Explicaţia va apărea (sau nu va apărea) mai târziu. Cu toate acestea, faptele sunt de faţă, adevărate şi incontestabile, presimţirea şi previziunea există. Pentru acest fapt să fim oare datori doar puterii intelectului uman? In prezent ne este cu neputinţă să dezlegăm aceasta. Deocamdată ne vom mulţumi cu aceea că vom relata cu exactitate faptele. Ar fi o cutezanţă de neiertat să afirmăm că previziunea există - precum afirmăm noi cu îndrăzneală - dacă nu ar fi aduse numeroase dovezi pentru aceasta" (Charles Richet).

Ce înseamnă cuvântul lui Solomon din Cântarea Cântărilor: „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea"? (5,2). Este un cuvânt foarte profund. Inima este organul cunoaşterii supreme, organul comunicării cu Dumnezeu şi cu întreaga lume transcendentală. Ea niciodată nu doarme. Cea mai importantă şi profundă activitate psihică  se desfăşoară dincolo de pragul conştiinţei noastre şi nu încetează niciodată. O exprimare limpede a acestei idei o putem găsi la Leibniz:

„Propria noastră experienţă demonstrează că nu există o astfel de stare în viaţă în care puterea reprezentativă [imaginativă] să se întrerupă, iar duhul [spiritul] să înceteze să creeze imagini. Oare ni se va spune că e vorba de vis? Dar viaţa în timpul somnului îşi are imaginile sale. Ceea ce e numit somn fără vise nu este altceva decât un somn profund, ale cărui vise nu le mai ţinem minte sau ale căror imagini nu ni le mai amintim când ne trezim. Insă, de fiecare dată la trezire, avem senzaţia că în timpul somnului a trecut ceva vreme, iar această senzaţie ar fi fost cu neputinţă dacă nu am fi visat, adică dacă nu am fi avut în timpul somnului închipuiri, deoarece noi percepem timpul în funcţie de imaginile care se derulează, astfel că unul şi acelaşi interval de timp ni se pare lung ori scurt, după cum am avut mai multe sau mai puţine imagini pe parcursul lui.

Dacă nu am fi visat deloc, atunci timpul somnului ar fi trebuit să dispară pentru noi, dar aşa cum somnul care a trecut îl percepem în permanenţă ca timp scurs, această
experienţă ni se pare că dovedeşte că noi visăm în permanenţă. Mai mult, nu ne-am fi trezit cu imagini dacă am fi dormit fără să avem nici un fel de imagini. De altfel,
şi aşa-numitul somn fără vise este însoţit de un vag [slab] simţământ al lumii înconjurătoare şi ne trezim cu atât mai uşor cu cât este mai puternic acest simţământ. De aceea, permanenţa imaginilor în sufletul nostru nu trebuie să se întemeieze doar pe vise, deoarece în timpul somnului are loc şi reprezentarea lumii exterioare".

Aproape toţi oamenii, chiar şi cei mai puţin sensibili, posedă o altă capacitate de cunoaştere decât cea prin intermediul celor cinci simţuri. Cu cât înduhovnicirea omului este mai deplină, cu atât este mai evidentă această înaltă capacitate de cunoaştere. In condiţii specifice şi la oamenii cu capacităţi senzitive mai mari, această cunoaştere se manifestă cu o putere neobişnuită în străvedere, presimţire şi previziuni proroceşti, prin cel de al şaselea simţ, necunoscut şi tainic, cu ajutorul căruia ei află multe despre oameni prin lucrurile care le aparţin. Am relatat multe fapte ale unei astfel de supracunoaşteri. Insă majoritatea acestor relatări aveau ca aspect comun faptul că fenomenul era manifestat în stări anormale ale organismului şi întâi de toate ale creierului. Astfel de stări sunt hipnoza, somnambulismul, delirul febril, mediumismul. însă nu întotdeauna.

In cazuri mult mai rare, astfel de capacităţi supranaturale constituie apanajul unor oameni aflaţi în stare normală. Relatând fapte ale capacităţilor suprafireşti la somnambuli şi la cei aflaţi în somn hipnotic, adeseori am opus acestora fapte analoage din vieţile Sfinţilor şi chiar ale unor oameni simpli.

Ce înseamnă aceasta, aşadar? Aceasta înseamnă că pentru manifestarea capacităţilor transcendentale ale duhului nostru, pentru descoperirea supraconştiinţei, este necesar să se stingă sau cel puţin să slăbească conştiinţă normală, fenomenală1.

Pentru exprimarea acestei idei, Cari du Prel face o comparaţie izbutită: stelele îşi revarsă neîncetat strălucirea, dar atunci când străluceşte soarele, nu le mai vedem
lumina. Trebuie să apună soarele şi să vină întunericul nopţii şi atunci stelele vor străluci iar pentru noi.

Atâta timp cât viaţa noastră decurge în caleidoscopul şi în zgomotul percepţiilor exterioare şi atâta timp cât lucrează cu putere conştiinţa noastră fenomenală, ne este
ascunsă activitatea neîncetată a supraconştiinţei. Insă atunci când - în starea de somn obişnuit, somnambulic sau hipnotic, în intoxicaţia creierului cu opiu, haşiş sau
toxine ale bacteriilor din infecţii - se reduc activitatea normală a creierului şi lumina conştiinţei fenomenale, atunci se aprinde lumina conştiinţei transcendentale. De
asemenea, este cunoscut că orbirea adânceşte lucrarea minţii şi a simţului moral şi strămută mult pragul conştiinţei. Filosoful Fechner a creat cele mai profunde opere ale sale după ce a orbit. Cneazul Vasili Temnîi i-a spus lui Şemeak, cel care l-a orbit: „Tu mi-ai dat prilej pentru pocăinţă". Din vieţile multor Sfinţi aflăm că bolile îndelungate erau o mare binecuvântare pentru ei, pentru că le domoleau patimile şi îi izbăveau de viaţa lumească cu tot zgomotul şi învălmăşeala ei, care te abate de la
cufundarea în adâncurile cele tainice ale duhului.

Aceasta o înţelegeau bine şi o preţuiau foarte mult anahoreţii creştini şi budişti, care se străduiau să stingă toate imaginile exterioare prin vieţuirea în pustie, prin neîncetata adâncire întru sine şi neîncetata rugăciune, să supună trupul duhului prin post şi trezvie, chiar şi prin şederea pe stâlp.

In martirologii sunt multe exemple ale faptului că rănirile cele mai cumplite ale trupului, chinurile cele mai groaznice, pot să pricinuiască stingerea conştiinţei fenomenale şi trezirea conştiinţei transcendentale, care se manifestă prin fericirea lăuntrică.

Viaţa transcendentală a duhului era o evidenţă şi pentru înţelepţii indieni şi pentru filosofii greci din vechime, cu osebire pentru cei ai şcolii alexandrine. Despre aceasta au scris Plotin, Porfirie şi alţii. Iată cuvintele lui Plotin: „în sfârşit, dacă eu voi îndrăzni să intru în contradicţie cu părerea tuturor celorlalţi oameni şi să-mi expun liber şi hotărât propria mea convingere, atunci socotesc că în trupul simţitor nu petrece în permanenţă întregul nostru suflet, ci doar o oarecare parte a lui, care, fiind adâncită în această lume şi pentru aceasta învârtoşându-se sau mai bine zis murdărindu-se şi întunecându-se, ne împiedică să vedem ceea ce percepe partea superioară a sufletului nostru". In alt loc zice: „Sufletele sunt asemenea amfibiilor: ele trăiesc ba de această parte, ba în lumea de dincolo, în funcţie de necesitate".

In Evul Mediu, despre acelaşi lucru scriau Paracelsus2, van Helmont3, Campanella4 şi mulţi alţii. In teologia lui Luther5, mult preţuită de Schopenhauer, se spune: „Sufletul creat al omului are doi ochi: unul le poate contempla pe cele veşnice, iar celălalt doar pe cele vremelnice şi create. Insă aceşti doi ochi ai sufletului nostru nu-şi pot săvârşi lucrarea deodată, ci doar astfel încât atunci când sufletul nostru îşi îndreaptă ochiul drept spre veşnicie, ochiul stâng trebuie să se desprindă deplin de activitatea sa şi să petreacă în nelucrare, ca şi cum ar muri. Când însă ochiul stâng al sufletului lucrează, adică atunci când este nevoit să aibă de-a face cu cele vremelnice şi zidite, atunci trebuie să se lepede de lucrarea sa - adică de contemplare - ochiul drept. Din această pricină acela, care vrea să privească doar cu un singur ochi, trebuie să se slobozească de celălalt, căci nimeni nu poate sluji la doi domni".

La profundul gânditor I. Kant6, subiectul transcendental este categoric recunoscut. Contemporanii lui erau puţin interesaţi de puterile magice ale sufletului omenesc
şi nu credeau în acestea. Insă Kant, un mare logician, nu aborda nimic având idei preconcepute şi considera imposibil doar ceea ce conţinea în sine contradicţii logice.

El afirma că nu-i putem atribui experienţei nimic şi că trebuie să luăm de la aceasta tot ceea ce ne oferă, oricât ar fi de straniu şi de surprinzător pentru noi. De aceea,
atunci când a aflat despre Swedenborg7- contemporanul său - că posedă puteri magice, el nu doar că şi-a adunat mărturii precise despre acest mistic, ci şi-a procurat şi scrierile lui. Citindu-le, a fost uimit de asemănarea teoriei lui Swedenborg cu propria lui teorie, concepută prin raţionament pur, anume teoria despre firea transcendentală a omului.

In Visurile unui vizionar, Kant scrie: „Recunosc că sunt foarte înclinat să afirm existenţa în lume a fiinţelor nemateriale şi să enumăr sufletul meu între aceste fiinţe". Iar mai departe adaugă: „De aceea, sufletul omenesc trebuie considerat încă din această viaţă ca fiind legat în acelaşi timp de două lumi, dintre care, până când formează împreună cu trupul său o individualitate, un întreg, percepe clar doar lumea materială".

In alt loc, Kant vorbeşte despre acest lucru şi mai clar: „De aceea, dacă dorim să aprofundăm, trebuie să considerăm aproape dovedit ori ca fiind uşor de demonstrat - sau, mai bine zis, că se va dovedi, deşi nu ştiu unde şi când -, că în această viaţă a sa, sufletul omenesc se află într-o legătură indisolubilă cu toate fiinţele nemateriale ale lumii spirituale, că el activează alternativ ba într-o lume, ba în cealaltă şi percepe de la aceste fiinţe impresii pe care, în calitate de om pământesc, nu le conştientizează atâta timp cât toate se desfăşoară mulţumitor (adică atâta timp cât se desfată de lumea materială)".

Kant pleda mereu pentru învăţătura sa despre „lucrurile în sine", care erau atribuite de către el lumii percepute de către minte. Omul lui Kant, perceput raţional, este ceea ce el numea „lucrul în sine", Charles du Prel - „eul transcendental", iar Apostolul Pavel - „omul dinăuntru". Pentru noi, desigur, este mult mai important cuvântul Apostolului Pavel. El spune: „Dacă omul nostru dinafară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi" (2 Corinteni 4,16).

Când se micşorează şi se stinge aprinderea patimilor şi a poftelor trupului iar puterile acesteia slăbesc şi pentru noi se stinge strălucirea şi zgomotul acestei lumi, atunci
„să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, îmbrăcându-vă în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului" (Efeseni 4, 22-24). Desigur că în aceste cuvinte ale lui Pavel, „omul cel nou" este acelaşi cu „omul dinăuntru".

Această schimbare psihologică profundă se realizează în noi sub acţiunea harului lui Dumnezeu: „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi prin Duhul Său, în omul dinăuntru"
(Efeseni 3,16).

Atunci are loc răstignirea împreună cu Hristos a omului nostru vechi, „ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului" (Romani 6, 6), şi se înalţă „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit" (1 Petru 3,4).

Atunci noi devenim „părtaşi dumnezeieştii firi" după cuvântul Apostolului Petru (2 Petru 1, 4), atunci „Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă, în inimile voastre; aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi Sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efeseni 3,17-19).

Şi încă vom adăuga cuvintele lui Pavel: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui Ce l-a zidit" (Coloseni 3, 9-10).

Omul nostru lăuntric transcendental, slobozit de obezile trupului, poate ajunge la cunoaşterea deplină a întregii firi în toată lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea, căci el se va înnoi şi întări în cunoştinţă chiar după chipul Ziditorului, împărtăşindu-se de dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoaştere pământească. Căci, prin credinţă, Hristos Se sălăşluieşte întru el. Ceea ce este inaccesibil „minţii geometrice", va deveni înţeles conştiinţei transcendentale a omului
dinăuntru luminat de lumina lui Hristos.

Fragment din cartea "Duhul, sufletul si trupul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Duhul, sufletul si trupul"

 

Note:

1 Care ţine de fenomen.
2 Paracelsus (sau Theophrastus von Hohenheim) a fost un alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog şi filosof elveţian. A trăit între anii 1493-1541.
3 Jan Baptist van Helmont a fost un alchimist, chimist, medic şi fiziolog belgian care a trăit între anii 1580-1644.
4 Tommaso Campanella a fost un filosof, teolog şi poet italian. A trăit între anii 1568-1639.
5 Martin Luther este cel dintâi reformator protestant
6 Immanuel Kant a fost un filosof german care a trăit între anii 1724-1804.
7 Emanuel Swedenborg a fost un om de ştiinţă sudez devenind o autoritate în mai multe domenii, precum cel metalurgic, minier, militar, medical, zoologic, astronomic, anatomic, economic, filosofic şi teologic. A trăit între anii 1688-1772.

 

Pe aceeaşi temă

18 Aprilie 2024

Vizualizari: 585

Voteaza:

Despre omul launtric 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE