Slujirea sociala a omului, a societatii si a lumii - obiectiv al misiunii Bisericii
Slujirea sociala a omului, a societatii si a lumii este unul dintre obiectivele principale ale misiunii Bisericii vremurilor de astazi, alaturi de Propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si Comuniunea si sfintirea omului prin jertfa lui Hristos.
Slujirea sociala a omului, a societatii si a lumii este legata de celelalte doua obiective ale misiunii Bisericii, care sunt tot acte de slujire, si anume de slujire a Cuvantului lui Dumnezeu si de slujire a omului in vederea mantuirii lui, amandoua avand originea in insasi slujirea lui Hristos, pentru ca El este slujitorul model al lui Dumnezeu si al oamenilor.
a) Solidaritatea Bisericii cu lumea. Lumea este creatia intreaga pe care Dumnezeu a iubit-o atat de mult, incat pentru slujirea ei spre mantuire, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau (Ioan 3, 16-1.7), Care la randul Sau, trimite pe Apostoli si, prin ei, Hristos trimite Biserica insasi in lume (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-16).
Biserica insasi, intemeiata de Hristos, nu poate fi inteleasa independent de lume pentru ca ea isi desfasoara activitatea in lume si se afla in slujba ei, pentru a tine lumea in comuniune de viata si iubire.
Biserica in raport cu lumea implica o permanenta relatie a acestora cu Hristos, Creator si Mantuitor al lumii si intemeietor al Bisericii pentru mantuirea oamenilor, dar si pentru,sfintirea lumii si a creatiei intregi, daca avem in vedere ce spune Sfantul Maxim Marturisitorul, ca totul se cere dupa Jertfa si invierea lui Hristos. Rascumpararea insasi are, in viziunea ortodoxa, o dimensiune cosmica. De aceea, Sfintii Parinti ai Bisericii au luptat constant impotriva gnosticilor care dispretuiau lumea si viata pamanteasca. Paul Evdokimov spune ca Dumnezeu nu este "Acel cu totul separat de lume, ci Emmanuel - Dumnezeu cu noi".
Biserica - cum afirma Prof. N. Nissiotis - nu poate invata decat dependenta totala a creatiei de Creatorul ei. Deci, totul este teonom.
Dar, Biserica nu traieste nici in afara societatii, ci traieste si lucreaza in societatea fiecarei epoci. Caci "omul n-a fost creat de Dumnezeu sa traiasca singur, ci in societate. Istoria intreaga ne arata ca omul este o fiinta sociala, creata de Dumnezeu sa traiasca nu ca individ izolat, ci in societatea semenilor sai. "Nu este bine sa fie omul singur", a zis Dumnezeu la crearea omului, Adam, "sa-i facem ajuor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Graiul articulat, care ii permite omului sa stabileasca dialogul cu Dumnezeu si semenii, este cea mai buna dovada a caracterului social al fiintei umane. Mai mult chiar, prin porunca data omului de Dumnezeu " cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Fac. 1, 28), pamantul a fost dat in stapanirea intregului neam omenesc, astfel incat toti oamenii au dreptul la folosirea lui si a bunurilor materiale, spre sustinerea si dezvoltarea vietii, spre asigurarea unui trai demn de fiinta umana, fireste prin munca". Iar Sfantul Vasile cel Mare exprima acest adevar valabil pentru intreaga societate umana astfel: "Cine nu stie ca omul este o fiinta blanda si sociabila, nu singuratica si salbatica? Nimic nu este asa de propriu firii noastre, ca a fi in comuniune unii cu altii, a avea nevoie unii de altii si a ne iubi unii pe altii".
S-a sustinut parerea de catre unii teologi apuseni ca "in teologia si traditia ortodoxa s-ar accentua unilateral spiritualitatea monastica si contemplativa si, prin aceasta, s-ar produce o deviere de la invatatura autentica a crestinismului. Realitatea concreta demonstreaza contrariul: spiritualitatea ortodoxa urmareste deopotriva desavarsirea personala si slujirea sociala a omului, a lumii, a societatii in care Biserica si credinciosii isi desfasoara activitatea si se realizeaza strict ca o comunitate de credinta si sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu". Or, "pentru teologia orientala (ortodoxa, n.n), spiritualitatea monastica reprezinta doar o pozitie limita si numai asa legitima si necesara. Traind dupa principiul familial al societatii, Biserica Ortodoxa ingaduie angajarea credinciosilor in toate formele de viata sociala. Ortodoxia cauta sa exprime atat aspectul comunitar, cat si pe cel individual al credintei, cu conditia ca fiecare credincios sa fie un membru responsabil al comunitatii umane in care traieste si munceste".
Contemplatia si vederea slavei lui Dumnezeu, care nu este privilegiul exclusiv al monahilor din manastiri sau al sihastrilor, reprezinta o alta pozitie limita a spiritualitatii ortodoxe. "Ar fi gresit ca si aceasta atitudine sa fie interpretata ca pasivitate in domeniul social. Dimpotriva, doxologia este participarea dinamica la slava lui Dumnezeu, care face posibila reinnoirea continua a actiunii Bisericii in aceasta lume".
Biserica Ortodoxa, desi implicata in viata sociala a credinciosilor ei, "n-a formulat o doctrina sociala anumita. Atat doctrina separarii totale a Bisericii de lume, cat si teoria celor doua imparatii - neimpartasita de Biserica Ortodoxa - precum si sistemul "erei constantiniene", sau alte forme de relatie cu lumea, reprezinta posibilitati reale, dar relative dupa invatatura ortodoxa, pentru relatia Bisericii cu lumea". Misiunea Bisericii lui Hristos nu este de a-si impune norme social-politice si economice care sa fie aplicabile pretutindeni si care sa dea nastere la o singura forma de civilizatie, cultura sau de tehnica, ci de a sluji pe oameni, din iubire si smerenie: "Biserica Ortodoxa are o pozitie supla si deschisa mutatiilor sociale culturale, economice si tehnice, fiind gata sa se adapteze noilor dezvoltari in orice situatie a lumii moderne, fara a renunta in vreun fel la un adevar de credinta sau sa abdice de la mesajul dat ei de Hristos, prin Sfintii Apostoli (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), privind mantuirea celor incorporati in Hristos ca madulare ale ei".
Biserica a fost angajata in istorie, iar Biserica romaneasca a fost prezenta totdeauna in istoria framantata a poporului roman, "dar realismul ei istoric n-a insemnat accentuarea pasiva a situatiilor istorice ca pe ceva apriori. In istorie, crestinul trebuie sa devina un factor activ in slujirea si modelarea lumii, prin sprijinirea structurilor dreptatii si progresului general uman, si nu un spectator neangajat". Prezenta Bisericii in lume este o dovada explicita a responsabilitatii acesteia pentru mantuirea membrilor ei. Tine de activitatea misionara in general atitudinea realista pe care Biserica trebuie s-o aiba, in fiecare moment istoric al evolutiei complexe a societatii, fata de lume, fata de societatea concreta si fata de oameni. Tuturor acestora, Biserica le slujeste cu slujirea ei nediferentiata si manifestata in fapte concrete.
b) Slujire si proexistenta. Biserica se face prezenta in lume prin lucrarea ei de slujire. Misiunea insasi este slujire. Caci Biserica a fost trimisa in lume nu pentru a o stapani triumfator, ci pentru a o sluji spre pastrare, lucrare si spatiu adecvat pentru devenire istorica a omului si pentru mantuirea lui. Creatia intreaga este implicata in fiinta omului, precum si in mantuirea lui. Biserica slujeste omului, societatii si lumii intregi, din iubire jertfelnica, facandu-se tuturor toate, "in rezolvarea problemelor concrete"ale lumii Contemporane. Aceasta este cu adevarat "dimensiunea cea mai proprie a Bisericii"; este un fel de definitie generala a rostului ei. Asa cum ingerul are ca rost "vestirea", asa Biserica are ca rost servirea, sfanta servire, ierurgia. Nu numai servirea Tainelor, ci servirea omului, a omenirii in sens total, atotcuprinzator, in sensul in care a slujit Domnul-Slujitor, intemeietorul ei".
Vorbind de slujirea lumii de catre Biserica, intelegem in primul rand necesitatea unei slujiri a Bisericii pe plan local si universal, caci exista fele sau amenintari de ordin general care nu pot fi invinse numai prin actiuni individuale, ci sunt necesare, pentru infrangerea acestora, actiuni comune ale tuturor oamenilor si ale tuturor institutiilor. De pilda, salvgardarea pacii impotriva unui razboi nuclear solicita actiunea hotarata a intregii umanitati, solicitand si implicarea Bisericii sau, mai exact, slujirea Bisericilor locale adusa umanitatii.
Slujirea, ca notiune si actiune, implica o angajare voluntara, iar aceasta este consecinta directa a faptului ontologic al preexistentei. Nimeni nu exista de unul singur sau numai pentru sine insusi. Omul insusi a fost creat ca barbat si femeie ( Fac. 1, 27; 2,18) si exista in lume ca doime si pluri-tate de insi ce se simt legati unii de altii, prin unitatea firii umane, detinuta si afirmata de fiecare intr-uh mod propriu. "Eu exist pentru altii si prin altii. Altul este finalitatea si cauza mea, mai bine zis ceilalti, caci nimeni nu exista numai printr-un om si pentru un om. Pentru crestini, desigur, ceilalti oameni nu sunt cauza si finalitatea ultima, ci numai o finalitate si o cauza intermediara, mai precis cauza instrumentala si finalitatea intermediara principala. Cauza si finalitatea ultima pentrucrestineste Dumnezeu".
Cea mai deplina pilda de traire si lucrare in spiritul proexistentei pentru Biserica si pentru crestini este Domnul nostru Iisus Hristos, "El, fiind Cuvantul lui Dumnezeu S-a pogorat la nivelul unui purtator al cuvantului omenesc pentru a ridica pe oameni la nivelul dialogului cu Dumnezeu si, cu aceasta la nivelul inaltimii lui Dumnezeu dupa har, ca sa se poata umple de toata cunoasterea si intelegerea lui Dumnezeu. El, Care este absolut, S-a asezat intr-o relatie de reciprocitate cu noi, oamenii, asteptand raspunsul nostru, facandu-Si dependenta eficacitatea operei Sale de mantuire pentru noi, de consimtirea noastra. El a luat modelul proexistentei umane, S-a facut om "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire". Apoi "S-a sfintit pentru noi" ca om, ca sa fim si noi sfintiti in adevar" (Ioan 17, 19). Si tot "pentru noi Si-apus sufletul Sau" (Ioan 3, 16), pentru ca oamenii " viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10,10). De aceea, "datori suntem si noi sa ne punem sufletul pentru toti" (Ioan 3, 16). Pentru altii, pentru sporirea si inaltarea vietii lor; datori suntem si noi sa ne inaltam viata, dar si sa murim cand aceasta e necesar, pentru binele lor si pentru mai marele bine al lor".
Proexistenta este tensiunea dupa mai multa viata si conditie a imbogatirii reciproce a membrilor unei comunitati. "Cel ce promoveaza viata in jurul sau se umple el insusi de viata din jur, si moartea nu are putere asupra lui. Iar cel ce usuca viata in jurul sau e coplesit insusi de uscaciunea si pustiul din jur. Cel ce intoarce spatele tuturor nu va vedea decat spate intoarse. impiedicand pornirea proexistenta din noi, impiedicam manifestarea proexistentei din altii fata de noi".
Punerea in valoare a propriilor puteri si daruri, de care nu este lipsit nimeni dintre noi, se realizeaza numai in comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu toti oamenii. Misiunea crestina trebuie sa cheme la comuniune pe unii cu altii si sa realizeze in prealabil deschiderea unora catre altii, dar si deschiderea Bisericii catre omenire.
In proexistenta isi are temeiul stransa corelatie si interdependenta dintre slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor. Iar aceste doua slujiri isi au sursa si modelul in insasi slujirea lui Hristos. Mantuitorul, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, reprezinta pe slujitorul model al lui Dumnezeu si al oamenilor, precum si Izvorul de putere al acestei indoite slujiri. Facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu S-a facut atat slujitor lui Dumnezeu-Tatal, cat si oamenilor. Prin aceasta El ne-a aratat o altfel de maretie a omului decat a celui care pretinde sai se slujeasca si considera nedemn ca el insusi sa slujeasca. "Nu tot asa va fi intre voi, ci care intre voi va vrea sa fie mai mare sa fie slujitorul vostru. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi" ( Matei 20, 26, 28).
Adesea se vorbeste de doua slujiri distincte, slujirea lui Dumnezeu si slujirea oamenilor; Una este o slujire verticala si cealalta orizontala. Cele doua slujiri se sustin reciproc. "Fiul lui Dumnezeu se intrupeaza ca sa faca voia Tatalui"; dar El face prin intrupare voia Tatalui, intrucat mantuieste prin aceasta pe oameni.
"Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui" (Ioan 4, 34) , spune Mantuitorul catre Apostolii Sai, privind lumea care astepta sa fie mantuita de El. Acceptand moartea pe Cruce, El face voia Tatalui; dar prin moartea pe Cruce, El mantuieste lumea. Prin aceasta opera El face in acelasi timp voia Tatalui si slujeste lumii mantuind-o.
Acelasi lucru il implica si slujirea crestina. Caci, iubind pe oameni si slujindu-le, se implineste insa si voia lui Dumnezeu, adica ii slujim Lui. Slujind oamenilor, slujim lui Dumnezeu, implinind porunca Lui: "Porunca noua va dau voua; sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13,34-35) si, " Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, va fi iubit de catre Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui (Ioan 14,21).
Iubirea de Dumnezeu, cand este reala, se misca in interiorul iubirii active fata de oameni si invers. Si atunci, cine slujeste oamenilor, slujeste si lui Dumnezeu, si slujirea comunitar-sociala, pe care Biserica trebuie s-o desfasoare, este o marturie a comuniunii cu Dumnezeu. "De aici responsa-, bilitatea Bisericilor fata de problemele concrete ale lumii noastre actuale, de a caror solutionare pozitiva depinde insasi viata, precum si valorile pe care ea le implica sau le promoveaza pentru sustinerea si dezvoltarea umanitatii intregi si a lumii".
Crestinismul are deschidere fata de lume, fiind implicat in realitatea comunitar-rsociala a fiintei umane, pentru ca mantuirea credinciosului se realizeaza in functie de semenii nostri (Matei 25,40,45) care alcatuiesc societatea. De aceea, "misiunea sociala a Bisericii trebuie sa puna accentul pe relatiile interpersonale dintre membrii societatii, ca sa promoveze astfel respectul fata de om sau solicitudinea fata de om sau solicitudinea fata de semen, ca expresie a omeniei. Doar in aceasta perspectiva a relatiilor interpersonale, care isi au ultimul temei crestin in Sfanta Treime, se poate ajunge la comportari civilizate si omenoase in societate".
Punand accentul pe relatiile interpersonale in societate, Biserica, in misiunea ei sociala, "poate contribui la depasirea dilemei dintre individualism si colectivism ce domina mentalitatea omului contemporan, si care constituie tot atatea atentate impotriva omeniei de care trebuie sa dea dovada un adevarat credincios". Numai prin slujire proexistenta Biserica si membrii ei pot depasi rautatile individualismului si colectivismului, promovand larga comuniune care asigura conditiile vietuirii normale a omului si insasi mantuirea acestuia.
c) Apostolat social si spiritualitate ortodoxa. Deschiderea Bisericii fata de lume si solidaritatea ei cu lumea, cu societatea fiecarei epoci istorice, s-au concretizat in anumite principii si forme de pastoratie si de angajare sociala.
Ortodoxia in general, si Biserica Ortodoxa Romana in special, a adoptat : o atitudine realista, naturala si teologica in acelasi timp: aceea a apostolatului social. Termenul acesta defineste slujirea practica, sociala a Bisericii, bazata pe mandatul ei divin, de trimitere in lume (Matei 28,18-20; Marcu 16, 15-16). In concret, prin apostolat social se intelege preocuparea Bisericii de viata sociala a membrilor ei, slujirea aspiratiilor de progres general a societatii umane in sanul careia ea isi savarseste lucrarea. Desi misiunea esentiala a Bisericii este mantuirea membrilor ei, Biserica a fost preocupata totdeauna si de problemele vietii pamantesti a credinciosilor ei, intrucat crestinul inainteaza spre mantuire si creste in desavarsire prin faptele sale concrete fata de oameni. Intr-un cuvant, apostolatul social este o actualizare pe planul pas-toratiei si al vietii morale a mesajului Evangheliei.
Preocupat, ea de lume, de om, de societatea in care acesta se realizeaza ca om deplin, ca persoana si personalitate cu rosturi si responsabilitati in comunitatea semenilor si in care dobandeste mantuirea, n-a fost niciodata absenta din lucrarea Bisericii noastre. Ea si-a impletit de la inceput lucrarea ei cu viata si lucrarea intregului popor roman, in timpurile din urma si de astazi, ea trebuie sa-si reactualizeze dimensiunea sociala a lucrarii ei, fiind provocata, intr-un fel, de insasi dinamica lumii din afara ei.
Intre miscarea lumii si miscarea din sanul Bisericii exista o relatie foarte stransa, intrucat membrii comunitatii bisericesti traiesc in lume si participa la miscarea lumii, iar Biserica este datoare lumii cu slujirea ei. Deci, Biserica trebuie sa fie deschisa spre lume, caci lumea ii ofera ei camp de actiune si posibilitati de slujire a lui Dumnezeu insusi prin slujirea lumii.
Numai prin slujirea oamenilor se ajunge la slujirea lui Dumnezeu. Iar slujirea Bisericii spre lume si societate este aprinsa si sustinuta de insasi lucrarea Duhului Sfant care plineste toate in Biserica si sustine Biserica in comuniune cu Hristos, Capul ei, dar in relatie cu societatea.
Luand in consideratie toate acestea Patriarhul Justinian a definit doctrina apostolatului social ca o lucrare de integrare a Bisericii in realitatile si aspiratiile sociale ale credinciosilor ei si ale poporului. Apostolatul social semnifica o Biserica vie si deschisa spre societate, o "Biserica sociala, vie si activa".
Slujirea crestina se prezinta sub doua forme concrete principale, care se intrepatrund: individuala si colectiva. Slujirea individuala are in centrul ei mai intai fapta caritativa a crestinului fata de semenii sai, si apoi aportul creator personal la sporirea bunurilor spirituale si materiale destinate comunitatii. Orice contributie personala la binele comun este o filantropie.
Data fiind aria limitata a slujirii individuale, Biserica trebuie sa organizeze si sa sustina actiunile colective ale comunitatii. Prin formele colective ale slujirii, Biserica se face prezenta acolo unde ajutorul ei este reclamat in societate. Acest fel de slujire, slujirea colectiva, este cu atat mai indicata astazi, cand problemele lumii contemporane, ca: deviatiile morale contemporane si terapia lor, violenta si crima organizata care cunosc astazi cote ingrijoratoare, saracia si subnutritia s.a., devin probleme ale tuturor.
Slujirea crestina, in indoitul ei aspect, individual si colectiv, este in fond o " teologie a aproapelui", ceruta astazi mai mult ca oricand de edificarea increderii intre oameni si popoare in slujba vietii si a lumii intregi. "Dumnezeu care a creat pe toti, are grija de tot. El ne cheama insa si pe noi sa avem grija de copiii Sai, sa avem grija unii de altii. Ne cheama sa-I fim colaboratori in aceasta grija a Lui de noi insine si de semenii nostri, in aceasta grija a Lui de dezvoltarea noastra. Toata osteneala in zidirea reciproca, e colaborare a noastra cu Dumnezeu (I Cor. 3, 8-9). Dumnezeii vrea, in definitiv, sa crestem in iubirea noastra intreolalta. Prin aceasta raspundem solicitarii Lui sau implinim voia Lui. Dar fara efortul nostru, fara stradania noastra intr-o slujire reciproca, fara trairea intr-o efectiva, raspundere reciproca, nu ne achitam de raspunderea fata de Dumnezeu". Caci "Dumnezeu ne-a dat maini ca sa dam ajutor altora si nu ca sa le intindem curse", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Slujirea crestina a Bisericii noastre constituie substanta apostolatului social si este ceruta astazi mai mult ca oricand, caci lucrarea Duhului Sfant in Biserica si in lume rodeste deopotriva slujirea crestina si spiritualitatea, adica viata lui Hristos in comunitatea Bisericii si in fiinta si viata credinciosilor.
Slujirea crestina isi primeste puterea daruirii omului fata de semeni si societate din daruirea fata de Dumnezeu, pe care o implica spiritualitatea.
Rod al purificarii continue de pacate si al lucrarii Duhului Sfant in cel ce ramane in comuniune cu Hristos, spiritualitatea este transparenta lui Hristos pentru om si transparenta omului pentru Hristos. In afara comuniunii cu Hristos si in Hristos,cu semenii, nu se poate vorbi de spiritualitate.
Spiritualitatea implica o totala libertate a crestinului pentru Hristos in Biserica Sa, intr-o larga deschidere a omului spre comuniunea cu Dumnezeu. Ea inseamna mult mai mult decat implinirea poruncilor. Spiritualitatea este un proces dinamic in care credinciosii devin treptat intrupari ale lui Hristos. Si anume, procesul in care Hristos Se intrupeaza in cei care Ii urmeaza, atragandu-i la Sine, dar fara sa-i anuleze ca persoane si ca subiecte de comuniune, deci fara sa le anuleze identitatea, ci sporind-o in ei prin daruiri si imbogatiri reciproce".
Prima directie si dimensiune a spiritualitatii crestine ortodoxe, este cea verticala, manifestata in tensiunea credinciosului dupa comuniunea cu Dumnezeu si in realizarea acestei comuniuni cu ajutorul harului dumnezeiesc, care face posibila si realizeaza, in fapt, aceasta comuniune. Caci "Nimeni nu poate sa vina la Mine daca nu va atrage Tatal Care M-a trimis, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi" (Ioan 6, 44).
De dimensiunea verticala a spiritualitatii tine, de asemenea, cunoasterea despre Dumnezeu si lucrarea Lui in lume pentru mantuirea noastra si sustinerea in existenta a intregii creatii. Dar spiritualitatea implica si o dimensiune orizontala si aceasta este participarea omului duhovnicesc la viata semenilor. Cel mai mic gest al nostru pune lumea in vibratie si ii modifica starea. Totodata, existenta fiecarei persoane ca si a fiecarui lucru este mereu infunctie de convergenta factorilor produsi de desfasurarea intregului. "Actiunea fiecaruia, cat de infima ar fi ea, provoaca rezistente sau reactii, sufera presiunea universala pentru a se insera in univers, refuleaza in oarecare masura si domina aceasta greutate a universului. Deci, niciodata actiunea noastra nu se infaptuieste intr-un cerc absolut inchis". Ceea ce caracterizeaza persoana este tocmai tensiunea dupa un altul si dupa mai multi altii. Ba, mai mult, omul duhovnicesc nu ramane si nici nu poate ramane inchis.
Implinirea poruncilor "nu consta numai intr-o activitate indreptata asupra naturii proprii, asupra lumii in general, ci intr-una care are in vedere si pe semenul nostru si pe noi insine. Noi nu avem misiunea de a desfasura numai latentele situate in natura fizica, ci si pe acelea cu mult mai valoroase si mai spirituale aflatoare in fiecare din noi. Prin atentia, prin sfatul, prin invatatura, prin pilda ce o dam altuia, prin cooperarea cu el, ajutam sa se actualizeze potentele spirituale asezate in el si in noi. Iar asupra noastra lucram prin disciplinarea purtarilor noastre, printr-o atentie necontenita la tot ce facem si cugetam, prin binele pe care-l facem altora. Caci nu numai in noi intalnim pe Hristos, ci si in fiinta semenilor".
Iar slujirea crestina de ajutorare a semenilor, de modelare a lor spirituala si sociala, dar si a noastra, se cristalizeaza in virtuti morale si virtuti moral-sociale care culmineaza, toate, in iubire. Si acestea constituie pro-priu-zis etapa necesara prin care trebuie sa treaca fiinta noastra inainte de a ajunge la iluminare si apoi la unirea tainica cu Dumnezeu.
De aceea, crestinul are datoria de a sluji pe oameni din iubire si smerenie. Aproapele nostru este orice semen si spre acesta se indreapta slujirea noastra. "Chiar in rabdarea necazurilor, care este unul din cele mai importante mijloace ale nevointelor crestine, avem nu o fuga de viata lumii, ci o persistare in ea. Iar grija de formarea proprie si a semenilor, prin impodobirea cu virtuti, nu inseamna o neparticipare la viata lumii, ci cea mai de plina colaborare, daca omul este o parte din omenire, iar formarea lui e ultima tinta a creatiei".
Literatura filocalica invedereaza la tot pasul, ca "insul ajuns pe culmile trairii duhovnicesti, cand lucrul principial pentru el nu mai este activitatea externa, ci contemplatia, exercita o influenta asupra dezvoltarii lumii, prin atractia si puterea ce o exercita asupra semenilor, ca si acestia sa devina -prin aceeasi implinire a poruncilor, prin aceeasi lucrare virtuoasa - ca el. El imita pe Dumnezeu care, desi neschimbabil, nu opreste prin aceasta neschimbabilitate dinamismul creatiei, ci, prin impulsul si atractia necurmata, exercitate asupra ei, il sustine, dandu-i ca tinta ideala perfectiunea Sa suprema, care tocmai de aceea este neschimbabila". Omul duhovnicesc, ajuns la culmea desavarsirii exercita asupra semenilor, asupra societatii, un impuls si o atractie spre mai multa spiritualitate, fratietate si omenie de care are multa lipsa omul zilelor noastre.
Spiritualitatea este dimensiunea duhovniceasca a slujirii sociale, dar si corectivul necesar al adevaratei slujiri crestine. Spiritualitatea justifica insasi misiunea crestina a Bisericii, al carei obiectiv principal este preamarirea lui Dumnezeu si mantuirea omului. Slujirea sociala este legata de vietuirea omului in lume, in care fiecare isi dobandeste sau isi pierde mantuirea.
Ortodoxia pastreaza echilibrul intre cele doua componente ale apostolatului crestin: slujirea si spiritualitatea, iar acestea doua corespund celor doua componente esentiale ale firii sau fiintei si vietii umane. "Misiunea sociala a Bisericii trebuie sa puna accentul pe relatiile interpersonale dintre membrii societatii, ca sa promoveze astfel respectul fata de om sau solicitudinea fata de semen, ca expresie a omeniei". Si prin aceasta Biserica va depasi dilema dintre individualism si colectivism care domina mentalitatea omului nostru contemporan, inaintand si promovand in societatea timpului spiritul de comuniune si de larga comuniune, de daruire si de inaintare in daruire a membrilor societatii. Comuniunea, la randul ei, inseamna progres in spiritualitate.
Slujirea sociala a omului, a societatii si a lumii este, asa cum s-a aratat, unul dintre obiectivele principale ale misiunii Bisericii. Realizarea acestui obiectiv duce la renasterea spirituala si morala a omului si a societatii, insa acest lucru nu se poate realiza decat in Hristos si in Biserica.
Asadar, slujirea sociala, in raport cu semenii, si adancirea relatiilor interpersonale si, prin aceasta, renasterea spirituala si morala, pornesc de la Hristos si duc la Hristos plenar, in Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant pentru castigarea imparatiei cerurilor. Slujirea omului, a societatii si a lumii de catre Biserica isi are izvorul in slujirea jertfelnica a Mantuitorului Hristos.
Pr. RADU I. DUMITRU
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.