Societatea noastra ar trebui sa evolueze adancindu-si continutul in planul spiritual, intarind spiritul din oameni, care inseamna depasirea egoismului, a dezbinarilor, care inseamna iubirea intre oameni, care inseamna o intelegere mult mai profunda a realitatii, care nu reduce toata realitatea la cele materiale ale lumii acesteia, care descopera bogatia la care poate ajunge omul prin spiritul sau, inaintand in Dumnezeu.

Niciodata nu se va margini atunci la cele materiale. Cultura lui va depasi monotonia in care traieste acum. Sigur ca tehnica a dus lucruri importante pentru om; am depasit oarecum spatiul prin telefon, prin televiziune, prin radio, prin mijloacele tehnice de miscare, dar acestea nu ajung. Pe masura ce am depasit aceste deosebiri si distante spatiale, am uitat de adevarata realitate a noastra. Nu ne mai gandim ce suntem noi, nu ne mai gandim ce este semenul nostru, nu-l mai pretuim, nu mai vedem taina lui; ne-am inchis inaltarea in infinitatea spirituala si iubitoare a lui Dumnezeu.

Cred ca dimensiunile cunoasterii universului in cele materiale ar trebui sa ne uimeasca prin bogatia lor, prin armonia lor, printr-un fel de imposibilitate de a le cuprinde pe toate cate sunt in univers, deschizand chiar stiintei perspectivei nesfarsite. Dar tocmai acestea ar trebui sa ne faca sa vedem ca nu ne putem margini la acestea, ca ele nu ne fac fericiti.

Oricat ne-ar multumi tehnica, oricat ne-ar multumi ceea ce ne ofera mijloacele tehnice, nu ne sunt de ajuns acestea. Omul are alte dimensiuni virtuale in el. Acestea ar trebui sa fie descoperite si sa fie puse in aplicare. Sa vedem chiar in ele cat de mare trebuie sa fie autorul lor, cat de mare trebuie sa fie Cel ce le-a facut pe toate. Pentru ca ele nu pot fi singure, odata ce nu ne multumesc. Dar ele arata cat de mare trebuie sa fie Dumnezeu. Ele arata tot mai evident pe Cel de care depind toate.

Stiinta deschide societatii de astazi posibilitatea sa desco­pere aceste dimensiuni ale spiritualitatii si ale existentei lui Dumnezeu, pentru ca nu putem ramane in unilateralitatea aceasta. Vedem ca toate sunt dependente; fiecare e dependent de celalalt si toate sunt dependente de ceva care le depaseste. Fizica a ajuns sa vada in molecula atomul, in atom sa vada electronul, ba a mers mai departe, despartind si electronul in alte particele. A mers pana la a nu mai vedea o substanta in cele materiale, ci a vedea numai o energie. Dar energia aceasta trebuie sa aiba si ea un subiect, nu poate fi de la sine, si acest subiect e dincolo de ea.

Cine manuieste aceasta inertie? Ma pot intreba: cine manuieste tot ce fac eu? E un "eu", e un subiect care e dincolo de toate aceste lucrari si care aduna prin ele si cele materiale, de formeaza un trup. Asa se poate ajunge, chiar prin stiinta, pana la acel subiect suprem care nu numai organizeaza toate, ci le da si existenta, le da fiinta tuturor si le si calauzeste si le tine pe toate intr-o ordine, intr-o armonie. Eu cred ca asta este perspectiva societatii: pe masura ce inainteaza in stiinta, poate sa inainteze: si in adevarul unei existente mai presus de toate, de care depind toate.

Toate sunt dependente; trebuie sa fie unul care nu e dependent de nimic, care e prin Sine, care e absolut, care are toate prin Sine; are pana si puterea de a le crea pe toate. Si daca vom ajunge sa intelegem lucrurile acestea, vom deveni si credinciosi; pe masura ce am inaintat in stiinta vom inainta si in credinta, unindu-le pe acestea doua si folosind cele ale stiintei pentru a ne ajuta unii pe altii si folosind cele ale credintei pentru a ne iubi unii pe altii.

Aceasta este perspectiva cea mai buna pe care o vad deschizandu-se omenirii. Caci daca nu merge in directia aceasta, atuncea ramane intr-o monotonie; va sti tot mai multe amanunte despre lume, dar nu va avea explicarea lor si nu va avea putinta sa depaseasca dorinta fiecaruia de a fi mai destept, de a cuceri tot mai multe lucruri pentru el in dauna celorlalti, de a se lupta unii cu altii pentru putere, a se lupta condusi de lacomie, de egoism, care pare ca are o nesfarsire in poftele lui si ca te imbogateste prin poftele lui, dar de fapt nu te imbogateste, ci te lasa tot mai singur.

Caci daca nu iubesti pe altii, nici ei nu te iubesc pe tine, si ramai mai mult intr-o parere ca te-ai imbogatit si ca te imbogatesti, cand de fapt te saracesti continuu. Te saracesti si in continutul intelegerii spirituale a lumii, si in continutul pe care il poti primi din comunicarea unuia cu altul, si aceasta saracie si monotonie, aceasta lipsa de atentie a altora fata de tine si a ta fata de altii iti da si un chin, iti da si o foarte redusa satisfactie, o foarte trecatoare si amagitoare satisfactie de viata.

Nu e viata aceasta, e moarte - cum se spune in Evanghelie. Viata este in comuniunea spirituala, in comu­niunea prin care altul iti comunica adancurile lui de iubire, adancurile lui spirituale, si tu i le comunici pe ale tale; viata este aceea in care infinitul dumnezeiesc imi comunica adancurile infinite ale iubirii Lui si in care eu inaintez la nesfarsit, atat in cunoastere, cat si in iubire. Aceasta cred ca ar fi perspectiva normala in care ar trebui sa se dezvolte societatea.

Parintele Dumitru Staniloae