Ne merge numele ca traim
Vrem sa ne mantuim. Insa, de multe ori, nu intelegem ce presupune, iar ceea ce intelegem ca ar trebui sa facem, de multe ori amanam din lipsa de dispozitie, sau rareori indeplinim cu jumatati de masura.
Ne-am nascut intr-o lume care ne sopteste de mici ca fericirea e aici, ca depinde numai de noi, ca trebuie sa ne asiguram, pentru a fi fericiti. Adesea si parintii nostri ne-au spus-o, la randul lor, fiind tributari aceluiasi duh. Nu e de mirare ca, fara sa vedem, lucram inconstient si tenace la a ne cladi propriul paradis.
Mergand la biserica vrem sa simtim raiul acum, cantam plini de sentimentalism, cu placere poate, fragmente din randuiala slujbelor la care participam, impreuna cu putinii altii care mai fac la fel. Acest fapt il numim comuniune, plecam multumiti sufleteste acasa. Pana ajungem acolo invatam cu solicitudine pe altii ce sa faca sau ce este mantuirea, abia retinandu-ne, cu gandul la smerenie, sa nu ne inaltam sufleteste si cu acestea. Cand dam sfaturi citam adesea corect, rotunjim cuvintele, dam de inteles ca am trecut prin multe, cu greu am ajuns unde suntem, dar stam bine. Traim un succes.
Nu observam ca noi nu am plans, ca n-am fost disperati dupa mila lui Dumnezeu, ca nu ne-am sfasiat hainele, ca n-am strigat niciodata din tot sufletul la El, ba chiar ne planuim viata tocmai ca sa le evitam.
Cateodata insa, acest mic univers, paradisul acesta la care urzim in taina si in care ne place sa credem ca suntem, se clatina. Deodata suntem dezorientati. Nu mai stim nimic, nu mai credem nimic, iar sfaturile celuilalt care ne vorbeste dupa cum ieri o faceam si noi lui, ne deprima. Orbecaim asadar singuri intr-un intuneric din care nu mai putem iesi usor, si numai atunci cand singur s-a ridicat. Pana atunci nu mai privim in ochi pe nimeni, incercam din rasputeri sa ne ascundem rusinea si jena, mintim profund, si mai ales pe noi, desi o stim dureros de bine. Ne rugam sa treaca de la noi paharul, fara sa ne dea prin cap sa ne intrebam si de ce ni s-a dat. Stim ca Dumnezeu vrea sa ne incerce credinta, asa ca ar fi bine sa-I cerem sa ne dea inapoi paradisul pierdut de productie proprie, care e tesut in profunzime si in lungime din cel mai adanc absurd.
Dumnezeu ne intinde paharul sa-l bem, dar noi Ii dam mereu peste mana. E vorba de paharul suferintelor pe care trebuie sa-l bem pana la drojdie, dar pe care noi il speram doar o figura de stil. E iadul in care Dumnezeu cel putin odata in viata inevitabil ne aduce, e chinul pe care trebuie sa-l purtam, caci ne-am botezat in numele mortii lui Hristos, care s-a petrecut pe Cruce. In loc de paradis, avem suferinta, caci trebuie sa ajungem macar odata la disperare si de acolo sa strigam la El. Macar odata sa ne simtim parasiti, si dupa ce am pierdut chiar si ultima putere, atunci sa strigam. Dupa ce ne-am rugat, iarasi fara raspuns, atunci sa suspinam din inima "faca-se voia Ta". Altfel suntem morti, dar ne merge numele ca traim.
Tiganelea Iulian
Iulian Tiganelea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.