Autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica primara

Autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica primara Mareste imaginea.


Autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica primara

In incercarea noastra de a elucida relatia dintre autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica Rasariteana ne indreptam acum atentia catre Parintii Bisericii Primare. In scrierile Parintilor gasim izvorul adevarat al pozitiei ortodoxe referitoare la autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica. Asa cum a remarcat Jaroslav Pelikan, citandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul (+ 662), cu referire la teologia bizantina din secolul al saptelea, "in orice argument teologic, prin urmare, era necesar sa se aduca "vocea Parintilor ca marturie pentru credinta Bisericii". Acelasi apel, un apel la consensus Patrum, este temelia teologiei ortodoxe pana in zilele noastre. El este izvorul rezolvarii problemei legate de autoritatea Scripturii si a Traditiei.

Asa se face ca, pentru a intelege perspectiva ortodoxa asupra acestei probeme, ne indreptam atentia asupra Traditiei insasi: asupra consensului Sfintilor Parinti.

Se cuvine sa facem un apel la Biserica Primara pentru a intelege relatia dintre Scriptura si Traditie ca autoritate in Biserica Rasariteana. Parintele Florovski a sustinut ca problema scripturii si a Traditiei pentru Biserica Primara a fost in esenta hermeneutica; adica Biserica Primara a invocat Traditia drept criteriul autentic al interpretarii scripturii. Si acest apel la Traditie, ca si apelul ortodox contemporan la Parinti, vadeste o perspectiva comuna, adaugand un element istoric pentru a completa perspectiva ortodoxa generala pe care o vom prezenta in studiul nostru comparativ. In aceasta cercetare sumara a Parintilor Bisericii Primare, nu avem pretentia unei acoperiri exhaustive. Consideratiile nu pot fi decat selective si sunt menite sa demonstreze originea si mostenirea patristica a vederilor ortodoxe contemporane asupra scripturii si Traditiei.

Sfantul Irineu din Lyon

Sfantul Irineu a fost episcop de Lyon in Galia. El a fost martirizat in timpul persecutiilor imparatului Septimius Severus (146-211). Opera majora a Sfantului Irineu este Impotriva ereziilor (Contra Hćreses) si este o prezentare amanuntita a sectelor gnostice eretice care au proliferat in a doua jumatate a veacului al II-lea. O parte a lucrarii expune diferitele argumente gnostice si le combate pe larg prin contra-argumente logice si filosofice. O a doua parte a lucrarii clasifica principiile si invatatura de baza a credintei ortodoxe crestine si este menita, in aparenta, sa fie un fel de contrast fata de ereziile enumerate si descrise anterior. Pe parcursul acestei sectiuni, Sfantul Irineu ofera comentarii valoroase asupra doctrinelor, practicilor si indreptarului de credinta din secolul al II-lea. Tocmai aceasta discutie despre regula de credinta, despre Scriptura si Traditie, ii recomanda opera spre cercetare in analiza pe care o facem noi relatiei dintre Scriptura si Traditie in scrierile patristice.

Pentru sfantul Irineu, problema Scripturii si a Traditiei este, inainte de toate, una hermeneutica. El vede in manipularea gnostica a Traditiei un caz paradigmatic al inadecventei scripturii fara Traditie. Sfantul foloseste doua imagini destul de surprinzatoare pentru a-si ilustra punctul de vedere. Mai intai compara intrebuintarea gresita a Scripturii de catre gnostici cu distorsionarea intentionata a operei unui artist: Modul lor de a lucra [acela al ereticilor valentinieni] este ca si cum, cand chipul frumos al unui rege a fost construit de un artist priceput dintr-un odor pretios, cineva ar sfarama in bucati aceasta asemanare cu omul, ar pune la loc nestematele si le-ar potrivi in asa fel incat sa faca din ele forma unui caine sau a unei vulpi.; iar apoi ar sustine si ar declara ca acesta a fost chipul frumos al regelui pe care l-a construit artistul priceput, aratand nestematele care fusesera admirabil potrivite de primul artist., si expunand astfel pietrele pretioase, i-ar insela pe necunoscatori. si i-ar convinge ca acea nefericita asemanare a unei vulpi este, de fapt, frumosul chip al regelui. "Dezmembrand adevarul", rupand "ordinea si legatura" Scripturii, gnosticii, argumenteaza Sfantul Irineu, inteleg in mod gresit adevarul Scripturii. Intr-un al doilea exemplu, Sfantul Irineu compara intrebuintarea gnostica a Scripturii cu plagierea.

In vremea sa circulau mai multe poeme pseudo-homerice care, folosind versuri homerice reale, pareau autentice. Totusi, din moment ce versurile erau scoase din context si reconstruite arbitrar, erau cu totul artificiale. Despre aceste poeme el pune intrebarea: "Acum, care om simplu la minte, intreb, nu ar fi pacalit de asemenea versuri, ca sa creada ca asa le-a intocmit Homer referindu-se la subiectul respectiv?" Tratand Scriptura in acelasi mod in care pseudo-homericii au tratat poemele lui Homer, gnosticii schimba adevarul crestin de la un sens firesc la unul nefiresc.

Aceste doua exemple graitoare nu lasa nici o urma de indoiala ca, pentru sfantul Irineu, adevarul crestin fara Traditia Bisericii este imposibil. In plus, Traditia este pentru el mai mult decat un simplu transfer de datini si obiceiuri. Traditia este constituita de "indreptarul [canonul] de credinta [adevar]" ("regula veritatis"), care este primit la botez, un fel de perspectiva corecta pastrata "in inima" (literal, in greaca, "in sine"). Nu este o "credinta" (un "adevar") care este despartita de Botez (o traditie a Bisericii), si nici nu este un indreptar despartit de taina Bisericii: .Biserica, primind aceasta invatatura [adevarul crestin de la Apostoli] si aceasta credinta ., o pastreaza cu grija. Caci, macar ca limbile lumii nu se aseamana, totusi continutul . [aceastei] traditii este unul si acelasi. Precum soarele, aceasta "creatie" a lui Dumnezeu, este unul si acelasi in toata lumea, tot astfel invatatura adevarului straluceste pretudindeni, si ii lumineaza pe toti cei care doresc sa vina la cunostinta adevarului.

Intr-adevar, pentru Sfantul Irineu, Traditia si Scriptura ne vin ca mostenire "in veritate [in adevar]" si cu aceeasi "credinta datatoare de viata", intr-o unitate absolut perfecta.

Sfantul Atanasie cel Mare

Sfantul Atanasie, Patriarhul Alexandriei, a murit in 373. In timpul vietii a combatut cu multa energie ereziile ariene. Arienii adunasera ceea ce parintele Florovski numeste "o colectie impresionanta de texte scripturistice" pentru a-si sustine pozitia si tindeau sa isi sprijine argumentele doar pe terenul exegezei biblice. Sfantul Atanasie a inceput combaterea pretentiilor ariene intr-o zona de atac dinainte stabilita: interpretarea corecta a Scripturii. Sarcina lui a fost sa arate ca acele citate biblice folosite in sprijinul afirmatiei ariene ca Hristos nu este nici Dumnezeu deplin si nici om deplin erau exemple de interpretare incorecta. Traditia a fost inca o data invocata de Sfantul Atanasie ca mijloc de a cuprinde intelesul corect al Scripturii in esenta, "avand modul corect de a gandi"".

Totusi, Sfantul Atanasie nu face apel la Traditie in calitate de colectie de dicta si afirmatii stravechi despre intelesul corect al Scripturii. Pentru el, Traditia ofera o perspectiva, o intelegere a modului in care Scriptura se incadreaza intr-o schema mai larga a lucrurilor. Cardinalul Yves Congar (1904-1995), un cercetator heterodox, face o portretizare captivanta a acelei scheme si arata ce fel de inteles transmite ea: Apostolul Filip a intalnit un eunuc, un paj al Candachiei, regina Etiopiei, pe drumul de la Ierusalim la Gaza; citea din profetul Isaia si se intreba la cine se refereau aceste cuvinte ale profetului: "ca un miel spre junghiere s-a adus.". Cand Filip l-a intrebat daca intelege ce citea, eunucul a raspuns: Cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva? (Fapte, 8, 31). Atunci Filip i-a explicat. Dar . nu i-a dat o lectie de ebraica si nici nu i-a tradus pasajul. A da intelesul Scripturii inseamna a o explica in lumina planului lui Dumnezeu, al carui punct central este Iisus Hristos.

Pentru Sfantul Atanasie, "lumina planului lui Dumnezeu" era "orizontul credintei", marturia Traditiei Bisericii, izvorul "perspectivei totale a credintei". Mai mult, Biserica insasi este pentru sfantul Atanasie "traditia", "invatatura" si "credinta" pe care "Domnul a dat-o, Apostolii au propovaduit-o si Parintii au pastrat-o]". Biserica Insasi este suma tuturor traditiilor: Traditia cu litera mare si chiar "Scriptura insasi pare a fi subsumata si inclusa in aceasta "Traditie." [sublinierea noastra]". Astfel, pentru Sfantul Atanasie, scriptura si Traditia nu sunt decat componente ale Bisericii, Traditia mai ampla, "cuprinsul credintei", izvorul mistic al "modului corect de a gandi". Scriptura si Traditia nu-si disputa autoritatea in Biserica, ar sustine Sfantul Atanasie, intrucat ele impreuna constituie Traditia Bisericii, care este intruchiparea autoritatii.

Sfantul Vasile cel Mare

Sfantul Vasile (+ 379) este unul dintre cei mai mari luminatori cinstiti de Biserica Rasaritului. Fratele sau, sfantul Grigorie (+ aprox. 395), a ajuns episcop de Nyssa. sora sa, stareta Macrina (+ 379), este praznuita ca sfanta. Si el insusi a fost episcop in Cezareea Capadociei. In tinerete a fost prieten apropiat al Sfantului Grigorie Teologul (+ 390), cu care a fost coleg de scoala in Atena. Renuntand la partea sa din averea familiei, sfantul Vasile a devenit calugar si a inceput o viata strict ascetica. A murit la varsta de cincizeci de ani. Dintre multele scrieri care ne-au ramas de la el ne intereseaza in mod deosebit un eseu, Despre Duhul [sfant]. Aici se ocupa sfantul de problema Traditiei, a scripturii si a autoritatii in Biserica.

In eseul sau, sfantul Vasile afirma ca exista doua moduri in care adevarul crestin este transmis mai departe: prin dogma si cherigma. ""Dogma" si "kerygma" [sic] sunt doua lucruri distincte; prima este urmata in tacere, cealalta este vestita intregii lumi". Profesorul George S. Bebis sustine ca dogma si cherigma (pe scurt, "marturie" sau "invatatura") sunt "doi termeni care nu ar trebui explicati in semantica vocabularului teologic contemporan", ci ele reprezinta notiuni foarte specifice din scrierile Sfantului Vasile. Prin "dogmata", sustine Bebis, se intelegea in acea vreme "obiceiurile nescrise"", sau, asa cum e de parere parintele Florovski, "intreaga structura a vietii liturgice si sacramentale". Prin "kerigma", Sfantul Vasile intelege acele lucruri proclamate "intregii lumi", exprimand "exact invatatura si marturisirea credintei crestine. in mod liber si deschis.".

Asadar avem acum o formulare destul de precisa a problemei Traditiei si Scripturii ca autoritate in Biserica. Pe de o parte, sfantul Vasile prezinta "dogmata", sau obiceiurile liturgice ale Bisericii. Printre acestea el include marturiile de credinta de la Botez, doxologia Sfintei Treimi, rugatul inspre rasarit, lepadarea de satana si de ingerii lui inainte de Botez, si alte practici care "vin din acea invatatura tainica si netiparita pe care parintii nostri au pastrat-o in [sic] tacere". Pe de alta parte, el opune acestei "traditii de precepte si practici nescrise" invatatura Apostolilor transmisa in scris. De fapt, Sfantul Vasile arata existenta unei autoritati (dogmata) transmisa " din traditia tacuta si mistica", sau "in taina", si a autoritatii Scripturii (kerigma).

Nu ar trebui sa presupunem ca Sfantul Vasile a vazut vreo diferenta intre izvoarele scrise si cele nescrise ale autoritatii in Biserica. El sustine ca Traditia intr-adevar are "aceeasi forta (putere)]" ca si Scriptura. El spune ca Traditia Apostolilor, insumand Traditia nescrisa si Scriptura, "nu a fost toata transmisa in forma scrisa". Despre cei care "striga in gura mare dupa o proba scrisa, si resping traditiile nescrise ale parintilor ca fiind fara valoare", el scrie ca scopul lor este sa faca "traditia apostolica una cu pamantul" si sa "scuture" stalpii "adevarului" crestin. Pentru sfantul Vasile, Traditia si Scriptura, "dogmata" si "kerigma", tainele liturgice ale Bisericii si invatatura ei formeaza o singura autoritate ecleziala si adevarul crestin de fide.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostom), Arhiepiscopul Constantinopolului, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene si autor al celei mai des savarsite Liturghii ortodoxe, a murit in anul 407. A lasat un numar monumental de cuvinte de invatatura despre fiecare subiect crestin, de la natura preotiei pana la lucrari exegetice ample asupra scrierilor sfintelor scripturi. stralucirea sa ca predicator si orator este cinstita atat in Biserica Rasariteana cat si in cea Apuseana. Poate nici un alt parinte rasaritean nu a fost atat de exhaustiv studiat si analizat de catre heterodocsi datorita popularitatii lui de-a lungul istoriei Bisericii Ortodoxe. Astfel, operele sale pot fi gasite in multe traduceri si editii de calitate, ceea ce face din ele o sursa disponibila de lectura atat pentru cercetatorii care nu cunosc greaca cat si pentru cei care stapanesc la perfectie limba originala a scrierilor Sfantului Ioan Hrisostom.

Nu putem cita decat foarte putin din scrierile Sfantului Ioan cu referire la problema Traditiei si a Scripturii ca surse de autoritate. Motivul este convingerea Sfantului Ioan ca autoritatea Bisericii este cuprinsa in Scriptura si Traditie laolalta. Pentru el, Traditia si Scriptura nu sunt juxtapuse, pentru ca sfantul nu le vede ca fenomene separate in ceea ce priveste autoritatea ecleziala. Sa ne oprim mai intai asupra omiliei a patra la Epistola a doua catre Tesaloniceni. Comentand versetul 15 din capitolul 2 al acestei epistole ("Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra") el observa urmatoarele: De aici se vadeste ca ei [Apostolii] nu au transmis toate lucrurile prin Epistola, ci multe lucruri au fost transmise si in forma nescrisa, si ambele moduri sunt vrednice de crezare. Prin urmare sa ne gandim la traditia Bisericii ca fiind si ea vrednica de crezare. Asadar, pentru Sfantul Ioan Hrisostom, autoritatea comuna a Scripturii si a Traditiei este un lucru evident. Traditia, intr-adevar, nu are nevoie de nici o justificare: "Este Traditia; nu mai cereti nimic altceva".

O a doua sursa importanta din comentariul la Traditie al sfantului Ioan este omilia a saptea la Epistola intai catre Corinteni. Aici gasim un argument care scoate in evidenta cu subtilitate importanta revelatiilor nescrise, sau pentru care s-a pierdut documentatia scrisa. Observand ca referirile sfantului Prooroc samuel (+ aprox. 1012 i. Hr.) si ale Profetilor la Hristos, la care sfantul Pavel face aluzie in Fapte, sunt "nu intru totul existente", Sfantul Ioan Hrisostom arata ca Sfantul Pavel, "fiind invatat in lege si vorbind dupa Duh, desigur ca stia totul fara gres [sublinierea noastra]". El scrie si ca Profetii au auzit tainele lui Dumnezeu nu [cu] urechea "omului" ci printr-o "adaugire".care a fost de la Duh.

Lor "Duhul" le-a aratat "lucruri despre care nici un om nu poate vorbi"; ei au ajuns sa aiba "inima duhovniceasca", receptiva la lucruri nescrise si de neinteles pentru facultatile cognitive normale ale omului. Pentru Sfantul Ioan, se pare, Scriptura si toate celelalte revelatii sunt supuse scopului dobandirii unei "inimi duhovnicesti", adevaratul indreptar al autoritatii si izvorul "cunostintei fara gres". Traditia si Scriptura, ca lucrari impreuna ale Duhului si "legatura stransa dintre Biserica si Traditie", sunt teme din scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur la care ne vom intoarce in mod repetat in expunerea care urmeaza.

Sfantul Vicentiu din Lerin

Sfantul Vicentiu din Lerin (+ aprox. 450) ne este cunoscut in principal prin cele doua comonitorii ale sale (de la latinescul commonitorium - literal, "lucru care iti aduce aminte"). Primul tratat asupra caruia ne-am aplecat in cercetarea noastra s-a pastrat in intregime; al doilea tratat, aparent furat sau pierdut in timpul vietii sale, s-a pastrat doar sub forma recapitularii intregului text facuta de autorul insusi.

Istoricii nu au ajuns la nici un acord privitor la biografia Sfantului Vicentiu. se presupune in general ca a fost calugar pe insula Lerin (de aici, numele "din Lerin"). Comonitoriile sale pot fi datate destul de corect ca fiind de la 434, din moment ce Ssfantul Vicentiu, in a doilea comonitoriu, se refera la sinodul din Efes (431) ca tinandu-se "ante triennium [cu trei ani inainte]" de anul scrierii sale. Scopul principal al comonitoriilor, asa cum il mentioneaza insusi Sfantul Vicentiu, este sa ofere criteriile dupa care sa poata cineva "deosebi adevarul Credintei sobornicesti de falsitatea depravarii eretice". El ofera doua criterii esentiale care se ridica deasupra tuturor celorlalte: "Divinć legis auctoritate [autoritatea Legii Dumnezeiesti]", prin care se refera la Sfanta Scriptura si "ecclesić catholicć traditione [traditia Bisericii sobornicesti]". El vede necesitatea invocarii Traditiei Bisericii nu pentru ca Scriptura este ea insasi o marturie incompleta, ci pentru ca Scriptura, datorita "profunzimii"ei, poate fi interpretata in moduri diferite de oameni diferiti; ea este "capabila de atatea interpretari cati interpreti sunt".

Astfel, Comonitoriile Sfantului Vicentiu abordeaza clar si decisiv problema autoritatii Scripturii si a Traditiei. El ridica o problema, divergenta in interpretarea Scripturii, si invoca Traditia drept una din componentele celor doua moduri de a ajunge la adevarul Bisericii Catolice. De aici, in esenta, Sfantul Vicentiu pledeaza in favoarea autoritatii unite a Scripturii si a Traditiei si, pe temeiuri hermeneutice, construieste un argument practic pentru impreuna lucrarea lor. Sfantul Vicentiu nu minimalizeaza problema unui apel simplu la Traditie. El recunoaste prompt ca Traditia insasi trebuie definita, si o face in celebra fraza: "Teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est [Credem ceea ce este crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre oricine]". Pe scurt, el face apel la ceea ce parintele Florovski categorizeaza drept "antichitate" si "consens" in definirea si verificarea Traditiei. Traditia, pentru a fi adevarata si universala, trebuie nu numai sa reflecte doar vederile "anticilor", ci trebuie sa refaca drumul pana la un consens intre antici, si trebuie sa triumfe chiar si astazi ca adevarul sobornicesc ("pretutindeni, intotdeauna, si de catre oricine [sublinierea noastra]"). Nici antiquitas si nici consensio nu sunt prin ele insele un criteriu suficient pentru judecarea adevaratei Traditii.

Parintele Florovski sustine ca sfantul Vicentiu apeleaza la "mintea "comuna" a Bisericii" in calitate de centru al Traditiei. Aceasta "minte a Bisericii sobornicesti" intruchipeaza, desigur, atat antichitatea cat si consensul. Ea este expresia consensului transmis din vechime prin Parintii Bisericii, este adevarata intelegere a adevarului crestin. Astfel, pentru Sfantul Vicentiu, nu exista nici un conflict intre Scriptura si Traditie intrucat ambele interactioneaza pentru a marturisi adevarul. Asa cum observa parintele Florovski: [Traditia] . nu a putut adauga nimic scripturii. Dar a fost singurul mijloc de a observa si de a dezvalui adevaratul inteles al Scripturii. Traditia a fost, de fapt, interpretarea autentica a Scripturii. Si in acest sens a coexistat cu Scriptura. Traditia a fost de fapt "scriptura corect inteleasa". Trebuie sa facem niste observatii finale despre intrebuintarea conceptelor de sobornicitate si consens la Sfantul Vicentiu. Comentariile parintelui Florovski ne fac sa ne opunem, intr-adevar, ideii de consens ca simpla opinie a majoritatii. El face aceasta referindu-se la "mintea "comuna" a Bisericii", ceva care e mai mult decat o formula numerica. similar, parintele Florovski vede sobornicitatea sau universalitatea Bisericii ca fiind mai mult decat o "simpla comuniune empirica".

"Sobornicitatea - sustine el - apartine nu planului fenomenal si empiric, ci planului numenal si ontologic; termenul descrie esenta insasi, si nu manifestarile exterioare". Daca ne aplecam cu oarecare grija asupra caracterizarii pe care parintele Florovski o face sobornicitatii si consensului, ajungem sa intelegem intr-o lumina noua modul in care Sfantul Vicentiu a conceptualizat legatura dintre Scriptura si Traditie. Argumentul sau, poate, nu este propunerea istorica si geografica naiva ca Scriptura este corect interpretata printr-un apel la pareri sustinute "pretutindeni, intotdeauna si de catre oricine". Mai degraba, "pretutindeni", "intotdeauna" si "oricine" au si ele dimensiuni numenale si ontologice (din moment ce constituie ceea ce Sfantul Vicentiu numeste "sobornicesc", concept despre care parintele Florovski a sustinut ca nu este simplu empiric). Scriptura si Traditia, prin urmare, exista intr-o unitate desavarsita, nu datorita unei nevoi externe de conformitate in interpretarea Scripturii, ci datorita unei unitati ne-empirice, duhovnicesti, intre Scriptura - ca si cuvantul drept - si Traditie - ca receptarea corecta a acelui cuvant.

Sfantul Ioan Damaschin

Sfantul Ioan Damaschin a murit in jurul anului 749. A fost fiul unui crestin si, chiar de pe cand era mirean, a scris tratate despre sfintele Icoane (aprox. 730), in opozitie cu tendintele iconoclaste din vremea imparatului Leon al III-lea Isaurul (aprox. 675-741). Mai tarziu a devenit monah la Manastirea Mar Sabba (Sfantul Sava) de langa Ierusalim si si-a petrecut acolo restul vietii studiind si scriind. A fost hirotonit preot de catre Patriarhul Ierusalimului si este cu multa evlavie cinstit de Biserica Rasaritului pentru frumusetea operei sale in versuri si in proza si pentru elocinta predicilor sale. Invatatii apuseni, polemizand, tind sa il acuze pe sfantul Ioan de putina originalitate, caracterizandu-l drept un simplu "compilator" datorita faptului ca s-a folosit de marturia Parintilor de dinaintea lui (cum sunt Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigore Teologul si Sfantul Grigorie de Nyssa). Totusi ortodocsii, dupa cum vom vedea in curand, privesc intr-o alta lumina aderarea sa la Traditia patristica.

In tratatul O expunere exacta a credintei ortodoxe, Sfantul Ioan Damaschin explica modul in care intelege el autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica. Argumentele sale sunt deosebit de valoroase intrucat, asa cum pe buna dreptate a remarcat Vladimir Lossky (1903-1958), Sfantul Ioan, in teologia sa, "a recapitulat doctrinele perioadei hristologice, adica ale primelor sapte secole .". Prin urmare, pozitia sa reprezinta o afirmatie inspirata din Parintii Bisericii Primare, o expresie a acelui consensus Patrum. La modul cel mai simplu, aceasta pozitie este ca atat scriptura cat si Traditia sunt izvoarele credintei crestine. Asa cum scrie sfantul Ioan in Expunerea sa: . [Credinta] este dubla. Caci credinta vine prin auz.100 Caci auzind dumnezeiestile Scripturi credem in invatatura Duhului sfant. Ea este desavarsita prin toate lucrurile placute lui Hristos, credinta in lucrarea duhovniceasca, cultivarea evlaviei si indeplinirea poruncilor Aceluia Care ne-a mantuit. Caci cine nu crede dupa traditia Bisericii sobornicesti. este un necredincios.

Mai mult, invatatura Duhului Sfant "asigura unitatea indoitei procesiuni a credintei; caci, intradevar, aceasta credinta este deasupra impartirii pe categorii facute de "judecati omenesti si firesti". Atat scriptura cat si Traditia se nasc din harul Duhului Sfant, sustine Sfantul Ioan, pozitia sa fiind un ecou la o tema care dateaza cel putin din secolul al treilea. Profesorul Bebis, scriind despre conceptia Ssfantului Damaschin despre Scriptura si Traditie, serefera la presupusa problematica omilie a doua la Adormirea Pururea Fecioarei Maria. In acest text, Sfantul Ioan descrie amanuntele mortii si ale ingroparii Maicii Domnului, marturisind ca relatarea sa nu se afla in Scriptura, ci ca este o informatie transmisa din "vechea si adevarata traditie".

Asa cum afirma Bebis, acesta marturisire pare sa sugereze ca Sfantul Ioan are in vedere doua traditii, povestirea negasindu-se in "Sfanta si de Dumnezeu inspirata Scriptura", ci in "vechea si adevarata Traditie", o a doua Traditie in afara de Scriptura. Apeland la ideile Sfantului Ioan din Expunere, Bebis face aceleasi observatii ca si noi si sustine ca, de fapt, Sfantul Ioan nu a conceput Traditia separat de Scriptura: ".In mintea Sfantului Ioan, Scriptura si Traditia nu sunt doua lucruri diferite. Ambele sunt daruri ale Duhului Sfant". Prin urmare, pentru Sfantul Ioan Damaschin, Scriptura si Traditia au atribute comune si au acelasi izvor in inspiratia Duhului Sfant. Fie ca adevarul este transmis prin "de Dumnezeu inspirata scriptura" sau prin "vechea si adevarata traditie", el ramane unul si acelasi.

Scriptura, Traditia si Biserica Primara: marturia patristica

Dupa cum am observat deja, pentru a formula o pozitie teologica, teologia ortodoxa recurge la consistenta, de Dumnezeu inspirata marturie a Sfintilor Parinti. Perspectiva Parintilor biruie mereu, si Biserica se cutremura intotdeauna in fata autoritatii lor. Consensus Patrum constituie mintea si constiinta Bisericii si, asa cum a observat Episcopul Gherasim de Abydos, doar in acea "constiinta generala a Bisericii " poate fi gasit izvorul credintei ortodoxe. In sectiunile precedente am incercat sa prezentam scrierile patristice care prezinta perspectiva din care Biserica Rasaritului a inteles autoritatea Scripturii si a Traditiei. Tratarea acestui subiect nu a fost completa. Intr-adevar, pe langa Parintii citati, am fi putut invoca marturia Sfantului Ignatie din Antiohia (+108), a Sfantului Policarp din Smirna, a Sfantului Justin Martirul (+ 166), a Sfantului Clement din Alexandria (+ aprox. 215), et. al. Daca i-am fi citat si pe ei am fi accentuat si mai mult pozitia noastra, anume ca Parintii Bisericii Primare au fost de acord in ceea ce priveste invatatura lor despre Scriptura si Traditie. Dr. Nikos A. Nissiotis a observat ca: Putem .insista asupra faptului ca in Biserica Primara, ca si mai tarziu in Biserica Apostolica [ambele perioade fiind incluse in lucrarea de fata sub denumirea de Biserica Primara] a existat o unitate absoluta intre Biblie si Traditie. Parintii apostolici . [au lucrat].

fara a opune Biblia Traditiei.

Arhiepscopul Hrisostom de Etna si
Episcopul Auxentie de Foticeea

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5590

Voteaza:

Autoritatea Scripturii si a Traditiei in Biserica primara 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE