Despre tacere, cuvantare si viata calugarilor

Sfantul Munte este un loc de taina unde tacerea, care este insasi vesnicia, vorbeste intens, caci tacerea este limbajul vietii viitoare. Precum sfintii ingeri au o putere mai presus de ratiune, pentru noi de neconceput, prin care ei isi transmit unii altora ganduri dumnezeiesti (Sfantul Vasile cel Mare), in acelasi fel ingerii pamantesti - care traiesc in Sfantul Munte si se intrec cu cei ceresti si netrupesti in traire si in rugaciune - au alta putere pentru a transmite ceea ce traiesc. Si aceasta putere este aceea a tacerii care, mai ales la Sfantul Munte, este cea mai elocventa predica, "un indemn tacut". Monahii de acolo nu vorbesc mult; traiesc tainele lui Dumnezeu in tacere si se adancesc in apofatismul Ortodoxiei. Asculta glasul lui Dumnezeu prin tacere si primesc virtute. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog "tacerea buzelor, inchiderea ochilor si asurzirea urechilor sunt pentru incepatorii in viata duhovniceasca cea mai rapida cale de a ajunge la virtute."

Tacerea calugarilor este ziditoare. In Pateric citim urmatoarele: "Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunandu-se fratii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvant episcopului, ca sa se foloseasca. Zis-a lor batranul: daca nu se foloseste de tacerea mea nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca."

Ar trebui sa mearga cineva la Sfantul Munte cu intentia de a fi zidit prin tacere. Pelerinului care stie cum sa asculte aceasta tacere, totul ii va vorbi. Chipurile tacute ale calugarilor, pesterile pustnicilor, manastirile patrunse de atmosfera de pocainta, natura insasi precum si toate lucrurile neinsufletite din jurul sau, vor povesti multe si ii vor impartasi invataturi minunate. Acesta este felul in care Sfantul Munte vorbeste "in tacere".

Dar uneori vorbesc si atunci zidesc sufleteste, deoarece se fac pilde prin insisi viata pe care o duc. "Caci viata fara de cuvant mai mult foloseste decat cuvantul fara viata. Viata si tacand foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Dar daca si cuvantul si viata se vor intalni, fac o icoana a toata filosofia" (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru ca Sfintii Parinti duc o viata sfanta si au devenit unelte ale Sfantului Duh, "trambite mistice" ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvantului si ale intelepciunii inalta, in orice cuvinte s-ar exprima. Au "cuvinte" sa vorbeasca, deoarece faptele lor sunt din belsug. Si atunci cand sunt intrebati, ei rostesc aceste "cuvinte".

In Pateric, intalnim foarte des urmatoarea cerere: "Parinte, spune-mi un cuvant sa ma mantui". Un "cuvant" rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfant, in limbajul pustiei, este considerat revelat si neindoielnic; si cel care il cere, il primeste ca pe un rod al harului, fara sa il explice in mintea sa. Acest "cuvant" de la parintele induhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care il cere. "Cuvantul" vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura "setei" celui care il cere. Precum Preasfanta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvantul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, "bucuria intregii fapturi", in acelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvantul si l-au transmis celor care inseteaza dupa el, facandu-li-se pricina de bucurie.

"Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei cativa mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvant. Iar batranul tacea. Si fiindca il rugau, le-a zis lor: Cuvant voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batranul: acum nu este cuvant. Cand intrebau fratii pe batrani si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca intreaba fara sa implineasca ceea ce aud, Dumnezeu a indepartat harul cuvantului Sau de la batrani. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicand: roaga-te pentru noi, Avvo!"

Prin aceasta pilda se vadeste ca intelepciunea este rodul harului. Harul impodobeste oamenii curati si sfinti, si "intrupeaza" cuvintele lor. Este clar deci, ca inaltimea cuvantului este pe masura insetarii celui care il cere iar monahii stiu cum sa "franga" si cele mai impietrite inimi si sa le intoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.

Asadar, daca ii intrebi cu simplitate, cu smerenie si cu dorinta de a asculta, vei auzi "licaririle" harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totusi pline de intelepciune si har, sunt cuvinte pline de duh.

In acest fel ei il imita pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatalui si in acelasi timp intruchiparea tacerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a pastrat tacerea.

Miscarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranta nu doar o revelare a Cuvantului ci si o "expresie a tacerii". Prin urmare miscarea omului spre Dumnezeu, ca si spre aproapele sau ar trebui sa se distinga prin acestea doua. Te indrepti spre Sfantul Munte cu intentia de a fi invatat mai mult prin tacere si mai putin prin cuvant.

Monahii de la Sfantul Munte, pustnicii, aceste pasari cantatoare ale desertului, traiesc viata la apogeul ei. Ei sunt deja in rai. Sunt cu adevarat "purtatori de Dumnezeu", traind viata lui Hristos "in vase de lut", adica in trupuri istovite de nevointa si de slujirea aproapelui. in acesti monahi cineva ar putea vedea indumnezeirea in fapta, ca sa spunem asa, si nu indumnezeirea invatata teoretic, de catre cel lipsit de experienta in ale teologisirii. Ei traiesc in acelasi timp si credinta si faptele. Pentru ca, fara indoiala, credinta fara fapte este o iluzie, dar faptele fara credinta sunt idolatrie.

Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt intiparite pe fetele lor batatorite de vreme. "Dansul" sfintilor asceti "fuge de ceea ce este impotriva firii, arata ceea ce este al firii si devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire" (Sf. Nicodim Aghioritul).

Cand ii privesti ai impresia ca sunt nefericiti si tristi. Insa atunci cand linistea lor interioara se revarsa, te copleseste.

Acesti sfinti nevoitori sunt asemeni stavilarelor ce opresc apele. Dar cand stavilarul se rupe, apele isi arata forta, inundand imprejurimile. Cand gura pustnicului se deschide te "inunda" cu mireasma. Gurile monahilor sunt "izvoare din care se revarsa miere si apa vie". Ai putea crede ca vietile lor sunt fara valoare, dar iti vei da seama curand ca acesti pustnici sunt "copaci ce ajung sus la cer", daruiti cu frunze ce aduc umbra, dandu-ti adapost si racorindu-te. Ti-i imaginezi imbracati in rase, de neclintit din tacerea lor si nespalati datorita retinerii lor de la spalare (alousia). insa foarte curand ii vezi ca "plante nemuritoare rodind fructe minunate", "crini vesnic infloriti si de-a pururi inmiresmati", al caror parfum te umple de placere! Si toate acestea pentru ca Hristos, viata cea adevarata, traieste in ei. Viata lor este "ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Coloseni 3, 3)

In fiecare calugar atonit care calea pe urmele Sfintilor Parinti si traieste potrivit invataturilor lor, poti distinge, daca porti in tine duhul lui Dumnezeu, impreuna-lucrare a doua stari, in aparenta opuse: cea a mortii si cea a vietii. Viata izvoraste dintr-o moarte de zi cu zi, si moartea devine mai adanca daca te bucuri de viata. Cu cat sporeste moartea mortii (a pacatului), cu atat este mai deplin traita viata in Viata (intru Hristos); si cu cat cineva traieste mai deplin "Viata", cu atat omoara moartea, pana acolo incat acela ajunge sa vada in sine insusi invierea si inaltarea lui Hristos. Adica este omorat pacatul si se naste viata. Deci, s-ar putea spune ca monahii se imbraca cu moartea si dobandesc Viata. Sfantul Pavel scrie catre Romani: "Stiind ca Hristos, inviat din morti, nu mai moare. Moartea nu mai are stapanire asupra Lui. Caci ce a murit, a murit pacatului o data pentru totdeauna, iar ce traieste, traieste lui Dumnezeu" (Romani 6, 9-10).

Sfantul Nichita Stithatul scrie ca la fel se intampla cu omul sfant, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort si ingropat pentru lume, traind viata lui Hristos: "Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat impreuna cu Hristos. Daca el a fost ridicat cu Hristos prin cunoasterea Sa si moartea nemaiavand stapanire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stapanire moartea necunostintei. Astfel ca el nu mai traieste pentru trup si pentru lume, fiind mort fata de madularele sale si fata de grijile lumii, dar intru el traieste Hristos, fiind sub legea harului Sfantului Duh, iar nu sub legea carnii, adica el si-a oferit madularele sale ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu Tatal".

Chiar si in calugarii ajunsi la cele mai inalte stari de induhovnicire se regaseste impletirea dintre odihna si lucrare. Dupa Sfantul Maxim, ei traiesc un "repaus in vesnica miscare" si o "miscare neclintita".

Raman "in Hristos" si se misca neincetat spre o cat mai desavarsita bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare pret. Sfantul Grigorie de Nyssa lamureste acest lucru: "Ciudat lucru este ca repaosul si miscarea pot sta la un loc. Caci cel ce urca deloc nu sta, iar cel ce sta nu urca; dar aici urcarea este implinita prin a ramane in aceeasi stare, intelegand prin aceasta cu cat unul ramane statornic si neclintit in bine, cu atat strabate mai mult din calea virtutii". Adica ramane statornic in bine, miscandu-se in acelasi timp. Se afla intr-o continua miscare si totusi ramane in Hristos. Este setea neincetata dupa Hristos, dar in acelasi timp si satietatea dumnezeiasca. Un monah a spus odata: "Ceva ciudat mi se intampla. Sunt infometat si totusi ma simt satul". Insa pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este "desavarsita dar totusi nedesavarsita desavarsire a celui desavarsit" de care vorbeste sfantul Ioan Scararul.

Viata calugarului devine necontenit viata Cuvantului lui Dumnezeu, viata lui Hristos. Silindu-se calugarul vietuieste pe deplin "varstele" lui Hristos. Hristos este intrupat in el, faptuieste minuni, indura Patimile, invie si Se inalta. Traind, de aceea, in Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci si a celei din jurul sau. Trece peste toate deosebirile, ridicandu-se la o stare mai inalta decat cea de dinainte de Cadere - devine asemeni lui Adam cel dintai. Sfantul Maxim aminteste cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a invins, pe cand omul reuseste acum sa le depaseasca cu ajutorul lui Adam cel Nou, adica a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat si necreat, dintre minte si simturi, cer si pamant, rai si lume, dintre barbat si femeie. Trecand-o pe ultima dintre ele, continua sa o depaseasca pe prima, cea dintre creat si necreat. Un sfant al lui Dumnezeu se daruieste pe sine intreg si daruieste lumea intreaga lui Dumnezeu, aratandu-se prin aceasta cel mai mare binefacator al firii omenesti.

La Sfantul Munte m-am apropiat odata de un astfel de staret (Gheron), un staret care gusta deplinatatea nesfarsita a milostivului Dumnezeu. Locuind intr-o crapatura a pamantului, el a depasit toate tiparele acestei lumi. Nu exista cuvinte care sa-l poata descrie. Daca ii spui intelept, spui prea putin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul masura nebuniei sale pentru Hristos - pur si simplu nu stii cum sa-l descrii. Pentru ca a iesit din masurile acestei lumi si se indreapta spre departarile vesniciei. Atinge dumnezeiescul foc si este pur si simplu in flacari, arzand acum de Lumina necreata. Ore intregi, in timp ce vorbesti cu el, ai impresia ca va fi aprins si ca va fi mistuit. Crezi ca va dispare complet din fata ta precum proorocul Ilie in carul cu foc. Chiar in momentul in care iti vorbeste, crezi ca se va urca la cer, ca Domnul care, "pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer" (Luca 24, 51). Si totusi nu se intampla nimic din ceea ce ai crezut. Se intampla altceva, ceva ce simti in timp ce-ti vorbeste despre lucruri privitoare la viata duhovniceasca. Este asemenea "uimirii" care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. "...un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" si, auzind ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au umplut de spaima." (Matei 17, 5- in timp ce vorbeste, Duhul Sfant coboara dintr-o data, invaluindu-te, prinzandu-te. Te cuprinde teama, dar si dorinta de a ramane acolo. Ascultand cuvintele lui simple si linistite, iti amintesti de Hristos vorbind ucenicilor pe inaltimea unui munte sau intr-o corabie, pe mare. Sfantul iti vorbeste intr-adevar de pe "muntele" theoriei (vederii lui Dumnezeu) si de pe marea vesniciei, dincolo de lucrurile banale si omenesti, dincolo de ceea ce esti.

M-am apropiat de acest Gheron intr-o zi. Stiam ca era un adevarat "teolog". Nu avea cunoastere despre Dumnezeu, ci "cunoasterea lui Dumnezeu", care este neajunsa celor mai multi oameni! "Caci cu adevarat munte inaltat pieptis si greu de urcat este cunoasterea lui Dumnezeu. Si multimea poporului de-abia ajunge la poalele ei." Doar Moise a fost in stare sa urce muntele vederii lui Dumnezeu. Si Gheron era si el, asemeni lui Moise, unul care L-a vazut pe Dumnezeu.

La inceput m-am simtit stangaci. Despre ce as putea sa vorbesc cu el? Ce aveam noi in comun? Eram noi pe aceeasi treapta? Noi ceilalti suntem la primul stadiu al "filosofiei practice" (curatirii), in timp ce el a trecut deja de la "contemplarea naturala" (iluminarea mintii) la "teologia mistica" (cunoasterea lui Dumnezeu) adica la cunoasterea vesnica. Noi suntem plini de patimi, in timp ce el e tronul aurit al imparatului. Noi inchipuim iadul, el e desfatarea Raiului.

Dar in timpul discutiei noastre pustnicul a coborat din inaltimea sa si m-a ridicat pe mine mai sus. S-a desertat pe sine si m-a imbogatit pe mine. "Desi a fost odata bogat, a devenit sarac, ca sa pot fi si eu bogat prin saracia lui". Pentru ca intotdeauna unitatea presupune o miscare inspre exteriorul sinelui de ambele parti, acelasi lucru se intampla si in unirea cu Dumnezeu. Survine o miscare de la Dumnezeu inspre om ca si o miscare de la om inspre Dumnezeu. Aceasta este trasatura distinctiva a dragostei dumnezeiesti.

"Teologii numesc dumnezeirea uneori forta erotica, alteori dragoste, si alteori ceea ce este dorit si iubit. Prin urmare, ca forta erotica si ca dragoste, divinul insusi este subiect de miscare; si fiind ceea ce este dorit si iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la aceasta forta si dragoste" (Sf. Maxim Marturisitorul). Acelasi sfant parinte spune mai departe: "Aceasta dragoste dumnezeiasca extatica ii sileste pe cei ce iubesc sa nu-si apartina lor ci celor pe care ii iubesc. Aceasta este aratata la cele de deasupra prin grija fata de cele de mai jos, la cei ce se afla in aceeasi stare prin sprijinul pe care si-l dau unii altora si la cei mai de jos prin aceea ca sunt intorsi mai intai de toate numai inspre dumnezeire". Cu alte cuvinte Sfantul Maxim Marturisitorul arata o asezare despre care Sfantul Dionisie Areopagitul spune: "erosul dumnezeiesc este si extatic, nelasand pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti. Si arata pe cele superioare, purtatoare de grija pentru cele inferioare, si pe cele de acelasi grad sustinandu-se una pe alta, si pe cele inferioare intr-o intoarcere dumnezeiasca spre cele dintai".

Voi pastra intotdeauna in minte ba mai mult, in inima, fiecare minut al acelei conversatii.

IPS Hieroteos Vlachos

• Tacerea si plansul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tacerea
  Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
• Tacerea care vorbeste
  Publicat in : Editoriale