Spatiul sacru si sacralizarea lumii

Omogenitate spatiala si hierofanie

Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezinta rupturi si sparturi. Unele portiuni de spatiu sunt calitativ diferite de celelalte. "Nu te apropia aici”, ii spune Domnul lui Moise, "ci scoate-ti incaltamintea din picioarele tale, ca locul pe care calci este pamant sfant" (Iesirea, 3, 5).

Exista asadar un spatiu sacru, deci "puternic", semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structura si de consistenta, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatiala se reflecta in experienta unei opozitii intre spatiul sacru, singurul care este real, care exista cu adevarat, si restul spatiului, adica intinderea informa care-l inconjoara.

Trebuie spus ca experienta religioasa a spatiului neomogen este primordiala si poate fi omologata unei "intemeieri a Lumii". Nu este nicidecum vorba de o speculatie teoretica, ci de o experienta religioasa primara, anterioara oricarei reflectii asupra Lumii. Constituirea Lumii este posibila datorita rupturii produse in spatiu, care dezvaluie "punctul fix", axul central al oricarei orientari viitoare.

Cand sacrul se manifesta printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptura in spatiul omogen, ci si revelatia unei realitati absolute, care se opune non-realitatii imensei intinderi inconjuratoare. Manifestarea sacrului intemeiaza ontologic Lumea. In intinderea omogena si nemarginita, unde nu exista nici un punct de reper si nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvaluie un "punct fix" absolut, un "Centru".

Se poate asadar vedea cum anume descoperirea, adica revelatia spatiului sacru, are pentru omul religios o valoare existentiala; nimic nu poate incepe, nimic nu se poate face fara o orientare prealabila, si orice orientare presupune dobandirea unui punct fix. Iata de ce omul religios s-a straduit sa se aseze in "Centrul Lumii". Ca sa traiesti in Lume, trebuie mai intai s-o intemeiezi, si nici o lume nu se poate naste in "haosul" spatiului profan, care este omogen si relativ. Descoperirea sau proiectia unui punct fix - "Centrul" - echivaleaza cu Facerea Lumii; exemplele ce urmeaza vor demonstra cat se poate de limpede valoarea cosmogonica a orientarii rituale si a construirii spatiului sacru.

Pentru experienta profana, spatiul este, dimpotriva, omogen si neutru; nu exista nici o ruptura care sa determine deosebiri calitative intre diversele parti ale masei sale. Spatiul geometric poate fi impartit si delimitat in orice directie, dar structura sa nu determina nici o diferentiere calitativa si nici o orientare.

Conceptul de spatiu geometric, omogen si neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experienta spatiului profan, care se opune experientei spatiului sacru, singura care ne intereseaza in acest caz. Conceptul de spatiu omogen si istoria acestui concept (cunoscut in gandirea filozofica si stiintifica inca din Antichitate) reprezinta o alta tema, pe care nu ne propunem s-o abordam.

Subiectul cercetarii noastre este experienta spatiului, asa cum este ea traita de omul religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumand doar o existenta "profana", purificata de orice presupozitie religioasa.

Aceasta existenta profana nu se intalneste niciodata in stare pura. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viata profana nu reuseste sa aboleasca total comportamentul religios. Pana si existenta cea mai desacralizata pastreaza inca urmele unei valorizari religioase a Lumii.

Ne vom margini deocamdata sa comparam cele doua experiente: cea a spatiului sacru si cea a spatiului profan. Implicatiile celei dintai sunt, dupa cum s-a vazut, dezvaluirea unui spatiu sacru care permite dobandirea unui "punct fix", orientarea in haosul omogen, "intemeierea Lumii" si trairea reala. Dimpotriva, experienta profana mentine omogenitatea si deci relativitatea spatiului. Orientarea adevarata dispare, deoarece "punctul fix" nu mai are un statut ontologic unic, aparand si disparand in functie de nevoile zilnice. De fapt, nu mai exista nici un fel de "Lume", ci doar niste fragmente ale unui univers sfaramat, o masa amorfa alcatuita dintr-un numar infinit de "locuri" mai mult sau mai putin "neutre", in care omul se misca, manat de obligatiile unei existente integrate intr-o societate industriala.

Si totusi, in aceasta experienta a spatiului profan continua sa intervina valori care amintesc mai mult sau mai putin de lipsa de omogenitate care caracterizeaza experienta religioasa a spatiului. Mai exista locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: tinutul natal, locul primei iubiri, o strada ori un colt din primul oras strain vazut in tinerete. Toate aceste locuri pastreaza, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate exceptionala, "unica", pentru ca reprezinta "locuri sfinte" ale Universului sau privat, ca si cum aceasta fiinta nereligioasa ar fi avut revelatia unei alte realitati decat aceea la care participa prin existenta sa de zi cu zi.

Iata un exemplu demn de retinut de comportare "criptoreligioasa" a omului profan. Vom mai intalni si alte dovezi ale acestui mod de degradare si de desacralizare a valorilor si a comportamentelor religioase, a caror semnificatie profunda o vom putea intelege mai tarziu.

Teofanie si semne

Pentru a evidentia lipsa de omogenitate a spatiului, asa cum este ea traita de catre omul religios, putem recurge la un exemplu cat se poate de banal, si anume o biserica dintr-un oras modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spatiu diferit de strada pe care se gaseste. Usa care se deschide spre interiorul bisericii marcheaza o ruptura. Pragul care desparte cele doua spatii arata in acelasi timp distanta dintre cele doua moduri de existenta, cel profan si cel religios. Pragul este totodata granita care deosebeste si desparte doua lumi si locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul in care se face trecerea de la lumea profana la lumea sacra.

Pragul din locuintele omenesti indeplineste aceeasi functie rituala; asa se explica si consideratia de care se bucura. Trecerea pragului casei este insotita de numeroase rituri: oamenii se inchina ori ingenuncheaza dinaintea lui, il ating smerit cu mana si asa mai departe. Pragul are "paznici": zei si spirite care apara intrarea atat de rautatea oamenilor, cat si de puterile diavolesti ori de boli. Jertfele catre "paznici" sunt facute pe prag, si tot aici se faceau si judecatile, in unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, usa arata in chip nemijlocit si concret continuitatea spatiului; de aici decurge marea lor importanta religioasa, care se explica prin faptul ca reprezinta simboluri si vehicule ale trecerii.

Putem intelege, asadar, de ce biserica face parte dintr-un spatiu deosebit de aglomerarile umane care o inconjoara. In interiorul incintei sacre, lumea profana este depasita. Aceasta posibilitate de transcendenta este exprimata, la nivelurile de cultura mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, in incinta sacra, comunicarea cu zeii devine posibila; in consecinta, trebuie sa existe o "poarta" catre inalt, pe unde zeii pot cobora pe Pamant si pe unde omul poate urca simbolic in cer. Vom vedea in cele ce urmeaza ca asa s-a intamplat in multe religii: templul este de fapt o "deschidere" spre inalt si asigura comunicarea cu lumea zeilor.

Orice spatiu sacru implica o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic inconjurator si la transformarea lui calitativa. "Iacov a visat, la Haran, ca era o scara, sprijinita pe pamant, iar cu varful atingea cerul, iar ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe ea. Apoi s-a aratat Domnul in capul scarii si i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatal tau», s-a desteptat din somn si, spaimantandu-se, a zis: «Cat de infricosator este locul acesta! Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Si a luat piatra ce si-o pusese capatai, a pus-o stalp si a turnat pe varful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)" (Facerea, 28, 12-19).

Simbolismul cuprins in expresia "Poarta Cerurilor" este deosebit de bogat si de complex: teofania consacra un loc prin simplul fapt ca-l face "deschis" catre inalt, adica asigura comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenta la altul. Vom intalni exemple si mai clare in acest sens: sanctuarele, care sunt "Porti ale Cerurilor", locuri de trecere intre Cer si Pamant.

Adesea nu este nici macar nevoie de o teofanie sau de o hierofanie propriu-zise: un semn oarecare poate arata sacralitatea unui loc. "Legenda spune ca vrajitorul care a intemeiat El-Hemel la sfarsitul veacului al XVI-lea s-a oprit sa innopteze langa izvor si a infipt un bat in pamant. A doua zi a vrut sa-l ia si sa-si urmeze calea, dar a vazut ca batul prinsese radacini si inmugurise. Vazand in aceasta vointa Domnului, a hotarat sa se aseze in acel loc."

Semnul purtator de semnificatie religioasa introduce, asadar, un element absolut si pune capat relativitatii si confuziei. Ceva ce nu tine de aceasta lume s-a manifestat in chip apodictic si a stabilit astfel o orientare ori o comportare.

Cand nu se arata nici un semn in imprejurimi, acesta este provocat. Se practica, de pilda, un soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arata in care loc anume se poate inalta un sanctuar ori intemeia un sat. Sunt evocate forte sau figuri sacre, in scopul imediat al orientarii in spatiul omogen. Este cerut un semn care sa puna capat incordarii provocate de relativitate si nelinistii create de dezorientare, pentru a se gasi un punct de sprijin absolut.

De exemplu, este urmarita o fiara salbatica si, in locul in care aceasta este ucisa, e ridicat sanctuarul; sau i se da drumul unui animal domestic - de pilda un taur - apoi este cautat dupa cateva zile si sacrificat in locul unde este gasit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur-imprejur. In toate aceste cazuri, sacralitatea locului este aratata de animale: oamenii nu au asadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decat sa-l caute si sa-l descopere cu ajutorul unor semne misterioase.

Aceste cateva exemple infatiseaza diferitele mijloace prin care omul religios are revelatia unui loc sacru. In fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spatiului, dezvaluind acel "punct fix".

De vreme ce omul religios nu poate trai decat intr-o atmosfera patrunsa de sacru, este cat se poate de limpede ca spatiul va fi consacrat printr-o multime de tehnici. Sacrul inseamna, cum am vazut, realul prin excelenta, adica puterea, eficienta, izvorul vietii si al fecunditatii.

Dorinta omului religios de a trai in sacru inseamna de fapt dorinta lui de a se situa in realitatea obiectiva, de a nu se lasa paralizat de relativitatea fara sfarsit a experientelor pur subiective, de a trai intr-o lume reala si eficienta si nu intr-o iluzie.

Acest comportament se verifica pe toate planurile existentei sale, fiind evident mai ales in dorinta omului religios de a se misca intr-o lume sanctificata, adica intr-un spatiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decat tehnici de construire a spatiului sacru.

Nu este nicidecum vorba de o lucrare omeneasca, pentru ca nu prin stradania sa izbuteste omul sa consacre un spatiu. Ritualul prin care omul construieste un spatiu sacru este de fapt eficient doar in masura in care reproduce lucrarea zeilor. Spre a intelege mai bine nevoia construirii rituale a spatiului sacru, trebuie sa insistam putin asupra conceptiei traditionale despre "Lume": ne vom da seama imediat ca orice "lume" este pentru omul religios o "lume sacra".

Haos si Cosmos

Societatile traditionale se caracterizeaza prin opozitia implicita intre teritoriul locuit si spatiul necunoscut si nedeterminat care inconjoara acest teritoriu: primul este "Lumea" (mai precis "lumea noastra"), Cosmosul; celalalt nu mai este un Cosmos, ci un fel de "alta lume", un spatiu strain, haotic, plin de larve, demoni, "straini" (asimilati de altfel duhurilor si fantomelor).

Aceasta ruptura in spatiu s-ar datora, la prima vedere, opozitiei intre un teritoriu locuit si organizat, deci "cosmicizat", si spatiul necunoscut care se intinde dincolo de granitele sale: pe de o parte exista un "Cosmos", pe de alta parte un "Haos". Dar, daca un teritoriu locuit este un "Cosmos", aceasta se intampla tocmai pentru ca a fost in prealabil consacrat, pentru ca, intr-un fel sau altul, este o lucrare a zeilor sau poate sa comunice cu lumea lor. "Lumea" (adica "lumea noastra") este un univers in care sacrul s-a manifestat si unde ruptura de nivel este asadar posibila si repetabila.

Toate acestea reies cu mare limpezime din ritualul vedic al luarii in stapanire a unui teritoriu: stapanirea este legitimata de ridicarea unui altar al focului inchinat lui Agni. "Poti spune ca te-ai asezat dupa ce ai inaltat un altar al focului (garha-patya), si toti aceia care inalta altarul focului sunt asezati de drept". Prin inaltarea unui altar al focului, Agni devine prezent si astfel se asigura comunicarea cu lumea zeilor; spatiul altarului devine un spatiu sacru.

Semnificatia ritualului este insa mult mai complexa si, daca tinem seama de toate elementele sale, intelegem de ce anume consacrarea unui teritoriu echivaleaza cu cosmicizarea lui. Intr-adevar, inaltarea unui altar in cinstea lui Agni nu este altceva decat reproducerea, la scara microcosmica, a Creatiei. Apa in care se inmoaie lutul este asimilata Apei primordiale; lutul din care se face temelia altarului reprezinta Pamantul; peretii laterali reprezinta Atmosfera si asa mai departe. Constructia este insotita de rostirea unor cuvinte care arata limpede care anume din regiunile cosmice este creata (Shatapatha Brahma1a, I, IX, 2, 29 etc.). Altfel spus, inaltarea unui altar al focului, care legitimeaza luarea in stapanire a unui teritoriu, echivaleaza cu o cosmogonie.

Un teritoriu necunoscut, strain, neocupat (ceea ce inseamna adesea: neocupat de "ai nostri") face parte inca din modalitatea fluida si larvara a "Haosului". Ocupandu-l si, mai ales, asezandu-se pe acest teritoriu, omul il transforma simbolic in Cosmos, printr-o repetare rituala a cosmogoniei. Ceea ce va deveni "lumea noastra" trebuie mai intii sa fie "creat", si orice creatie are un model exemplar: Crearea Universului de catre zei.

Cand s-au instapanit in Islanda (land-nama) si au defrisat-o, colonistii scandinavi n-au socotit ca fac un lucru nou, nici o munca omeneasca si profana. Ceea ce faceau nu era pentru ei altceva decat repetarea unui act primordial, si anume transformarea Haosului in Cosmos prin actul divin al Creatiei. Muncind pamantul sterp, nu faceau decat sa repete actul zeilor care organizasera Haosul dandu-i o structura, forme si norme.

Fie ca este vorba de defrisarea unui tinut salbatic, de cucerirea si de ocuparea unui teritoriu locuit de "alte" fiinte omenesti, luarea in stapanire rituala trebuie oricum sa repete cosmogonia. Din perspectiva societatilor arhaice, tot ce nu este "lumea noastra" nu este inca o "lume". Nu te "instapanesti" peste un teritoriu decat creandu-l din nou, altfel spus consacrandu-l.

Acest comportament religios fata de tinuturile necunoscute s-a prelungit, chiar in Occident, pana spre inceputul timpurilor moderne. Conchistadorii spanioli si portughezi luau in stapanire, in numele lui Hristos, teritorii pe care le descoperisera si le cucerisera. Inaltarea Crucii consacra tinutul si insemna intr-un fel o "noua nastere": prin Cristos, "cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi" (II, Corinteni, 5, 17). Tara abia descoperita era "innoita", "re-creata" prin Cruce.

Mircea Eliade

• Spatiu stiintific si spatiu sacru
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
  Publicat in : Religie