Caută a nu te mânia pentru nimic, ci biruieşte totul cu dragostea atima este ca o vâlvătaie tulbure şi nesăbuită, rea şi nestăpânită, şi din această pricină omul cel luptat de patimi - de mânie, de pildă - nu-şi mai dă seama ce grăieşte: neadevăruri, scorneli şi răutăţi, pe care n-ar fi fost în stare să le spună dacă era netulburat. Drept aceea, cunoscând din cercare această meteahnă a omului pătimaş, mai întâi de toate înfrânează-te tu însuţi a grăi la mânie şi la tulburare, şi iartă-i pe cei ce s-au aprins şi şi-au ieşit din fire, aducându-ţi ocări şi mustrări, fie ele îndreptăţite ori nu.
Caută a nu te mânia pentru nimic, ci biruieşte totul cu dragostea: toate ocările, nemulţumirile şi toate necazurile cele din familie. Nimic altceva să nu cunoşti afară de dragoste. Inainte de a-i învinui pe alţii, prihăneşte-te pe tine însuţi şi socoteşte-te a fi vinovat de toate necazurile care vin asupra ta. Grăieşte întru sine-ţi: „Eu sunt de vină! Eu sunt cel păcătos!” Nu uita că eşti neputincios şi neputincios este şi aproapele tău, iar neputinţa prin neputinţă se nimiceşte. Nu se cade a le aduce prihană celor neputincioşi şi păcătoşi atunci când îşi mărturisesc neputinţa ori păcatul, căci vinovat este diavolul, cel ce s-a întărit întru răutate.
Nu trebuie să ne supărăm şi să ne ieşim din fire pentru nimic, căci mâhnindu-ne şi mâniindu-ne adesea, mânierea ni se va face un obicei foarte vătămător, atât sufleteşte, cât şi trupeşte, în vreme ce arătându-ne nepăsători faţă de împrejurările cele potrivnice, vom dobândi buna şi folositoarea deprindere de a le răbda pe toate
cu pace şi răbdare. Din pricina nenumăratelor noastre nedesăvârşiri se pot ivi multe neînţelegeri, iar dacă ar fi să ne supărăm de fiecare dată, ar însemna să nu ne mai rămână de trăit decât câteva luni!
Pe lângă aceasta, mâhnirea şi mânia nu pot îndrepta lucrurile, ci dimpotrivă, le pot înrăutăţi datorită propriei lor răutăţi. Mai bine este, dar, să fim totdeauna cu pace, plini de dragoste şi de cinste faţă de cei bolnavi duhovniceşte, îndeosebi faţă de cei de aproape, de rudenii şi de supuşii noştri. Căci omul nu este înger, iar pe lângă aceasta, viaţa noastră a ajuns să se scurgă aşa încât să păcătuim în fiece zi şi aproape fără de voie, chiar şi atunci când suntem hotărâţi să nu mai cădem în păcat. „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19) însuşi Domnul ne-a învăţat să privim cu îngăduinţă multele neîmpliniri şi căderi omeneşti, atunci când a zis: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Matei 6, 12) „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 31)
Şi care dintre noi n-ar voi ca ceilalţi să se poarte cu noi cu îngăduinţă şi cu răbdare când se află în necaz, când se poticneşte sau cade ori când se face vinovat de stricăciune şi de nepurtare de grijă? Pentru aceasta şi Apostolul ne învaţă să fim îndelung-răbdători şi îngăduitori. „Dragostea - zice Apostolul Pavel - îndelung rabdă, este binevoitoare, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, toate le suferă, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (cf. I Corinteni 13,4-8)
Dacă vreun frate din preajma ta săvârşeşte în vremea slujbei ceva ce nu se cuvine a face ori nu vădeşte îndeajuns de multă râvnă în lucrarea sa, nu-ţi ieşi din fire nici înlăuntrul tău, nici în afară. Nu te porni împotrivă-i, ci trece-i cu vederea greşeala cu mărinimie, aducându-ţi aminte că şi tu eşti om, supus tuturor neputinţelor, iar Dumnezeu, Cel ce este îndelung-răbdător şi multmilostiv, te-a iertat de nenumărate ori, aşa cum a iertat şi iartă toate fărădelegile noastre. Adu-ţi aminte de cuvintele Rugăciunii Domneşti: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”
Aceste cuvinte pururea trebuie să ne reamintească că şi noi înşine suntem în orice vreme mari datornici şi mari păcătoşi înaintea lui Dumnezeu şi, pomenind aceasta, să ne smerim până în adâncul inimii şi să nu fim atât de aspri cu greşelile fraţilor - neputincioşi fiind şi ei, asemenea nouă. Şi aşa precum pe noi înşine nu ne judecăm cu asprime, nici pe ei să nu-i judecăm, întrucât aceşti fraţi ai noştri sunt mădulare ale noastre, aşa cum şi noi le suntem lor. Mânia, atunci când se iscă, din necunoaşterea de sine se naşte, din trufie şi din faptul că nu ţinem seamă de cât de vătămată ne este propria noastră fire, şi din pricină că n-am ajuns să-L cunoaştem îndeajuns pe Iisus cel blând şi smerit.
Dacă te-au nedreptăţit ori te-au ocărât vreunii, nu-ţi ieşi din fire asupra lor! Păzeşte-te de patima de a vedea în aproapele tău tot felul de păcate şi de a-l osândi, aşa
cum ne stă nouă în obicei. Fiecare va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru sine însuşi. Fiecare are o conştiinţă şi fiecare ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi cunoaşte voia lui Dumnezeu - fie din cărţi, fie din împreună-grăirea cu alţi oameni. Şi mai cu seamă, nu privi cu vrăjmăşie păcatele celor mai în vârstă, căci nu este al tău a judeca. Fiecare „pentru stăpânul său stă sau cade” (Romani 14, 4). Tu să-ţi îndrepţi păcatele tale şi propria-ţi inimă!
Uneori, oameni mai tineri decât tine, de aceeaşi vârstă ori mai bătrâni îţi aduc o mustrare pe care n-o poţi răbda şi începi a te mânia pe aceşti dascăli. Trebuie să răbdăm şi să ascultăm cu dragoste tot ceea ce ne-ar putea fi de folos, oricare ar fi cel care ne grăieşte. Iubirea de sine dintru noi caută a ne tăinui neajunsurile, în vreme ce alţii le văd foarte limpede şi ni le aduc la cunoştinţă.
Amintiţi-vă că „unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 25) şi datori suntem a ne îndrepta unii pe alţii. Dacă nu rabzi să ţi se aducă mustrări şi te mânii pe cel ce îţi dă sfaturi, înseamnă că eşti trufaş, ceea ce vădeşte faptul că ai cu adevărat acel neajuns pentru care ţi se cere să te îndrepţi.
Nu te supăra pe cei ce îţi vorbesc sau se poartă în chip făţarnic cu tine. Oare tu vorbeşti sau te porţi cu nefăţărnicie cu alţii? Nu cumva eşti făţarnic? In vremea rugăciunii, îi grăieşti întotdeauna lui Dumnezeu fără de vicleşug şi fără de făţărnicie? De câte ori nu ţi se întâmplă să-ţi grăiască gura cuvinte pătrunse de adevăr, iar inima ta să mintă? Te înfăţişezi oare înaintea lui Dumnezeu cu inima deschisă şi cu simplitate? Dacă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor tu însuţi nu stai drept, ci de multe ori strâmb, mincinos şi prefăcut, nu te supăra dacă şi alţii sunt mincinoşi şi făţarnici cu tine. „Prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se şi pedepseşte.” (înţelepciunea lui Solomon 11, 16) Fii îngăduitor cu alţii întru cele în care tu însuţi te ştii păcătos!
Cel ce se supără pe careva din pricina vreunui lucru oarecare, acela socoteşte lucrul mai presus decât omul, decât fratele său. Dar poate fi oare ceva mai presus decât omul? Nimic din cele de pe pământ!
Când vei vedea pe careva - silit fiind de diavolul - ţinându-şi inima în prinsoarea vreunui lucru de nimic, având, cum s-ar spune, une ideefixe care-l face să sufere şi să-ţi vorbească de ea până te scoate din fire, nu te mânia, ci fii blând şi liniştit, cunoscând că aceasta este de fapt o boală sufletească ce vine de la diavolul. Indreaptă-ţi de îndată cugetul către Dumnezeu şi rosteşte fără de tulburare şi cu credinţă nezdruncinată troparul icoanei celei nefăcute de mână: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că bine ai voit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumită strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.”
Se mânie chiar şi atunci când se abate asupra lui fumul unei lumânări, iar aceasta din pricină că este foarte iubitor de sine şi se îngrijeşte peste măsură de bunăstarea
omului celui trupesc, pe care s-ar cuveni să-l răstignească mai adesea, în tot chipul. Fumegând grozav din pricina păcatelor şi a patimilor sale, sufletul său priveşte, dar nu vede, pare a cunoaşte, dar nu ştie, şi simte ca şi cum n-ar simţi. Dar de îndată ce fumul îi va afuma chipul, va băga de seamă şi va începe să-i fie milă de el însuşi - Dumnezeu ştie de unde această simţire cu toate că n-ar avea pricini de a se tulbura, căci fumul nu loveşte, nu vatămă şi nu mânie, ci adie asemenea unei brize uşoare.
Pentru ce oare ajunge uneori omul într-o asemenea stare de mânie, încât se aprinde din te miri ce, şi începe a vorbi şi fără de noimă, frângându-şi mâinile şi smulgându-şi părul din cap? Sau neînfrânându-şi mânia, sare la bătaie, rupe şi sparge nebuneşte tot ceea ce-i cade în mâini, săvârşind şi alte fapte asemenea, pe care doar un ieşit din minţi ori un apucat le poate isca. Este limpede că din pricină că în inima sa lucrează duhurile cele rele de sub cer, care împing omul către tot răul şi cugetă cele rele şi ucigătoare împotriva tuturor.
Pentru ce oare se petrec în lume sinucideri şi ucideri de tot felul? Din pricină că în inimile celor ce-şi iau singuri viaţa şi a ucigaşilor lucrează cel dintâi ucigaş de sine: diavolul. Pentru aceasta Mântuitorul Hristos şi credinţa creştinească ne poruncesc să fim blânzi şi smeriţi, însuşiri care nu le îngăduie duhurilor răutăţii şi ale trufiei - care caută moartea fiecăruia şi a tuturor - să lucreze în inima noastră. Domnul grăieşte: „Invăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima.” [Matei 11, 29) Mânia omului este o meteahnă grozavă, împotriva firii. Ea se iscă adesea în inimă din cele mai neînsemnate pricini, fiind rodul iubirii de sine şi a trufiei, care-şi fac loc în inimă. Să nu uităm că „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20).
Minunat este că oamenii cei iuţi la mânie, după ce au fost tulburaţi de o puternică şi îndelungată stare de mânie şi au trecut prin toate chinurile unei asemenea tulburări, se fac blânzi şi smeriţi, ca buni de pus pe rană! Ceea ce grăim despre stările de mânie şi de răutate se potriveşte întru totul şi altor patimi. Domnul însuşi ne-a arătat că patimile se osândesc prin ele însele şi pier prin însăşi tulburarea lor. Aşa sunt pedepsite trufia, zavistia, ura, zgârcenia şi iubirea de arginţi. Fiecare patimă îşi este sieşi şi dascăl, şi pierzare în tot omul care o rabdă.
De vei fi nevoit să-i mustri pe cei aflaţi sub ascultarea ta pentru anumite neorânduieli în slujba pe care o săvârşesc, să fii cu băgare de seamă, să te înfrânezi de la mânie, să nu-ţi ieşi din fire, nici să te aprinzi din pricina tulburării, ci să fii blând, plin de dragoste, cumpătat şi liniştit. Dacă omul pe care vrei să-l îndrepţi se va simţi jignit, spune-i cu blândeţe că nu ai nici cea mai mică dorire de a-l jigni sau de a-l mâhni, ci-i doreşti cu adevărat binele şi vrei să fie bună rânduială în munca pe care o săvârşeşte, căci nu el însuşi te necăjeşte, ci neorânduiala pe care o pricinuieşte. Nu-i jigni mândria şi vrednicia sa omenească, înălţându-te pe tine în ochii lui şi umilindu-l pe el. Dacă ai o asemenea meteahnă - trufie -, mai bine încetează de a-i mai îndrepta pe alţii şi îndreaptă-te mai întâi pe tine însuţi. „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Matei 7, 5)
Altminteri, nu vei face decât să-l mânii pe aproapele tău, fără a-i aduce vreun folos moral. Fii blând şi îngăduitor faţă de alţii atunci când îi mustri pentru neajunsurile lor şi bagă de seamă că şi tu ai neajunsuri - chiar neajunsuri foarte mari. Să zicem că mustri pe cineva pentru beţie, dar dacă tu însuţi eşti beţiv - sau poate că nu bei, dar te desfătezi cu tot felul de mâncăruri, căci eşti lacom şi rob pântecelui -, eşti tot atât de păcătos ca şi el. Indreaptă-te tu mai întâi de lăcomia pântecelui, şi abia apoi vei putea grăi cu tărie împotriva beţiei altora. Ii aduci altuia prihană pentru că nu este conştiincios în munca sa, în vreme ce tu însuţi eşti fără luare-aminte. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi.” (Luca 4, 23)
Domnul Dumnezeu, văzând credinţa noastră cea neclintită şi nădejdea cea întru El, ne plineşte cererile cele stăruitoare cu care venim înaintea milostivirii Sale. Insă noi, cei păcătoşi, ne mâniem pe săracii care nu contenesc a ne cere zi de zi milostenie. Ne mâniem chiar şi pe micuţii cerşetori, a căror încredere în oameni este foarte mare şi a căror credinţă în bunătatea altora este nemărginită, căci ei, fiind curaţi şi buni, nu ţin răutate. Iar noi, cei trufaşi şi iubitori de arginţi şi de desfătări, îi privim de cele mai multe ori cu dispreţ şi ne răstim la ei - aceşti mieluşei nevinovaţi -, ne ieşim din fire şi nu vrem să pricepem că foamea este cea care îi sileşte să ne ceară pururea ajutor, lipsa de îmbrăcăminte şi de încălţăminte ori faptul că proprietarul ori proprietăreasa nu conteneşte a le cere banii de chirie pentru ungherul în care şi-au aflat adăpost.
Oare nu sunt ei aceia care, prin gura prorocului David, strigă către Domnul: „Mult ne-am săturat de defăimare; că prea mult s-a săturat sufletul nostru de ocara celor îndestulaţi şi de defăimarea celor mândri” [Psalmul 122, 3-4)? Şi, de bună seamă, mai devreme ori mai târziu, strigătul lor cel tânguitor va ajunge la cer. Dar ce grăiesc eu? A şi ajuns de multă vreme la urechile Domnului Savaot şi a şi stârnit mânia Lui asupra noastră şi dreapta-I răzbunare.
SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT
Fragment din cartea "DESPRE BINE ŞI RĂU", Editura Sophia
Cumpara cartea "DESPRE BINE ŞI RĂU"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.