Dreptul si religia - normele juridice si normele religios-morale

Dreptul si religia - normele juridice si normele religios-morale Mareste imaginea.


Dreptul si religia

Normele juridice si normele religios-morale

Dreptul natural este inscris in legea firii. Intr-adevar, dupa cuvantul Apostolului neamurilor, "paganii care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia, neavand lege, isi sunt lorusi lege. Ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor, care ii invinovatesc sau ii si apara" (Rom. 2, 14-15).

Dreptul natural si legea morala, sadita in inima omului de la creatie, sunt deci afirmate prin puterea ratiunii umane, cu care este harazita fiinta umana, indiferent daca este sau nu una religioasa sau morala.

S-a spus ca vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au facut o "confuzie intre drept si morala...". Dar ca, "spre deosebire insa de celelalte popoare, romanii au depasit aceasta confuzie, dovada ca, inca din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul de Jus, iar cele religioase prin termenul de Fas".

In primul rand, trebuie precizat ca - la vremea respectiva - nu se facea distinctie intre normele religios-morale si cele juridice, fiindca ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiasi vointe divine, iar continutul lor nu facea altceva decat sa exprime in precepte moral-religioase aceasta "voluntas Dei", impusa ca "lex vitae" (norma de viata). Apoi, trebuie retinut faptul ca, in epoca veche, la romani, legile au imbracat un vesmant religios atat ca expresie lingvistica, cat si in privinta continutului lor. Intr-adevar, in epoca veche, pana si institutiile juridice, precum contractele, erau incheiate "in forma religioasa". De pilda, "... forma pe care au imbracat-o conventiile pentru a deveni contracte a fost cea religioasa... Cele mai importante contracte in aceasta forma sunt "sponsio" (promisiunea) religioasa si jusiurandum liberti" (juramantul dezrobitului).

Initial, si dreptul international (jus gentium) a avut un caracter religios. Se stie, de pilda, ca la romani, problemele internationale intrau in competenta senatului si a unui colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un "pater patratus", "care avea un rol deosebit in transarea diferendelor, declansarea razboiului, incheierea pacii, a tratatelor de alianta, dupa un anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse intr-un cod cu caracter religios, denumit jus fetiale, cuprinzand primii germeni ai dreptului international".

Un amplu proces de desacralizare a societatii romane, si, ipso facto, o delimitare intre jus si fas a avut insa loc dupa alungarea ultimului rege si instaurarea - republicii, abia in anul 509 i.e.n. Ca o consecinta imediata, "pontifex maximus" si-a pierdut in mare parte atributiile de ordin politic. Putem insa oare vorbi de un asa-zis "cult" al legilor la romani? S-a afirmat de asemenea ca "... in conceptia romanilor primitivi, rurali si superstitiosi, cultul legilor figura alaturi de cultul zeilor, a caror bunavointa era invocata pentru buna desfasurare a raporturilor sociale". Fireste ca nu putem vorbi de un cult al legilor, si cu atat mai putin de un cult paralel - al legilor si al zeilor - ci doar de o sacralizare a legilor. Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerati sursa insasi a legilor, de unde si obligativitatea observarii si aplicarii lor ca porunci divine. Dar, nu trebuie inteles ca aceste legi implicau un cult aidoma celui adus zeilor, si cu atat mai putin deci sa vorbim despre "cultul legilor" si "cultul zeilor", fara sa riscam bineinteles a friza nu atat ignoranta realitatii religioase din epoca primitiva a romanilor, cat mai ales infeudarea gandirii noastre in aria unei mentalitati ideologice, revolute, din asa-zisa "epoca de aur"...

Asadar, in epoca veche, nu putem vorbi de o asa-zisa "confuzie", fiindca, atunci, toate legile divine si omenesti erau considerate ca hotarate sau izvorate din vointa divinitatii, de unde si sintagma uzuala la vremea aceea: "fas est", adica este permis (de zei) sau ingaduit de legi.

Dupa cum se stie, in anul 449 i.e.n., au fost publicate "leges XII tabularum" (legile celor XII Table); gravate in table de arama, ele au fost fixate la vedere. Asadar, de-abia de la aceasta data am putea vorbi de o distinctie intre ceea ce este permis sau ingaduit de zei si ceea ce nu este permis de lege (per legem non licet), desi orice act de supunere fata de vointa legiuitorului roman inseamna inca o supunere fata de vointa Divinitatii. Acest aspect trebuie scos in evidenta si retinut cu atat mai mult cu cat nu cunoastem textul original al legii celor XII Table, fiindca "nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul secolului al IV-lea, i.e.n., cand Roma a fost incendiata de catre gali".

Trebuie de asemenea invederat si faptul ca "aceasta lege pe care se sprijina impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogata niciodata. Din punct de vedere formal, ea a fost in vigoare vreme de 11 secole".

Sensul initial pe care il exprima notiunea de "lex", adica de supunere fata de vointa zeilor, a fost intr-adevar exprimata si materializata de legiuitor si in epoca imperiului (27 i.e.n.-565 e.n.), cand, cel putin in epoca principatului (27 i.e.n. si 284 e.n.), intreaga putere a fost concentrata in mainile imparatului, conducatorul autocrat al statului, cel "sfant" (Augustus), venerat in virtutea alegerii sale prin vointa zeilor. De altfel, in aceasta perioada, desi senatul si vechile magistraturi supravietuiesc, "ele nu sunt altceva decat un paravan in spatele caruia se camufleaza monarhia", institutie pe care romanii de odinioara o considerau - ca si alte popoare din vremea respectiva - voita de Divinitate, de unde deci si legea e dictata de aceasta nu era finalmente altceva decat expresia vointei divine.

De o reala distinctie intre "fas" si "lex", nu putem vorbi decat de-abia din secolul al IV-lea, cand religia crestina devine religia Imperiului roman (anul 380). Imparatul a continuat sa fie insa considerat "Unsul lui Dumnezeu" (cf. can. 69 Trulan) pana la prabusirea imperiului roman, de rasarit (bizantin), in anul 1453, de unde, ideea a fost de altfel transferata in toate statele din Europa, inclusiv la romani, iar legile au continuat sa fie emise in numele Divinitatii si al legiuitorului, alias, imparat, domnitor, principe etc.

Macar si din aceste succinte precizari ne putem asadar da seama ca este impropriu a vorbi de o asa-zisa "confuzie" intre "drept" si "morala" sau de o desasire a acestei confuzii prin vehicularea celor doua notiuni, "fas" si "lex", fiindca, despre un adevarat divort intre sacru si profan nu putem vorbi decat in epoca moderna, dar, si atunci, acesta a fost partial, si nu pretutindeni. Ca el nu s-a consumat in totalitatea lui, ne-o arata pana astazi practica pe care o intalnim in unele sali de tribunale din Europa sau dincolo de ocean, unde juramantul pe Biblie sau in numele Divinitatii este inca o realitate. Deviza, "In God we trust", certifica si ea aceeasi credinta in Legiuitorul Suprem!

Aceiasi specialisti in dreptul roman afirma ca,"... in textele clasice, cu deosebire in scrierile jurisconsultilor, se reflecta vechea confuzie dintre drept, pe de o parte, morala si religie, pe de alta parte".

In primul rand trebuie sa precizam ca nu este vorba de o asa-zisa "confuzie" intre numele juridice si cele moral-religioase, ci de o exprimare veridica a conceptiei acestor popoare despre ideea de drept, si, ipso facto, a conceptiei lor despre raportul intre divinitate si om. De altfel, gandirea romanilor, despre drept, a fost chintesentiata in acele rostiri despre natura si rostul dreptului, exprimate de jurisconsulti in acele formule lapidare si concise, unice, care adeveresc de fapt ca, pentru ei, principiile dreptului si ale moralei isi au un izvor comun. Aceasta realitate ne-o confirma atat Celsus, cat si Ulpianus. Pentru Cels, de pilda, conform caruia ' "jus est ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui si a echitatii), cuvantul drept are atat un sens moral, cat si juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se ingemaneaza - in rostirea sau definirea lor - cu cele de natura morala in chip osmotic si organic. Intr-adevar, pentru el, "Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod cinstit, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau).

Dupa parerea unor specialisti, in teoria dreptului roman, in definitia lui Ulpian aflam ca "un principiu de morala este pus alaturi de doua principii juridice, caci, daca a nu vatama pe altul si a da fiecaruia ce este al sau sunt principii de drept, a trai in mod onorabil (sic) este un principiu moral".

Or, dupa cum se poate lesne constata, in definitia lui Ulpian nu putem insa identifica "un principiu de morala,...", pus alaturi de doua principii juridice, asa dupa cum afirma respectivii romanisti, ci trei principii cu un fond comun, si mai precis, cu un continut moral-juridic. De altfel, a nu vatama pe altul este inainte de toate un principiu al legii morale - consfintit si de Legea Decalogului (Exod 20, 1-17) - si apoi un principiu invesmantat in rostirea juridica. Tot un principiu moral - inainte de a fi unul de natura juridica - este si a da fiecaruia ce este al sau. Iata de ce, si in celebra definitie a lui Ulpian trebuie sa vedem o exprimare fericita a ambelor principii, atat juridice si morale, care, la vremea respectiva, defineau insasi conceptia romanilor despre relatia intre sacru si teluric, de unde si obligativitatea "divanarum atque humanorum notitia" (cunoasterii lucrurilor divine si umane), si, ipso facto, "a ceea ce este just si a ceea ce este injust" (insti atque injusti) (Ulpian, in Institutele lui Justinian, cartea intai, titlul intai).

De altfel, din definitia aceluiasi celebru jurisconsult roman, Ulpian (sec. II), rezulta in chipul cel mai graitor posibil ca insasi stiinta dreptului este "justi atque injusti scientia" (stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Or, pentru a distinge intre ceea ce este drept si nedrept - atat conceptual, cat si faptic - presupune intai de toate a avea o conceptie bine definita despre ceea ce este moral si imoral, bun si rau, permis si nepermis etc, adica in conformitate cu preceptele legii morale naturale. Iata, asadar, ca si din aceasta definitie a lui Ulpianus trebuie sa retinem aceasta legatura organica, intrinseca, care exista intre legea morala si legea juridica, si de care trebuie tinut seama atunci cand evaluam, categorisim sau judecam fapta umana, si nu s-o raportam doar la aspectul ei social.

Ca pana si un drept "politic" trebuie sa tina seama de principiile enuntate de "legea religios-morala", ne adeveresc chiar si unii teoreticieni ai dreptului, pentru care "statul" este "o persoana morala politico-teritoriala".

Fireste, normele morale nu au o valoare juridica, si nici nu opereaza prin masuri coercitive (de constrangere). Si, totusi, ele au un caracter obligatoriu pana si in dreptul international, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.

Principiile legii morale influenteaza de altfel toate ramurile dreptului international, civil, penal etc. De pilda, "morala internationala" - indiferent de ce principii religioase ar fi ea strabatura (mozaice, budiste, crestine, islamice etc.) -"influenteaza dreptul international, in sensul ca tot mai multe reguli ale moralei si echitatii, fiind respectate de state, au imbogatit dreptul international, transformandu-se in reguli ale sale. Incalcarea regulilor moralei si echitatii exercita, dimpotriva, o actiune negativa asupra dreptului international. Invers, respectarea dreptului international - scrie prof. I. Diaconu - asigura promovarea unui element de moralitate in relatiile dintre state, in care si valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate".

Sub aspectul sau vazut, de institutie umana, Biserica crestina a avut si are si ea nevoie - pentru indeplinirea misiunii sale - de norme juridice. De aceea, "mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului sau, se supun in parte formelor de drept... Din atingerea cu statul pe de alta parte - scria un canonist ortodox, roman, la sfarsitul secolului al XlX-lea - cum si din contactul unei biserici cu alta rezulta iarasi oarecare raporturi, care trebuie stabilite dupa principii de drept". Dar, Biserica, fiind o institutie divino-umana, cu caracter spiritual, "legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu insa si constrangatoare ca legile civile,...". De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, "dreptul bisericesc isi intemeiaza autoritatea sa pe partea morala a actiunilor...", si nu pe aspectul coercitiv (constrangator), ca legile civile. De altfel, trebuie stiut ca, in Biserica, orice infractiune se judeca mai intai ca pacat, si, dupa gravitatea acestuia, se apreciaza si gravitatea infractiunii, de unde deci si evaluarea acestuia prin prisma legii moral-crestine.

Dupa cum se stie, la romani, notiunea de "lege" a avut - printre altele - si sensul de "credinta religioasa, crestina, ortodoxa".

In rostirea romaneasca, cuvantul "lege" a fost preluat din latinescul "religio", care exprima - in deslusirea data de C. Noica - "a lega dinauntru, prin credinta si constiinta", ceea ce la romani se transmisese prin legea nescrisa, adica prin "mos" (obicei). Nu este deci intamplator faptul ca atunci cand au aparut Colectiile nomocanonice (Pravilele Tarii), romanii le-au numit "legea dumnezeiasca" sau "legea lui Dumnezeu". Fireste, cu o asemenea conceptie despre lege, cat de departe erau romanii nostri, autentici, de cei care, in epoca regimului comunist, incercau sa-i indoctrineze ca religia "... constituie o reflectare falsa, denaturata, fantastica a realitatii naturale si sociale.

Spre deosebire de drept - care asiguta respectarea normelor juridice, inscrie in legi, prin forta de constrangere - morala asigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate si relatiile morale dintre oameni, care au gasit in credinta lor religioasa suportul si criteriul judecatii faptelor lor. Dar, aceiasi doctrinari ai "religiei" marxiste tineau sa ne invete ca, "in opozitie cu conceptiile nestiintifice (sic) care explica originea si esenta moralei prin "vointa divina", "spiritul absolut" sau "natura umana eterna", marxismul a dovedit ca morala are o origine si esenta sociala... Morala comunista, morala clasei muncitoare (sic), reprezinta - conchideau ei - treapta cea mai inalta a progresului moral al omenirii".

Nu de mult, un specialist in dreptul administrativ roman, considera si el, cu indreptatire, ca nu putem vorbi despre "redresarea morala a tari fara redresarea morala a guvernarii si a administratiei, iar acestea din urma - remarca Domnia Sa - nu sunt posibile fara elite profesionale si alese caractere". De unde si exprimarea convingerii sale ca "... cei care vin spre facultatea de drept, spre "studiul "dreptului despre cetate", sunt oameni cu alese trasaturi morale, constienti de rolul lor in procesul redresarii nationale". "Fiat"!

Iata, deci, si printre teoreticienii dreptului romanesc, constientizarea faptului ca, fara principii morale, insusite si aplicate atat de guvernanti, cat si de cei care sunt chemati sa imparta sau sa apere dreptatea (justitio), nu putem ajunge la o redresare morala a natiei romane si, ipso facto, a guvernarii Statului.

Asadar, legatura osmotica intre drept si morala, intre ce este drept si ce este bine (bun), intre drept si religie etc. este adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi, cat si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci si concluzia fireasca: nu trebuie sa existe drept fara morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase, care sa aiba intotdeauna in vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului, asa cum sunt ele de altfel prevazute si de legea morala, de sorginte biblica, iudeo-crestina, si cerute si de drepturile universale ale omului, apreciate ele insele ca o "religie" a omului de azi si de maine.

Trebuie sa pastram insa masura realitatii noastre si sa nu credem ca, in lumea juristilor romani, va fi usor sa se vorbeasca despre drept si religie, despre raportul intre legea juridica si legea religios-morala etc, fiindca cei infeudati unei gandiri potrivnice, de dinainte de decembrie 1989, continua sa gandeasca inca la asa-zisele "raporturi de drept civil si de drept muncitoresc,...", si sa considere ca proprietatea privata ar fi incompatibila cu proprietatea de stat, asa cum au prevazut de altfel si Constitutiile din 1948, 1952 si 1965. Nu este deci de mirare nici faptul ca, si in Constitutia din 1991, reglementarile constitutionale in privinta proprietatii lasa de dorit. Cei care au participat la formularea ei admit de altfel ca, in textul acesti Constitutii,"... se vorbeste despre doua forme de proprietate: a) proprietatea privata si b) proprietatea publica, fata de care statul nu are aceeasi pozitie,...", fiindca aceasta din urma are "ca titular -justifica respectivii - fie statul, fie unitatile administrativ-teritoriale".

Printre altele, in manualele destinate studentilor Facultatii de Drept se mentioneaza ca cel care a contribuit "la desprinderea dreptului international de morala si teologie" a fost juristul italian A. Gentilis, profesor de drept la Oxford (1552-1608), care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic ("Despre legatii"). Apoi, ni se spune ca Hugo Grotius (1503-1645), socotit parintele stiintei dreptului international, a eliminat "elementele teologice si de morala" din dreptul international, facand "sa decurga dreptul natural din ratiunea umana,...". Or, prin pacea de la Westfalia (1648) se stabilea principiul "cujus regio ejus religio" (cui ii apartine domnia ii apartine si religia), afirmandu-se astfel inca pe o anumita vreme starea de coabitare a elementului teluric cu cel religios, si implicit, a dreptului international cu morala religioasa.

In loc de concluzii la aceasta succinta prezentare a raportului dintre legea de drept si legea morala, tinem sa amintim ca la noi, la romani, "legea romaneasca" - de care fac mentiune expresa Pravilele Tarii (de la Govora, 1640; de la Targoviste, 1652 etc.) - presupunea intai de toate observarea si aplicarea legii moral-crestine, asa cum era ea prevazuta de Revelatia neo-testamentara. Mai mult, stim ca odinioara, in Tarile Romane, Domnitorii n-au avut asupra-le decat "pe Dumnezeu si legea", adica legea dumnezeiasca (religios-crestina), si legea omeneasca; nomo-canonica (de Stat si bisericeasca), ambele rezultate insa dintr-o vointa sinergetica (divino-umana).

O lege seculara - nationala sau internationala - care nu tine seama de principiile legii morale, universale, vadeste in mod graitor ca autorii ei sunt in divort total cu Creatorul lor, si ca s-au departat de gandirea Lui. Or, "cand mintea se desparte de gandirea lui Dumnezeu, omul devine sau demon sau animal... Mintea, despartindu-se de gandirea lui Dumnezeu - spunea un anahoret din secolul al IV-lea - cade in mod necesar in pofta si manie... Si pofta-i animalica, iar mania draceasca".

Fireste, si noi, cei de astazi, ne-am putea intreba: oare sentinta pronuntata printr-o hotarare judecatoreasca, care nu tine seama de principiile elementare ale unei legi morale, unanim-universale, se afla uneori si ea sub impactul acestei manii si instrainari de gandirea lui Dumnezeu ?!

Pentru ca principiul moralitatii, al interioritatii, proclamat odinioara de Socrate, sa devina constiinta generala, a avut nevoie de timp. Fara indoiala, de timp vom avea si noi nevoie pentru ca principiile moralei sa devina o constiinta civica, al carei spirit sa se exprime bineinteles si in legile cetatii. Fireste, de-abia atunci vom putea vorbi si de o respectare si aplicare a legilor ca stare si constiinta civica si juridica, luminata si de principiile religios-morale enuntate de "Cartea sacra" a iudeo-crestinilor, adica Biblia, pe care "marile literaturi europene" au cunoscut-o inca din zorii afirmarii lor, si in care si neamul nostru si-a gasit insasi trezvia "constiintei nationale romanesti".

 

Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura

 

09 Iulie 2012

Vizualizari: 18869

Voteaza:

Dreptul si religia - normele juridice si normele religios-morale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE