Sufletul mort pentru Dumnezeu

Sufletul mort pentru Dumnezeu Mareste imaginea.


Sufletul mort pentru Dumnezeu: a omori moartea prin moarte

Invatatura lui Hristos a fost clara si, mi ales, eficace: este necesar ca, dupa exemplul lui fiecare sa-si omoare propria moarte, sa-si puri fice natura, sa-si restaureze conditia originara cea de dinaintea pacatului. Dar cum s-o faca incalcind legea, sufletul a fost acoperit de haina pacatului. "Traieste" ingropat in adancurile omului, hartuit de duhurile rele. De fapt, aceasta "viata" nu-i decat un fel de moarte sau, nu degraba, o letargie din care omul, urmand modelul exemplar al lui Hristos, are toate sansele sa se trezeasca. Este suficient sa si-o doreasca si sa-i dea seama ca dispune de mijloacele necesare pentru a o face.

Omul nu-i condamnat sa traiasca sub greaua povara pana la sfarsitul zilelor lui. Poate si chiar trebuie sa scape de ea daca vrea sa dobandeasca Viata vesnica. Pentru a-si atinge scopul, isi va transforma "viata" cotidiana intr-o imitatio passionis et mortis Christi.

Autorul omiliilor (Pseudo-Macarie) face o deosebire clara intre moartea pentru (sau "fata de") Dumnezeu (urmare a pacatului) si moartea pentru (sau "fata de") gandurile lui, adica pentru intelectul lui. Dumnezeu a fost alungat din inima omului, dar nous-ul inca se mai mentine acolo, cufundat in apele maloase ale raului. Nous-ul este reprezentat sub forma unui copilas care, din cauza varstei prea mici si a totalei "incompetente lingvistice", isi cheama mama, divinitatea, prin tipete si plansete neincetate.

Nu [este adevarat], cum spun unii inselati de invataturi proaste, ca "omul moare o data pentru totdeauna si nu mai poate face nimic bun". Caci un sugar, desi nu are putere sa faca nimic ori sa mearga pana la maica sa pe propriile-i picioare, totusi se rostogoleste si cere ajutor si plange cautandu-si mama (46, 3). (trad. CB.)

Se cuvine sa revenim la chestiunea "pasivitatii" sufletului. Sufletul intors in chip egoist asupra lui insusi nu poate face nimic spre man-tuirea lui; desi mort pentru Dumnezeu, el nu este astfel si pentru nous care, in ceea ce-1 priveste si-a pastrat aproape intacta capacitatea de a se converti: fie spre Dumnezeu, fie spre Diavol. Dat fiind ca sufletul se afla sub stapanirea pacatului ce i-a corupt firea, este nevoie ca o "realitate", la fel de straina firii lui, sa intervina cererea lui pentru a-l salva. "Realitatea" o constituie tocmai Duhul Sfant. Sufletul nu joaca la voia intamplarii: prin nous-ul intotdeauna treaz, el face pe arbitrul, daca putem spune asa, intre bine si rau, insa un arbitru care da verdictul inainte de inceputul "meciului". Alegerea a priori nu trebuie inteleasa ca fiind doar "intelectuala": ma voi mantui pentru ca l-am preferat pe Dumnezeu lui Satan. Ne dam seama de ridi colul situatiei: in calitate de fiinta decazuta corupta si muritoare, eu nu am dreptul si, cu atat mai putin, capacitatea ontologica de a discerne care e bun si care e rau dintre cele doua principii ce se cearta pe seama propriei mele existente.

Caci, intr-adevar, de existenta mea este vorba si, mai important, de o existenta atinsa de pacat, slaba si avand nevoie de un ajutor venit din exterior. Prin urmare, tot ce poate face sufletul este sa se deschida catre cer si sa raspund chemarii lui Hristos. Alegerea nous-ului implica o ruptura foarte dureroasa de firea de adoptiune care este firea raului. Astfel, dupa cum spune textul nostru, raul a devenit un al doilea suflet pentru om. Prin deschiderea catre Dumnezeu nous-ul (sufletul sufletului primordial) va scapa de al doilea suflet, il va ucide. In Omilia moartea sufletului rau este asimilata jertfiri victimei de catre preotul Vechii Aliante.

[In Lege se, spune ca animalul] trebuie sa fie mai intai junghiat de preot si ucis, apoi [trebuie] sa fie taiat in bucati si sarat, iar dupa aceea sa fie pus pe foc. Pentru ca daca preotul nu junghie si nu ucide in prealabil oaia, aceasta nu se sareaza, nici nu se aduce ca ardere de tot Stapanului.

Tot asa trebuie sa se intample si cu sufletul nostru, cand se apropie de Hristos, Arhiereul cel adevarat. Trebuie sa fie junghiat de dansul si trebuie sa moara fata de cugetul si de viata cea foarte rea, in care a trait, adica sa iasa din el pacatul si rautatea patimilor, intocmai cum iese sufletul [din animalul junghiat]. Ca dupa cum trupul, atunci cand sufletul il paraseste, moare, nu mai traieste viata de mai inainte, nici nu aude si nici nu umbla, tot asa se intampla cu viata [cuiva] atunci cand Hristos, Arhiereul ceresc, prin harul puterii Sale, o junghie si o face sa moara fata de lume: [astfel de om] moare fata de viata cea rea in care trait, este in intunericul pacatului. Pentru ca datorita harului, rautatea patimilor se departeaza de tine, intocmai cum iese sufletul din trup. De aceea, Apostolul exclama, zicand: Pentru mine lumea a fost rastignita si eu pentru lume" (Gal. 6, 14).

Sufletul care traieste inca in lume si in intunericul pacatului si nu este ucis [de Hristos], care are inca in el duhul rautatii, adica lucrarea intunericului patimilor si a pacatului si este purtat de acesta, nu apartine trupului luminii, ci este trup al intunericului si este inca de partea intunericului. Dupa cum cei ce au un suflet de lumina, adica au puterea Duhului Sfint, sunt de partea luminii. (1, 6) (trad. Cornitescu)

Ideea unei rupturi violente de vechiul suflet este deseori intalnita in omiliile macariene. De altfel, stilul nu duce lipsa, pe alocuri, de accente "naturaliste". Pentru a face mai patetica (in sensul etimologic al termenului) despartirea crestinului de sufletul sau vechi, "lumesc", Pseudo-Macarie pune in joc o intreaga serie de comparatii si analogii demne de un Zola avant la lettre. Sa ne oprim la un fragment ce invoca trei figuri biblice considerate drept figuri (topoi) ale omului traitor sub pacat. Este vorba de Lazar, de ranitul ingrijit de bunul samaritean si, in sfarsit, de insusi Adam, arhetipul omenirii corupte.

"Caci si Lazar - pe care Domnul l-a inviat, era plin de o asemenea putoare incat nimeni nu se putea apropia de mormant - era un simbol al lui Adam care-si ducea putoarea imensa in suflet si era plin de negreala si intuneric. Dar tu, cand auzi [vorbindu-se] despre Adam, despre cel batut si despre Lazar, nu-ti lasa mintea sa o ia razna pe coclauri, ci ramai inlauntrul sufletului tau, fiindca si tu porti aceleasi lovituri, aceeasi putoare si acelasi intuneric. Toti suntem fiii neamului intunericului si toti impartasim aceeasi putoare. (30, 8) (trad. C.B.)

Decizia luata de cel ce devine constient de moartea lui spirituala este una capitala, ia urmarile ei sunt durabile. Botezul in Hristos aduce sufletului nadejdea luminii si a vietii. Cine trece prin aceasta incercare extraordinara se bucura de o a doua nastere, se schimba intr-un om nou, de la moartea spirituala ajunge la viata spirituala. Noua personalitate se va modela si remodela pe parcursul intregii vieti. Aceasta nastere nu are un caracter ultim si definitiv. Omul poate cadea din nou, din neglijenta sau uitare.

Totul este cu putinta: sa devina chiar mai rau decat vechiul om, presupus a fi fost ucis si ingropat pentru totdeauna. Altfel spus, sufletul care nu prea se ingrijeste sa ramana curat pana in ultima zi a vietii lui pamantesti va da nastere, pe lumea cealalta, unui mic monstru, unui avorton. Copilasul care se pregateste sa treaca de la moartea "germinativa" la viata (spirituala) risca sa se cufunde intr-o alta moarte. Imaginile utilizate aici de Pseudo-Macarie sunt la fel de violente ca imaginile din textul precedent. Atunci cand o femeie concepe, poarta fatul inlauntrul ei, in intuneric si intr-un loc, asa zicand, ascuns. Deci, daca se intampla ca pruncul sa se nasca la vremea cuvenita, el vede o creatie [pentru el cu totul] noua, pe care n-a vazut-o niciodata, cerul, pamantul si soarele. Si numaidecat prietenii si rudele [arborand] un chip vesel, il iau in brate. Dar daca se intampla ca, dintr-o pricina oarecare, pruncul sa se desprinda [de sanul mamei], medicii, pentru aceasta randuiti, se folosesc de bisturiu. Si astfel, pruncul trece de la o moarte la alta, de la un intuneric la altul.

Tot asa este si in [domeniul] spiritual. Toti care au primit samanta divinitatii o poarta in chip nevazut si, din cauza pacatului care locuieste in ei, o ascund in locuri intunecoase si infricosatoare. Dar daca vegheaza asupra lor si pazesc samanta, la vremea cuvenita o aduc la lumina, in chip vazut, iar in momentul dezlegarii trupului [lor], ingerii si toate corurile ceresti ii primesc pe ei cu chipuri vesele. Dar daca cel ce a primit armele lui Hristos, pentru a se lupta cu barbatie se lasa numaidec prada dusmanilor, acesta, in momentul dezlegai trupului, trece de la intunericul care inconjoai acum, la altul si mai rau si la pierzanie. (43, 5)(trad. Cornitescu)

Sensul pildei este evident: lumina primita de suflete cu ocazia botezului trebuie sa fie bine pazita, departe de murdariile lumii. In caz contrar, exista riscul ca ea sa se stinga si ca sufletul "sa se nasca deja mort" pe lumea cealalta, dupa moartea fizica. Destinul spiritual al omului se inradacineaza in dialectica fundamentala a vietii si a mortii care capata adesea, la autorul nostru diferite expresii specifice religiilor pagane a misterelor (ciclul celor patru anotimpuri, germinatia bobului de lumina in sanul beznei sufletului, reinnoirea naturii etc).

Cristian Badilita

.

14 Iulie 2008

Vizualizari: 10986

Voteaza:

Sufletul mort pentru Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Daniela Larisa FofiuPostat la 2013-03-23 23:41

    Doamne, ajuta-ne sa reinviem sufletele noastre odata cu acest post. Lumineaza-ne mintile, trimite-ne cetele tale de ingeri sa ne indrume, nu ne lasa, nu ne slabi pana nu ne vom desavarsi curati si vii!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE