Canoanele Bisericii: schimbabile sau neschimbabile?

Biserica este intemeiata pe o stanca: "Tu esti Petru, si pre aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui." Cuvintele acestea se pot inscrie pe fruntariile celor mai de seama biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv pe cea a Romei, insa fireste, fara talcuirea romano-catolica. Credinta ca Biserica lui Hristos este de neclatit si de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale crestinatatii. Intr-o vreme de profunda criza mondiala, la asfintitul parcursului istoric al omului, insusirea Bisericii de a ramane neclatita este liman de pace pentru sufletul crestinesc. Fata pamantului se schimba, omenirea porneste pe cai necunoscute si necercetate, iar noi insine, aidoma copiilor nostri, nu stim in ce fel de noi imprejurari ne va fi dat sa traim. Stanca Bisericii va dainui chiar si atunci cand pamantul pe care ne-am obisnuit sa stam se clatina si ne aluneca de sub picioare. "Deci tot cel ce aude cuvintele Mele acestea si le face, asemana-voi pe el barbatului intelept, care a zidit casa sa pe piatra si a cazut ploaie si au venit puhoaiele, si au suflat vanturile, si s-au pornit spre casa aceea, si nu a cazut, ca era intemeiata pe piatra" (Mt. 7, 24-25). Cu-atat mai mult, ea va tine piept asalturilor omului: "Cerul si pamantul vor trece, dara cuvintele Mele nu vor trece" (Mc. 13, 31). Intre cele schimbatoare si mereu noi, numai ea ramane neschimbatoare; intre cele trecatoare, numai ea este vesnica!
 

Dar cum ar trebui sa in intelegem si la ce anume ar fi sa atribuim neschimbabilitatea in Biserica? Oare tot ce tine de Biserica este de neschimbat? In ce sens insasi Biserica este fara schimbare? Acestea sunt intrebarile ce, sub o forma sau alta, starnesc cugetarea crestina moderna. Nu sunt numai niste chestiuni academice, ci intrebari cruciale pentru viata crestina intrucat de ele depinde raspunsul la o alta intrebare: Care ar putea si-ar trebui sa fie atitudinea Bisericii fata de viata moderna si problemele ei? Daca tot ce tine de Biserica este de neschimbat si nu exista nimic vremelnic in ea, inseamna ca Biserica se ingrijele de viata moderna doar in masura in care trebuie sa-si pastreze si sa-si ocroteasca sfintenia in existenta lumii, spre a o conduce pana la plinirea vremii. Aceasta presupune ca Biserica este, intr-o anume masura, retrasa din lume; exista o singura cale - din lume catre Biserica - dar nu exista cale din Biserica catre lume, ceea ce ar fi adevarat doar daca Biserica impreuna cu toti membrii ei ar putea parasi lumea. Insa ea nu-si scoate membrii in afara lumii ("ca altmintrelea ar trebui sa iesiti din lume," 1 Cor. 5, 10); si, deopotriva, Biserica nu-i poate lasa in lume, singuri. Biserica infrunta lumea, nu pustia. Ea salasluieste in lume si zideste in lume pana la "plinirea vremii." In legatura ei cu lumea, Biserica, pe langa grija pentru propria dainuire, are si preocupari practice. Daca este a asa, atunci in Biserica trebuie sa existe nu numai ceea ce este neschimbabil, ci si ceea ce se schimba; alaturi de cele vesnice, cele vremelnice. Deci unde oare se afla vesnicul si vremelnicul in Biserica, unde este linia lor despartitoare si care sunt legaturile dintre ele?

Hotararile dogmatice privesc adevarurile tainice ale credintei, ce sunt neschimbatoare si obligatorii pentru toti, afara de timp si absolute. Dar oare in Biserica domeniul celor vesnice si neschimbabile se limiteaza numai la dogme? Pe langa dogme, mai avem si hotarari canonice ce legiuiesc randuiala din afara si alcatuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotarari? Tin ele oare de taramul vremelnicului si, ca urmare, sunt schimbatoare sau, asemeni dogmelor, sunt cuprinse in taramul celor vesnice, ori cel putin sunt legate de cele vesnice si absolute din Biserica? Raspunzand intrebarii, Protestantismul spune ca hotararile canonice sunt rodul lui jus humanum si, prin urmare, pot fi modificate, fie separat, fie impreuna. Catolicismul deosebestee intre jus divinum si jus humanum. Deciziile canonice intemeiate pe legea Dumnezeiasca sunt neschimbabile si absolute, si nicio autoritate bisericeasca nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin continut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde si jus ecclesiasticum, sunt supuse schimbarii si chiar abrogarii de catre autoritatile bisericesti indrituite. Astfel Protestantismul si Catolicismul, fiecare in felul sau, fac deosebire intre neschimbator si schimbator, intre taramul celor vesnice si taramul celor vremelnice in Biserica. Taramurile celor vesnice si celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului si omenescului, jus divinum si jus humanum. Cele doua sfere sunt despartite cu totul, ajungand sa fie de sine statatoare. Insa raspunsul dat nu este cel potrivit caci, desi pune in lumina existenta a doua sfere in Biserica, nu statorniceste niciun fel de impreuna-lucrare ori atingere intre ele.

Care este raspunsul Bisericii Ortodoxe? Lasand de-o parte parerea primita mai nou, sub inraurirea Catolicismului, dupa care deciziile canonice se impart in decizii intemeiate pe jus humanum si jus divinum, existenta lui jus humanum este necunoscuta Ortodoxiei. In orice caz, ea nu era cunoscuta nici Bisericii din vechime si nici Bisericii Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Trulan, inregistrand hotararile obligatorii, adauga: "Si nimanui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte aratate sau a le desfiinta, sau a primi, afara de acestea, alte canoane" (Canonul 2). Al Saptelea Sinod Ecumenic proclama inca si mai hotarat si apasat ca "cu bucurie primim Dumnezeiestile canoane si intarim asezamantul lor intreg si nestramutat, date fiind de trambitele Duhului Sfant, de prealaudatii Apostoli, si de catre cele sase sfinte Soboare a toata lumea si de catre cele locale, adunate spre a da astfel de asezaminte, si de catre sfintii nostri Parinti. Caci dansii, fiind toti luminati de unul si acelasi Duh Sfant, au hotarat cele de folos", deoarece "daca prorocescul cuvant ne porunceste sa pazim in veac marturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) si sa vietuim intru ele, invederat este ca ele raman deapururea neclatite si nemiscate" (Canonul 1).

Existenta lui jus humanum era necunoscuta si sholiastilor bizantini ai veacului al doisprezecelea. Cu toate acestea, in vremea Sinoadelor Ecumenice, ca si mai inainte ori mai tarziu, hotararile canonice au fost anulate si schimbate de catre Biserica, in cea mai deplina forma a vietuirii sale si prin puterea ei cea mai inalta Sinoadele - ele insele schimband hotararile Sinoadelor de mai inainte. Sinodul Trulan, dupa ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie in vestitul Canon al Doisprezecelea, ce introducea celibatul pentru episcopat: "Deoarece noi ne straduim mult ca totul sa se faca spre folosul turmei de sub mana noastra, am hotarat ca in viitor nicidecum sa nu se mai intample una ca aceasta. Iara aceasta nu o zicem spre desfiintarea sau rasturnarea celor apostoliceste legiuite, ci pentru ca purtam grija de mantuirea si de propasirea spre mai bine a norodului, si ca starii ieraticesti sa nu i se faca vreo prihana."

Jus humanum nu exista in Biserica; toate hotararile sunt dumnezeieste-insuflate ("fiind cu toatele luminate de unul si acelasi Duh") si trebuie sa ramana nepieritoare si de neclatit. Inseamna oare ca Biserica Ortodoxa, tagaduind jus humanum, in contrast cu Protestantismul, recunoaste doar jus divinum? Atunci cum se poate sustine despre canoane ca sunt nepieritoare si de neclatit, cand ele se preschimba chiar daca schimbarea nu inseamna totodata pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Intrebarea tinteste catre un paradox aproape evident. In fapt, cum se pot in intelege cele savarsite de Sinodul Trulan cand schimba Canonul Apostolic privitor la ingaduirea casatoriei episcopatului, introducand celibatul, si in acelasi timp afirma ca hotararea nu anuleaza ori denatureaza canonul? Incercarea de-a intelege afirmatiile Sinodului Trulan trebuie sa fie deopotriva o incercare de-a limpezi invatatura ortodoxa despre vremelnic si vesnic in legislatia canonica

Gandirea crestina se misca intre doi poli: cata vreme ei raman in hotarele Cretinismului, unul se cheama monofizism iar celalalt este indeobste numit nestorianism. Cu alte cuvinte, continutul gandirii crestine este conturat de catre doctrina calcedoniana. Pe langa legatura sa directa cu intrebarile legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniana are un inteles aparte in invatatura Bisericii. Biserica Noului Legamant este norodul ales al lui Dumnezeu (1 Pt. 2, 9). Norodul ales al Noului Legamant in totalitatea sa alcatuieste Trupul lui Hristos, al carui cap este insusi Hristos (I Cor. 12, 22; 27). A te salaslui in Biserica inseamnaa fi cuprins in Trupul lui Hristos, a te face madular al Sau prin impartasirea cu trupul lui Hristos. "Paharul binecuvantarii pre carele binecuvantam, au nu impartasire este sangelui lui Hristos? Painea carea o frangem, au nu impartasirea trupului lui Hristos este? Caci o paine, un trup cei multi suntem; caci toti dintru o paine ne impartasim" (1 Cor. 10, l6-l7). Adunarea Euharistica este soborul norodului ales al lui Dumnezeu impreuna cu Hristos Dumnezeu, in prezenta Lui; este soborul Bisericii, caci unde se aduna doi sau trei in numele Sau, acolo se afla si El; este plinatatea Bisericii, caci Hristos intreg este de fata in Jertfa Euharistica. Asadar, adunarea euharistica intruchipeaza concret si tainic Biserica; aceasta intruchipare are loc in realitatea empirica si are ea insasi un aspect empiric.

Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirica si o natura empirica. Natura ei duala este natura duala a organismului sau dumnezeiesc si omenesc, similara indoitei firi a lui Hristos. Legatura dintre natura empirica si cea duhovniceasca decurge din formula calcedoniana: neimpartit, nedespartit, neschimbat si neamestecat. Fiinta nevazuta, duhovniceasca a Bisericii se manifesta prin natura ei empirica. De aceea impartirea Bisericii in vazuta si nevazuta, caracteristica Protestantismului, este gresita intrucat nimiceste realitatea empirica a Bisericii. Biserica este una, asa cum Hristos este unul, vazut si nevazut in acelasi timp. Deplinatatea Bisericii este continuta in nevazut, care cuprinde in sine in chip nedespartibil Biserica cea vazuta; insa nu se contopeste cu cea vazuta si nici nu o inghite. La fel si Biserica vazuta cuprinde plinatatea Bisericii, nu doar partea vizibila de sine statatoare. Impartirea Bisericii in vazuta si nevazuta este nestorianism ecleziologic, si deci o respingere a naturii dumnezeiesti si omenesti a Bisericii, intrucat Biserica vazuta este inevitabil legata doar de realitatea empirica. Existand intr-o realitate empirica, Biserica, prin firea sa empirica patrunde in istorie si se invesmanteaza ea insasi in tesatura istoriei.

Alcatuirea organica a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume randuiala taxis, ce decurge din insasi esenta Bisericii. Aceasta randuiala este legea vietii bisericesti si a oranduirii sale, descoperita ca adevar absolut, ca invatatura dogmatica. Ea cuprinde invataturi despre alcatuirea trupului Bisericii, intocmirea societatii ecleziale, ca si doctrinele despre ierarhia bisericeasca, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveste doar esenta duhovniceasca a Bisericii, ci si tesatura ei empirica intrucat cea din urma este nedespartibila de cea dintai, fiind legat a in mod organic de ea.

Contrar parerii lui R. Sohm, alcatuirea bisericeasca nu s-a dezvoltat in ordinea unui proces istoric, datorita patrunderii legii in Biserica. Alcatuirea Bisericii nu este legata de lege ca atare, ci decurge din insasi esenta Bisericii. Inca de la inceputuri Biserica a patruns in istorie ca societate cu o forma de alcatuire determinata. In asa-numita perioada harismatica Biserica avea deja alcatuirea bine determinata a existentei sale istorice. Este adevarat, comunitatile crestine timpurii abia incepusera sa se invesmanteze in tesatura istoriei, dar tesatura era stravezie si prin ea se vedea limpede esenta adevarata a Bisericii.

Formele existentei istorice a Bisericii sunt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul este atat de invederat, incat nu mai trebuie dovedit. In decursul istoriei, o forma istorica a fost inlocuita cu alta. Totusi, in ciuda feluritelor forme istorice, descoperim in toate un anumit sambure statornic. Acel sambure este invatatura dogmatica despre Biserica; cu alte cuvinte, Biserica Insasi. Formele istorice ale vietii bisericesti sunt inraurite de cuprinsul invataturii dogmatice. Viata bisericeasca poate dobandi doar acele forme ce se potrivesc cu esenta Bisericii si sunt in stare sa infatiseze acea esenta in imprejurarile istorice date. De-aici decurge ca o schimbare in cuprinsul invataturii dogmatice despre Biserica trebuie sa dea nastere unei denaturari in doctrina despre randuiala si alcatuirea trupului bisericesc, iar aceasta isi va gasi intruchiparea in formele existentei istorice a Bisericii. Chiar in vechime, in vremea de inceput a crestinatatii, obstile ereticilor aveau o alcatuire deosebita de cea aflata in Biserica Universala. Cu cat doctrina despre Biserica era mai deformata cu-atat mai putin semana alcatuirea acelor obsti cu cea a Bisericii, iar in cazurile extreme, in obstile gnostice, nu se mai pastra nimic in comun cu ea. Felurimea alcatuirilor bisericesti aflate astazi in Romano-catolicism, Protestantism si Ortodoxie se explica in mare masura prin felurimea invataturilor dogmatice despre Biserica. Pe de alta parte, unitatea invataturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vietii bisericetli. Comunitatile Bisericii Universale din primele veacuri ale cretinatatii au ivit aceleasi alcatuiri bisericesti, in ciuda totalei lipse de legaturi administrative intre ele si a lipsei unei legislatii canonice comune.

Invatatura dogmatica despre Biserica se intruchipeaza in formele istorice ale vietii bisericesti. Cu toate acestea, intruchiparea nu este niciodata deplina, ci ramane relativa viata istorica a Bisericii nu este in stare sa intruchipeze esenta Bisericii in plinatatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai putin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusa. Recunoasterea existentei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivita absolutizare a relativitatii alcatuirilor istorice ale Bisericii. Biserica traieste in cuprinsul vietii istorice de obste a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sunt in mare masura inraurite de imprejurarile generale ale vietuirii in istorie. Invataturile dogmatice sunt un factor statornic si nedependent de procesul istoric, dar sunt invataturile intruchipate in tesatura istoriei, care este supusa necontenit feluritelor schimbari. Biserica nu-si schimba formele de existenta istorica in mod intamplator ori samavolnic, si nici nu se adapteaza vietii contemporane urmand pasiv mersul vremurilor.

Imprejurarile istorice inrauresc formele vietii bisericesti, dar nu in sensul ca prescriu feluritele schimbari din viata Bisericii, caci Biserica insasi din strafundurile esentei sale, isi schimba formele existentei istorice. Biserica se straduieste ca, in imprejurarile istorice date, sa-si gaseasca o forma care sa intruchipeze cat mai deplin si total esenta Bisericii, Biserica insasi si invatatura ei dogmatica. Ajungem astfel la o concluzie foarte insemnata: legatura dintre existenta istorica a Bisericii si esenta ei este de alta natura incat existenta istorica este insasi forma in care esenta Bisericii se intruchipeaza in istorie. Folosind aceasta formula, este usor de explicat de ce recunoasterea unei singure forme ideale de existenta istorica a Bisericii ar corespunde unei absolutizari nepotrivite a acelei existente. Daca ar fi existat o asemenea forma atunci s-ar fi recunoscut ca existenta vremelnica a Bisericii a incetat de a mai fi vremelnica si ca Biserica s-a despartit de viata istorica de obste. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat si nici inghitit de catre natura duhovniceasca a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celalalt pol din doctrina despre Biserica: monofizismul bisericesc.

Legatura intre formele vietii bisericesti si esenta Bisericii se statorniceste prin decizii canonice. Pana in prezent, nu s-a ajuns la o solutionare a intrebarii daca aceste norme au caracter legal sau nu, si de asemenea daca se poate admite existenta legii ecleziastice in Biserica sau, asa cum crede Sohm, ea ar veni in contrazicere cu esenta Bisericii. Nu a fost solutionata nici problema esentei legii, punctul principal al intrebarii. Lasand cu totul de-o parte aceasta chestiune, este esential sa scoatem in relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obisnuite. Cele din urma statornicesc si reglementeaza ordinea in organismele obstesti ce apartin cu totul existentei empirice. Chiar admitand ca ele pun in concordanta viata organismelor obstesti cu "spiritul legii", nu iesim din domeniul empiricului, caci "spiritul legii" este el insusi o valoare empirica.

Pe de alta parte, Biserica este un organism divino-uman, insusire esentiala ce o deosebeste de toate celelalte organisme ce nu au o natura divino-umana. Canoanele nu statornicesc ordinea aflata la temelia acestui organism (care este infatisata in dogmele despre Biserica); ele nu fac decat sa reglementeze alcatuirea canonica a Bisericii, in asa fel incat sa poata descoperi cat mai bine esenta Bisericii. De-aceea in literatura canonica nu se afla decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenta, le-am putea desemna drept "fundamentale". Canoanele modeleaza dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate in viata bisericeasca, spre a fi in concordanta cu invataturile dogmatice. Canoanele sunt un fel de talcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existentei istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravila a formei de viata pentru obstea Bisericii, infatisand adevarul despre randuiala vietii bisericesti, insa urmand mai curand existenta istorica decat infatisand adevarul in forme absolute.

Pornind de la aceasta insusire a canoanelor, impartirea lor intre cele intemeiate pe legea Dumnezeiasca si cele intemeiate pe legea omeneasca trebuie lepadata cu toata hotararea. Ceea ce in hotararile canonice este pomenit ca lege Dumnezeiasca nu se aplica la canoane, ci la definitiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu tin in niciun fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptura se raporteaza la sfera credintei si moralitatii, iar Hristos nu a lasat definitii canonice ce ar putea determina alcatuirea Bisericii in existenta ei istorica. Cu toate acestea, este oare cu putinta sa ajungem la incheierea ca toate canoanele se intemeiaza exclusiv pe legea omeneasca, numai pentru ca lipsesc canoanele intemeiate pe legea Dumnezeiasca? Recunoastem - si trebuie recunoscut - ca exista unele canoane ce de fapt se refera la legea omeneasca. Ele sunt mai ales hotarari diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totusi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind intotdeauna intre kanones si nomoi. Am mai putea atribui legii omenesti deciziile bisericesti neintemeiate pe invataturi dogmatice, ci pe socotinte de natura neecleziastica dar, in acelasi timp, nu putem spune ca toate canoanele primite de Biserica sunt lipsite de har si sunt neecleziastice. Jus humanum reglementeaza doar organismele empirice. Daca in Biserica ar fi existat doar legea omeneasca, Biserica ar fi apartinut exclusiv domeniului realitatii empirice. Invatatura protestanta ce sustine ca definitiile canonice se intemeiaza doar pe legea omeneasca este incheierea de neocolit ce decurge din invatatura protestanta asupra Bisericii: Biserica vazuta este o valoare empirica si, ca urmare, legea omeneasca isi face in mod firesc lucrarea in Biserica. Nestorianismul ecleziologic se rasfrange astfel in domeniul canonic, prin recunoasterea lui jus humanum ca singurul sau principiu calauzitor.

Atunci cand Protestantismul recunoaste numai prezentaa legii omenesti in Biserica isi dovedestee consecventaa launtrica, in acord cu propria invataatura dogmatica. Insa pentru Biserica Ortodoxa o asemenea recunoastere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica este omeneasca si dumnezeiasca si plina de har. In Biserica totul este plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, "Unde se afla Biserica, acolo este si duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si plinatatea harului" (Iraen. III, 24, 5). Deci pana si simplele decizii bisericesti sunt inzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sunt adevaruri descoperite. Formula "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua" se poate aplica deopotriva hotararilor dogmatice si celor canonice. Potrivit celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic, cele din urma sunt legiuiri "Dumnezeiesti" (Canonul 1). Natura duala a Bisericii, definita la Calcedon, se opune atat nestorianismului ecleziologic cat si monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obarsia divino-umana a deciziilor canonice este marturisita de Traditie. Daca este nevoie sa vorbim despre lege in Biserica, atunci n-ar trebui sa vorbim despre lege divina si umana ca entitati separate, dezlegate una de cealalta, ci ar trebui sa vorbim de o singura lege divino-umana. Vointa Bisericii (vointa sa divino-umana) se face aratata prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existenta sa-i intruchipeze esenta.

Hotararile canonice, intocmai ca dogmele, sunt dumnezeieste-insuflate, insa de aici nu trebuie sa se inteleaga ca unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea intre dogme si canoane nu sta in obarsi fiintarii lor, ci in faptul ca dogmele sunt adevaruri absolute iar canoanele sunt aplicari ale acelor adevaruri in existenta istorica a Bisericii. Dogmele nu privesc vietuirea vremelnica, pe cand canoanele sunt vremelnice. Insa aspectul lor vremelnic nu le imputineaza natura dumnezeieste-insuflata, caci vremelnicia nu priveste acea natura. Ele sunt vremelnice in intelesul ca se aplica la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existentei Bisericii. Adevarul infatisat de canoane este absolut in sine, insa cuprinsul canoanelor nu este adevarul insusi, ci felul cum adevarul trebuie infatisat intr-o forma istorica data din viata Bisericii. Canoanele infatiseaza vesnicul in vremelnic. Vremelnicul este "cum"-ul, modul de intrebuintare, pe cand vesnicul este ceea ce se intrebuinteaza

Problema schimbarii ori neschimbabilitatii canoanelor se rezolva prin caracterul lor vesnic si vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sunt flexibile si modificabile, caci esenta Bisericii se intrupeaza in anumite imprejurari istorice. Hotararile canonice urmaresc formele istorice, intrucat indreapta acele forme spre o mai deplina intruchipare a esentei

Bisericii. Ele se schimba dat fiind ca viata bisericeasca sufera schimbari in feluritele imprejurari istorice. Daca imprejurarile istorice in care trece Biserica ar dainui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nicio schimbare. Ca adevaruri ale descoperirii Dumnezeiesti, ele sunt de netagaduit - "primim dumnezeiestile canoane si intarim asezamantul lor intreg si nestramutat" (Canonul 2 Trulan) – insa in inteles relativ, nu absolut; ele sunt nimerite numai pentru vremea lor. Adevarul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar intrebuintarea si intruchiparea lui intr-un canon poate fi preschimbata de existenta istorica a Bisericii.

Intocmai cum in fizica o forta poate actiona numai daca are un punct de sprijin, asemenea si canoanele sunt lucratoare doar cand au un punct de sprijin in imprejur arile vietii bisericesti pentru care au fost date. Cand punctul de sprijin nu mai dainuie, canoanele ajung a fi nelucratoare; fie ca inceteaza a mai lucra cu totul, fie ca sufera schimbari ori, ca sa fiu mai limpede, sunt inlocuite cu altele. Daca restrangem aria cercetarii noastre la canoane in intelesul lor cel mai ingust, adica hotararile Sinoadelor si ale Sfintilor Parinti, vom descoperi o seama de canoane cu totul de neintrebuintat in viata bisericeasca de azi, ca de pilda toate deciziile privitoare la reprimirea in Biserica a celor cazuti, ca si la unele dregatorii ce nu mai fiinteaza ori au fost inlocuite cu altele, precum horepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflam chiar unele hotarari pe care in prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi indeplinite. In veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenti la Liturghie sa se impartaseasca (Canonul Apostolic 9 si Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor imprejurari de viata Biserica a renuntat la aceasta cerinta. Din aceeasi categorie fac parte si canoanele ce randuiesc mutarea episcopilor si clericilor dintr-un tinut in altul. Numarul exemplelor de acest fel poate fi inca mult sporit, caci in realitate cele mai multe hotarari canonice cuprinse in Pidalion nu se mai pot aplica vietii bisericesti actuale in inteles literal. Chiar cand se aplica aceasta nu se mai face in intelesul cu care au fost date. In vechile canoane se varsa mereu noi intelesuri, astfel ca de fapt se da la iveala o noua hotarare, insa infatisata in in vechea forma: adeseori vechea decizie canonica s-a contopit in asa masura cu noul continut, incat cel vechi este cu totul sters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia il indruma pe episcopul osandit sa faca apel la "un sinod mai mare de episcopi." Potrivit cu domeniile patriarhale alcatuite mai tarziu ca entitati jurisdictionale, "sinodul mai mare de episcopi" a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Valsamon, talcuind acest canon, scrie: "Canonul spune ca un (episcop) depus trebuie sa faca apel nu la imparat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din aceasta pricina, un (episcop) depus, de pilda de catre mitropolitul Efesului ori Thessalonicului, se cuvine a fi indrumat sa faca apel la Patriarhatul Ecumenic." "Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze" amintit in Canonul 6 al Intaiului Sinod Ecumenic este inteles intocmai la fel. Totul, asa cum dovedeste Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia si Constantinopol socoteau drept "sinod mai mare" nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional largit cu episcopi din regiunile invecinate. In intelesul corect al faimoaselor Canoane 6 si 7 ale Intaiului Sinod de la Niceea ramane neclar pentru prezent sau, in orice caz, controversat.

In vremea activitatii sinodale creatoare Biserica si-a sporit, si-a inlocuit si si-a preschimbat vechile decizii canonice. Odata cu aceasta, "cuprinsul de neclatit al canoanelor" - chiar al celor preschimbate - nu a fost incalcat. Daca noile hotarari oglindeau neprefacut Biserica, atunci invatatura dogmatica ce slujise drept temei atat

noilor cat si vechilor canoane ramanea neschimbata. Vechiul canon continua sa oglindeasca un adevar, insa doar pentru o vreme trecuta. Tocmai asa a actionat si Sinodul Trulan cand a socotit ca este de trebuinta si potrivit cu vremea sa introduca celibatul pentru episcopat, hotarand ca toti episcopii hirotoniti mai nainte sa-si lase sotiile. Sinodul avea dreptate sa scrie ca dadea la iveala o noua decizie "nu spre desfiintarea sau rasturnarea celor legiuite apostoliceste, ci pentru ca purtam grija de mantuirea si de propasirea spre mai bine a norodului." Canonul Apostolic era o decizie canonica; el infatisa invatatura dogmatica despre ierarhia bisericeasca, insa infatisa ierarhia potrivit cu vremea sa. Cand imprejurarile istorice ale vietii s-au schimbat, a fost nevoie sa apara o noua decizie, spre a infatisa aceeasi invatatura dogmatica. Faptul ca constiinta canonica a Sinodului Trulan era sau nu justa, este o problema de alt ordin, insa e cat se poate de limpede ca perioada istorica a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbarilor ce avusesera loc in imprejurarile istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspirantii la episcopat sa fie necasatoriti, adica fie celibatari, fie vaduvi fara copii.

Daca organele conducerii bisericesti, mai ales in perioadele decadere a creativitatii, nu urmeaza cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viata bisericeasca insasi va inlocui aceasta neimplinire. Astfel apar datinile bisericesti, care dobandesc necontenit statutul unor canoane. Biserica da intotdeauna mare insemnatate datinii, mai ales cand se intemeiaza pe traditie. "O datina nescrisa a Bisericii trebuie pazita ca o lege" (Nomocanon, articolul XIV). In astfel de cazuri datina slujeste ca adaugire la o talcuire a deciziilor canonice. Insa datina poate inlocui lipsa de creativitate canonica atat in chip pozitiv cat si negativ. Este de ajuns sa aducem doar cateva exemple dintre cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic si Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, randuiesc ca "toti credinciosii ce intra in biserica si asculta Scripturile sa ramana la rugaciune si la Sfanta Impartasanie." Dupa talcuirea indatinata, s-a ajuns sa se inteleaga ca acest canon cere doar prezenta, nu si participarea la Sfanta Impartasanie. Talcuind Canonul 2 de la Antiohia, Valsamon scrie:

Citeste ce se scrie in Canoanele Apostolice (8 si 9) si potrivit cu ele intelege canonul de fata, si spune ca cei ce se lipsesc de Sfanta Impartasanie (pomeniti aici) nu sunt cei ce o tagaduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (caci cei dintai n-ar trebui doar indepartati, ci afurisitti ca eretici; dara cei de al doilea fel sunt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei si spaimantarii in fata sfinteniei), ci aceia ce din mandrie si dispretuire parasesc Biserica inainte de Sfanta Impartasanie si nu asteapta sa vada dumnezeiasca impartasire cu Sfintele Taine.

Talcuirea nu se incheie aici, caci acelasi Valsamon scrie ceva mai incolo:

Iar intrucat unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, in sfanta zi a Invierii, nu asteapta pana la sfarsitul Liturghiei ci, ridicandu-se de pe scaun, pleaca dupa Evanghelie? Acelora le raspundem: pentru ca Dumnezeiasca Liturghie, in adevaratul inteles, are loc dupa citirea Sfintei Evanghelii... Dupa Evanghelie incepe slujirea preacuratei jertfe fara de sange, si din aceasta pricina Patriarhul este indreptatit saplece inaintea aceleia si dupa Sfanta Evanghelie, necalcand canoanele. In acest chip, nimenea nu pacatuieste de pleaca fie inainte, fie dupa Evanghelie, daca, fireste, o face de nevoie ori din pricini binecuvantate si de netagaduit.

Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreste pe clerici sa tina carciuma (kapelion). Dupa Sinodul Trulan, in Bizant a iesit obiceiul de-a se ingadui clericului sa stapaneasca o carciuma, cu conditia sa nu o chiverniseasca personal. In legatura cu aceasta, Zonaras scrie ca "daca un cleric stapaneste un asemenea asezamant (o carciuma) si o da in arenda altuia, nu va fi pagubit in ce priveste chemarea sa." Iar Valsamon scrie si mai clar: "Canonul de fata randuieste ca un cleric sa nu aiba carciuma; adica nu trebuie sa se indeletniceasca cu meseria de carciumar; caci de are carciuma in chip de proprietar si o arendeaza altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac si manastirile si mai multe biserici. Deci citeste in locul lui energein (a faptui, a lucra) cuvantul ekhein (a avea)".

Asemenea datini aduc in minte cuvintele Sfantului Ciprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est - "sa nu se savarseasca greseli sub cuvant ca ele s-au savarsit in trecut" (Ep. 73, 22). Adevaratul inteles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor este luat de datini fara temei in canoanele bisericesti! Perspectiva istorica s-a pierdut iar aparitia unei datini este pusa in legatura cu trecutul indepartat, binecuvantat de lucrarile Parintilor Bisericii ori de Sinoadele Ecumenice. Astfel ia nastere o falsa traditie ce nimiceste natura divino-umana a Bisericii, caci face ca viata bisericeasca sa se abata de la temeiurile sale dogmatice. Inertia acestei false traditii poate fi biruita numai prin reinnoirea canonicitatii creatoare.
 

Ara cum am vazut, invatatura ortodoxa recunoaste in principiu putinta modificarii deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare in ce priveste viata contemporana. Biserica cerceteaza viata contemporana ca subiect si material al creativitatii sale. Din aceasta pricina, doctrina neschimbabilitatii canoanelor, cu care ne intalnim adesea in prezent, reprezinta respingerea lucrarii creatoare si a atitudinii creatoare fata de viata contemporana. De altfel, nu avem cum sa dam de-o parte situatia istorica in care traim, caci insasi viata moderna patrunde in Biserica, iar daca lipseste atitudinea creatoare fata de ea, acceptarea pasiva este de neocolit; va avea loc o simpla adaptare la ea, iar adaptarea pasiva este intotdeauna daunatoare vietii bisericesti.

Mai mult, doctrina neschimbabilitatii canoanelor ajunge sa aplice toate deciziile existente la oricare forma a vietii istorice a Bisericii. Asemenea doctrina eronata este de obicei dedusa din premisa caracterului "dumnezeiesc" al canoanelor, premisa justa in esenta. Insa in practica ea conduce la afirmarea in Biserica a vointei omenesti in locul celei divino-umane. Insusirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieste-insuflate se definestee prin faptul de-a infatisa vointa Bisericii, indreptata astfel incat viata Bisericii in imprejurari date sa se potriveasca cu invatatura ei dogmatica. Incercarea de-a aplica deciziile Bisericii cand imprejurarile pentru care au fost date nu mai exista duce la rezultate potrivnice, pricina pentru care o asemenea stradanie devine intruchiparea vointei omenesti in locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la indoiala caracterul dumnezeieste-insuflat al indrumarilor canonice date de apostolul Pavel in cea dintai Epistola catre Corinteni; insa daca am incerca sa aplicam acele indrumari si sa reinviem artificial asezaminte precum cel al prorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului talmacirii etc., am isca cele mai mari tulburari cu putinta in viata bisericeasca contemporana! Intoarcerea vietii bisericesti la primele veacuri ale Crestinatatii ar insemna lepadarea istoriei. Grija Bisericii nu se intoarce indarat spre veacurile trecute, ci este indreptata spre prezent si viitor.

Adevarata intelegere a Traditiei nu sta in repetarea mecanica a trecutului, ci in izvorul neintreruptului suvoi al vietii si creativitatii, in harul neimputinat ce salasluieste in Biserica. In sine, duhul deciziilor canonice tine de aceasta adevarata Traditie, unde ele slujesc la "mantuirea si propasirea spre mai bine a noroadelor." Au existat si vor continua sa existe culegeri de decizii canonice, insa din ele va lipsi totdeauna intaiul canon, cel mai insemnat si de temelie. Va lipsi, fiindca el se gsseste in in Traditie, iar in acest canon se cuprinde in intelegerea Traditiei canonice. Canonul acesta ne spune ca deciziile canonice sunt canonice doar cand indeplinesc cerinta careia i-au fost sortite: sa slujeasca ca intruchipare canonica a invataturilor dogmatice in formele istorice ale existentei Bisericii.

Este greu de aflat in istoria Bisericii un alt moment care sa ceara atat de staruitor o atitudine creatoare fata de viata contemporana pe cat vremea de azi. Imprejurarile istorice bine cunoscute ale vietii bisericesti ce s-au statornicit si cristalizat de-a lungul veacurilor se schimba acum din temelii; noul nu mai seamana cu nici un chip vechiului.

 

Constiinta Bisericii nu poate sa se impace cu gandul adaptarii mecanice la viata moderna caci aceasta ar insemna infrangerea ei de catre viata moderna. Pornind din profunzimile si esenta ei, Biserica incearca sa descopere in mod creator acele forme de existenta istorica unde invataturile dogmatice se pot intruchipa cat mai deplin. Noile forme de viata istorica presupun o lucrare canonica creatoare. Biserica nu poate vietui doar cu legislatia canonica existenta si care de fapt este legislatia Bisericii Bizantine sporita cu deciziile Bisericilor Locale. Biserica are dreptul sa-si savarsesca lucrarea canonica creatoare in toate timpurile, nu doar intr-o perioada de timp anume.

Indiferent cat de expusa criticilor ar putea fi aceasta lucrare, ea nu poate fi totusi ocolita. Orice stradanie creatoare este amenintata de putinta greselii. Daca in trecut au existat greseli in deciziile doctrinare ale unor Sinoade, cu-atat mai mult sunt ele cu putinta in domeniul canoanelor. Greselile apar cand deciziile nu pun viata Bisericii laolalta cu doctrina ei, ci mai curand despart doctrina de viata. Obarsia unor asemenea greseli se afla in voia omeneasca, ce adeseori rataceste, primind plasmuirile drept adevaruri, iar uneori sta chiar impotriva voii Bisericii. Jus humanum se strecoara in Biserica sub chipul talcuirii existentei sale istorice. Cu cat este mai intins domeniul lui jus humanum in Biserica, cu atat mai neprielnice devin formele istorice ale existentei Bisericii, iar pentru esenta Bisericii devine cu atat mai anevoios sa strabata prin tesatura istoriei. Patrunzand in Biserica, legea omeneasca tinde sa prefaca Biserica dintr-un organism divino-uman plin de har intr-o institutie juridica. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit institutionalism ecleziastic ameninta sa perverteasca in mod vadit viata bisericeasca caci ameninta sa nimiceasca vietuirea in har a Bisericii.

Pacatele Bisericii istorice se afla in acest domeniu. Este de-ajuns sa pomenim sistemul de constrangere imprumutat de legislatia canonica din viata lumeasca inchiderea silnica in manastiri, inchisorile pentru clerici in resedintele episcopilor, sistemul de rascumparare din randuielile pentru pocainta, drepturile "ctitorilor", atat in intregul lor cat si in feluritele lor rastalmaciri, ce au dus la prefacerea bisericilor si manastirilor in bunuri de vanzare, schimb, mostenire sau danie; manastirile cu viataa de sine, cu obslile lor ce le-au prefacut in asezaminte de credit etc. Dar nu este nevoie sa inmultim exemplele, caci indiferent cat de insemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sunt si nici nu vor fi vreodata in stare sanimiceasca vietuirea in har a Bisericii. "Portile iadului nu o vor birui." Incet si sigur, viata bisericeasca matura din cale deciziile ce nu-i sunt firesti si indreapta deformarile pe care le aduc in realitatea Bisericii.

Totusi greselile in legislatia canonica nu se datoreaza in primul rand, ori exclusiv, creativitatii, ci dimpotriva, sunt o decadere a creativitatii, o stingere a Duhului, palida amorteala a motii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat si va continua sa existe destula tarie in Biserica spre a pune fata in fata minciuna cu adevarul. Greselile pot fi ocolite numai printr-o limpede si dreapta constiinta canonica si cu conditia ca creativitatea canonica sa ramana mereu in plinatatea harului din Biserica. Este cu neputinta sa ne pazim de greseli refuzand a fi creativi, intrucat insasi aceasta lepadare a creativitatii este o greseala si mai mare si o siluire a vointei divino-umane, inlesnind inca mai mult lucrarea lui jus humanum in Biserica. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvantate, este in stare sa se pazeasca de greselile creativitatii - ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei ("Unde este Biserica, acolo se afla si Duhul lui Dumnezeu") - iar

 

Mangaietorul, Duhul Cel Sfant, "acela pre voi va invata toate si va va aduce aminte toate cele ce am grait voua" (In. 14, 26).

 

Cele vremelnice ca intruchipare a celor vesnice, cele stricacioase ca intruchipare a celor nestricacioase: in acest chip se leaga vremelnicul cu vesnicul in legislatia canonica acelasi lucru are loc si in Biserica, unde vremelnicul se imbina cu vesnicul, incat daca cineva absolutizeaza vremelnicul si stricaciosul, insusi vechiul si nestricaciosul se relativizeaza. Aceasta imbinare izvoraste din chiar esenta Bisericii ca organism viu divino-uman. Viata este in Biserica insasi, si ea insasi salasluieste in viata , in "lume", neputand sa iasa din lume, in masura in care natura empirica este prezenta in ea. Astfel ca Biserica nu infrunta pustia, ci lumea, unde are indatoriri creatoare si ziditoare. Biserica, in mod creator, cauta in imprejurarile istorice ale existentei sale acele forme de viata unde poate sal-si intruchipeze cat mai deplin esenta, dobandind astfel capacitatea de-a inrauri realitatea contemporana. Inraurirea creatoare asupra vietii nu inseamna insusirea acestei vietuiri, care adeseori se leapada ea insasi de Biserica. Insa fie ca este lepadata ori primita, Biserica isi aduce lumina si judecata in lume, schimbandu-si necontenit formele istorice de existenta. Aflandu-se in lume, ea vadeste lumea "de pacat si de dreptate si de judecata" (In. 16, 8).

Starea nepreschimbabila si nepieritoare a Bisericii tine de nestr amutarea vietii sale ce nu poate fi coplesita de catre lume. Cu cat mai inspaimantator este prezentul si mai sumbru viitorul, cu-atat mai tare devine stanca Bisericii, iar noi ne tinem cu atat mai sigur pe ea.

Prin formele sale istorice de existenta, Biserica nu numai ca fiinteaza in istorie, ci si istoria salasluieste in Biserica. In Biserica si prin Biserica procesul istoric isi implineste rostul: se straduieste sa ajunga la telul sau cel mai de pe urma, la punctul sau culminant. Parafrazand cuvintele unui carturar protestant german, s-ar zice ca "intreaga istorie a Crestinatatii pana in ziua de azi, istoria sa launtrica reala, se intemeiaza pe asteptarea Parusiei". Biserica se straduieste sa mearga inainte, asteptand necontenit a Doua Venire, dupa care neincetat suspina: "Vino, Doamne Iisuse!"

Nikolai Afanasiev