Religie si fenomen: Suferinta, intre permanenta si intermitenta

Oamenii care nu se rezuma la a trai doar biologic isi pun in permanenta intrebari care depasesc cu mult universul unei biografii izolate si, in cele din urma, aproape nesemnificative. Sunt intrebari care vizeaza universul existential al omului, intrebari care isi cauta raspunsul intr-o lume tot mai controversata, ca cea de ieri si de astazi. Toate religiile, culturile si civilizatiile, intr-o maniera proprie, s-au straduit si au incercat sa raspunda la intrebarea fundamentala: de ce existam pe lume, care este scopul ultim al oricarei actiuni din partea noastra. Pesimist sau optimist fiind, omul a raspuns dintotdeauna ca, prin tot ceea ce face sau intreprinde, prin tot ceea ce gandeste sau planuieste, tinde spre propria fericire, spre propria implinire; omul, oricare ar fi el, nazuieste in fond spre fericire si dispretuieste suferinta.

Fericirea si suferinta fac parte deopotriva din patrimoniul propriei noastre vieti, indiferent de durata ei. Exista oameni care traiesc realmente bucuria de a fi, de a exista, dar la fel de bine, indiferent de vointa lor, exista oameni care sunt obligati sa suporte povara coplesitoare a suferintei, a suferintei fizice, psihice sau existentiale. Facand un bilant al propriei biografii la un moment dat, fiecare dintre noi poate ajunge la concluzii dintre cele mai diferite, in sensul ca isi percepe viata ca pe o permanenta sursa de bucurie, ca pe o suferinta care il incatuseaza, sau ca pe un fel de "du-te-vino" intre una si cealalta.

Nefericirea lui Buddha

In universul sau, crestinismul a lamurit aceasta mare dilema existentiala prin asumarea suferintei in deplinatatea ei de catre Insusi Iisus Hristos in istorie, in numele omului, pentru ca Mantuitorul "a patimit in istorie si din cauza istoriei, dar a inviat impotriva ei, biruind-o si anulandu-i teroarea si blestemul" (A. Marino, "Hermeneutica lui M. Eliade", p. 257).

In cea mai mare parte a lor, religiile lumii cultiva si promoveaza omul care se bucura de viata, de darurile ei; omul creat de Dumnezeu spre a fi fericit, avand vocatia implinirii in comuniune cu Dumnezeu. Exista, insa, si contrariul: "omul suferintei", omul care exista exclusiv pentru a suferi, suferinta fiind dominanta vietii in general, asa cum afirma budismul.

In conceptia budista, intreaga existenta este plina de suferinta. Buddha era convins de faptul ca suferinta in viata omului depaseste atat de mult bucuriile si satisfactiile, incat ar fi fost cu mult mai bine pentru acesta sa nu se fi nascut. Fireste, pentru noi, crestinii, cuvintele sale in aceasta privinta au un ecou foarte pesimist si depresiv, dar lui ii pareau foarte realiste si convingatoare. Suferinta, din perspectiva budista, inseamna, de fapt, o dorinta permanent inabusita. Omul sufera permanent atunci cand dorinta sa proprie nu poate fi imediat satisfacuta. Pentru ca atata vreme ce aceasta il nelinisteste, continua sa fie impacientat si sa sufere. De aceea, orice fiinta insista pe mai departe sa-si satisfaca respectiva dorinta.

In acest periplu, omul nu face altceva decat sa devina propriul "prizonier" al nazuintelor, reperelor si dorintelor sale. Pentru ca nimeni nu-si poate procura toate bunurile pe care si le doreste si, chiar daca ar reusi acest lucru, suferinta n-ar putea fi definitiv eliminata prin aceasta. In primul rand, pentru ca toate bunurile lumesti sunt efemere, iar noi suntem la fel de trecatori prin aceasta lume.

Buddha, nascut intr-o familie princiara, era constient de conditiile sale minunate de viata. Si totusi, acest lucru nu reprezenta pentru el aproape nimic. Avea o conceptie filosofica despre fericire (sukha), fericire pe care n-o gasise nici in propria sa viata, dar nici aiurea. Intalnise multe lucruri bune in lume, dar ele nu puteau fi identificate cu adevarata fericire, intrucat micile momente de fericire, de bucurie, dispareau curand, lasand loc insatisfactiei, suferintei (dukkha). Momentele de fericire reprezentau pentru Buddha simple episoade, momente scurte de extaz, dar nu existentiale (H. W. Schumann, "Der historische Buddha", p. 155).

Chipuri ale suferintei

Dukkha sau suferinta, in acceptiunea budista, inseamna cu mult mai mult decat incearca sa semnifice notiunea traditionala de "suferinta". Notiunea are o multime de sensuri si semnificatii: indispozitie, boala, nemultumire, neliniste, iritare, zbucium, conflict, teama de viata. In cele din urma, acest termen descrie prinderea omului in "plasa" impletita din multele conditii si conditionari impuse de viata. Ea semnifica tot ceea ce-i incatuseaza si-i leaga pe oameni de viata si existenta din aceasta lume, tot ceea ce-i face sclavii propriilor dorinte si nostalgii, ceea ce-i face sa traiasca dezamagiri, ceea ce-i instraineaza de ei insisi si de semenii lor, ceea ce-i determina sa sufere din cauza faptului ca nu pot fi identici cu ei insisi. Suferinta inseamna neimplinire, imperfectiune, desertaciune. "Noi suferim, in primul rand, din cauza propriei noastre imperfectiuni. Cand suferim, devenim constienti de aceasta si apare in noi nazuinta dupa desavarsire. In masura in care, insa, invingem imperfectiunile si limitele noastre, devenim mai liberi si mai fericiti. Ca atare, un om desavarsit ar trebui sa fie complet liber de suferinta si pe deplin fericit." (L. A. Govinda, "Buddhistische Reflexionen", p. 35).

Incercand sa descopere oamenilor esenta relativitatii si finitudinii lor in viata pamanteasca, Buddha scoate in evidenta cele trei feluri ale suferintei: suferinta fizica, culminand cu boala si moartea; suferinta psihica, constand in principal in toate esecurile si dezamagirile din viata, ca si in imposibilitatea de a-ti implini toate dorintele; nu in cele din urma, suferinta existentiala, constand in aceea ca permanent ne simtim si suntem conditionati si dependenti de tot ceea ce cunoastem (casa, prieteni, propria noastra personalitate etc.) si nu indraznim sa infruntam necunoscutul. Anumiti oameni nu fac niciodata experimentul celei de a treia categorii de suferinta, insa altii, dimpotriva, le experiaza pe toate trei.

In plan fizic, suferinta oricarei fiinte incepe practic cu nasterea ei. Nasterea oricarei fapturi inseamna suferinta, intrucat, conform ciclului reincarnarilor, ea reprezinta baza pentru insasi existenta ulterioara a acesteia. Concret, este vorba despre suferinta cauzata de dureri, de schimbare, de imaginea creata despre existenta, de suferinta ascunsa si vizibila, de suferinta indirecta si directa. Alaturi de nastere, in conceptia budista, suferinta batranetii este si ea la fel de coplesitoare: procesul imbatranirii se caracterizeaza nu doar prin pierderea tineretii, ci si printr-o marcanta stare de slabiciune, prin slabirea simturilor si chiar prin ironia la care sunt expusi uneori cei batrani.

Prin suferinta, crestinul poate cunoaste valoarea

Moartea inseamna si ea suferinta. Semne ale mortii nu inseamna doar decaderea trupului, ci in primul rand "existenta spre moarte", respectiv o anume teama de moarte si iminenta despartire de cei apropiati.

Exista insa si alte multe forme de manifestare a suferintei in budism. Astfel, ingrijorarea inseamna si ea suferinta, pentru ca exprima un supliciu interior, o adevarata tortura a inimii; tot la fel, disperarea, ca forma de suferinta, inseamna un fel de "furie" interioara, in sensul ca "mocneste in inima, avand drept continut geamatul, iar ca forma de manifestare nelinistea" ("Visuddhimagga", p. 585).

Suferinta "unirii cu ceea ce nu iubesti" inseamna, propriu-zis, intalnirea cu persoane si lucruri neagreate, intalnire in urma careia pot aparea dezavantaje de o natura sau alta, iar suferinta "despartirii de ceea ce iubesti" inseamna despartirea de lucrurile pe care ti le doresti sau de fiintele pe care le iubesti. Debutul acestei suferinte il face ingrijorarea, iar sfarsitul il constituie suferinta provocata de pierderea in sine.

Asa cum se observa, in budism, suferinta reprezinta o notiune sinonima cu nefericirea. Ea este o categorie non-valorica cu o bogata semnificatie, ce implica atat bucuria, cat si durerea empirica, ea este, deci, desemnarea unei situatii generale, din care fiecare ar dori sa se elibereze. In acest context, atitudinea crestinismului fata de aceasta "suferinta naturala" a omului este una cu totul diferita. In primul rand, in viziunea crestina, o astfel de suferinta nu prezinta nici un fel de relatie metafizica, ca in budism. Spre deosebire de budism, unde suferinta naturala se constituie intr-un fel de pecete, in crestinism capata un alt sens. In viziunea crestina, suferinta naturala trebuie biruita. Nu nimicita sau anihilata, cum pretinde Buddha, ci pur si simplu biruita. O atare biruinta rezida in faptul ca din ea si prin ea se dobandesc valori: "Si nu numai atat, ci ne laudam si cu suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare si rabdarea incercare si incercarea nadejde, iar nadejdea nu rusineaza" (Ioan 5, 3-5), sau: "Binecuvantat este Dumnezeu... Cel ce ne mangaie pe noi in tot necazul nostru, ca sa putem sa mangaiem si noi pe toti care se afla in tot necazul, prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu" (II Corinteni 1, 3-4).

 

Pr. Prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU
Sursa: Ziarul Lumina

 

 

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie