O interpretare: teologia Paradisului la Sfantul Efrem

Efrem a fost meterezul Bisericii siriace a timpului sau impotriva prozelitismului iudaic, a sectelor gnosticizante si a ereziei ariene. Dar ortodoxia sa n-a ramas mai putin respectuoasa fata de vechile traditii teologice specifice crestinismului aramaic. Aceasta mostenire se manifesta poate cel mai bine in Imnele despre Paradis. Exegeza spirituala pe care o da Sfantul Efrem primelor pagini ale cartii Facerii inglobeaza in fapt Paradisul primordial intr-o topografie sacra si intr-o istorie a mantuirii care fac din el pandantul Paradisului eshatologic restaurat de Hristos si anticipat sacramental in Biserica. Prin inlantuirea de imagini spatiale si telescopajul timpurilor, Sfantul Efrem prezinta aici, cu ezitari uneori marturisite, o soteriologie care asimileaza in mod ortodox, dar original, reprezentari mitologice mesopotamiene, legende haggadice si credinte milenariste iudeo-crestine.

Paradisul originilor, asa cum se gaseste descris in Biblie, inseamna pentru Sfantul Efrem o realitate nevazuta si spirituala (11,3-8). Despre el, ca si despre Dumnezeu, credem ca exista fara a sti ce anume este (15, 1). Dar accesul la misterul sau nu e mai putin deschis ochiului mintii credincioase (1, 3). Paradisul e un munte ale carui poale intrece cele mai inalte culmi ale muntilor (1,4), el inconjoara universul asa cum haloul incercuieste luna (1, 8) si corespunde sanctuarului interior al legii lui Moise (3, 17). El reprezinta deci locul cel mai apropiat de Cel ce este in acelasi timp transcendent si imanent lumii.

Dumnezeu locuieste in varful Paradisului (2, II), la mijlocul caruia se aud Serafimii celebrand Slava dumnezeiasca (5, 11). Pomul Vietii e soarele Paradisului (3, 2) si toate celelalte, desi imbracate in Slava (3, 15), se inchina inaintea lui (3, 2), rara indoiala pentru ca reprezinta pe Insusi Dumnezeul Cel Viu. Cat despre Pomul Cunostintei, el se gaseste sadit la intrarea in Paradis (3, 3), dar functia sa de incercare a omului (3, 9) il situeaza in acelasi timp la frontiera dintre Paradisul superior si inferior tacand din el valul ce separa sanctuarul interior de cel exterior (3, 5).

 

Dupa crearea sa, omul a fost asezat in Paradisul exterior ca intr-un sanctuar exterior, pentru a bineplacea aici lui Dumnezeu prin ascultarea sa si a-i sluji prin preotia sa (3, 16). Adam era gol, dar frumos (4, 5), si aceasta frumusete constituia poate vesmantul de lumina de care II va dezbraca pacatul (15, 8). Ochii sai erau inchisi pentru vederea Paradisului interior, cat si a propriei sale goliciuni. Fructul celor doi Pomi, instrumente ale incercarii sale, intrucat, in caz de ascultare, sa-l faca nemuritor si cunoscator, dupa chipul lui Dumnezeu (12, 15-18), conferindu-i slava trupeasca si discernamantul patimilor (3, 10-12).

Sarpele, instrumentul Satanei (15, 14), nu putea, cum nu puteau nici celelalte animale, sa patrunda in Paradisul exterior (3, 4). Cu toate acestea, el a auzit si inteles avertismentul dat de Dumnezeu lui Adam (12, 2). El a inselat-o pe Eva in afara Paradisului exterior, atunci cand aceasta a iesit din el impreuna cu Adam ce urma sa dea nume animalelor (3, 4). Neascultarea protoparintilor le-a descoperit atat slava lui Dumnezeu sub aspectul ei infricosator, cat si propria lor goliciune sub aspectul ei rusinos (7, 6). De acum inainte Satana va distila in ei veninul poftei, pe care Eva l-a transmis tuturor oamenilor (15, 15). Vrand sa patrunda in sanctuarul interior, Adam a fost izgonit si din Paradisul exterior (4,2), mai intai la gardul (syaga) sau, unde frunzele de smochin s-au inrosit pentru ca au trebuit sa-I imbrace (2, 7), apoi dincolo de gardul de acum pazit de heruvimul cu sabie de foc (4, 1).

Dar Eva si Adam pacatuisera cu naivitatea si simplitatea copilariei (7, 6). Astfel, bunatatea lui Dumnezeu i-a lasat sa locuiasca la poalele muntelui Paradisului, unde fusesera creati impreuna cu plantele si animalele (13, 6). Pacatele generatiilor urmatoare ii vor indeparta pe cainiti pana in tinutul Nod, unde au venit sa li se alature si setitii, dupa ce se insotisera cu fiicele de la ses (1, Il). In fine, potopul avea sa marcheze ultima treapta a indepartarii, cand arca l-a depus pe Noe si pe ai sai pe unul din varfurile cele mai inalte ale pamantului nostru, pe Muntele Qardu (1, 10). In ciuda starii de decadere a acestei lumi, aerul si apa Paradisului, ce suflau si inviorau pamantul, isi pastreaza, chiar si poluate, destule din virtutile lor originare pentru a alimenta viata pamanteasca (2, 8; 9, 7-16; 11, 11).

Dupa moarte, sufletele pacatosilor se gasesc in Gheena, separata de incinta Paradisului printr-o prapastie, care nu impiedica cunoasterea, dar care intrerupe orice iubire (1, 12-14). Sufletele penitentilor, printre care si cel al lui Adam, au asteptat, in incinta, ca Hristos sa le readuca trupul din Sheol (8, 10). Dreptii inviati la moartea lui Hristos au fost atunci introdusi in Paradisul exterior, unde se gasea Ilie, a carui feciorie i-a acordat privilegiul de a invia (6, 23). Sufletul talharului bun va trebui sa astepte si el in incinta Paradisului invierea trupului sau (8, 2). Cosmologia efremiana leaga deci spatial etajele sau partile Paradisului originar de lumea de aici, si aceasta geografie e comandata de pacatul primelor generatii de oameni. Dar, contrar sistemului origenist, creatia universului material nu este nicidecum conditionata de caderea intelectelor pure. Din contra, Efrem concepe Paradisul intr-un mod atat de intrupat, incat insasi legea desavarsirii sale interzice sufletului sa poata intra in el fara trup. Chiar daca Paradisul nu ramane cu totul inchis dreptilor inainte de sfarsitul timpului, restaurarea sa nu va insemna deci niciodata decat o anticipare a Paradisului eshatologic, cel de dupa invierea trupurilor.

Aceasta restaurare e supusa in intregime operei mantuitoare a lui Hristos. Dupa ce s-a raspandit in tot pamantul, intaiul Adam s-a gasit adunat in cel de-al doilea Adam, Hristos, al Carui trup eclezial se raspandeste la randul sau in toata lumea (6, 21). Trupul personal al lui Iisus nu este altul decat noul vesmant paradiziac, tesut de Maica Sa, Fecioara Maria (Nat. 16, 11), pe care Duhul Sfant a curatit-o si "botezat"-o prin zamislirea Fiului ei. In Hristos, SaL:1.na fi-a gasit suflul si aluatul sau, adica pofta trupului, caci insasi izvorul gandurilor Mantuitorului era cu totul curat (Nis. 35, 8-10). Vrajmasul a fost biruit chiar cu armele cu care-l biruise pc Adam (12, 6). Apropiindu-se gresit de pom, Adam a luat asemanarea smochinului; Domnul a venit la lemn si l-a imbracat in slava (12, 10). De acum, Crucea a devenit adevaratul Pom al Cunostintei si al Vietii.

Efrem considera Biserica drept locul sacramental al Paradisului restaurat (2, 13; 6, 7). Apa paradiziaca vine sa tamaduiasca fantanile noastre prin binecuvantarea sa , lucru in care putem vedea imaginea apelor baptismule purificate de pogorarea lui Iisus la Iordan. Parfumul aerului paradiziac revarsat in ziua Cincizecimii (Il, 14) se afla in Mirul ungerii. Duhul si-a amestecat focul si suflarea Sa in sanul Mariei, apoi in rau, de unde a facut sa tasneasca flacara (Fid. 10, 17), El le amesteca si in muritori aflati in Biserica, pentru a-i face inflacarati si duhovnicesti ca ingerii (Fid. 10, 9), prin intermediul Botezului si Euharistiei. Intr-adevar, caldura Sa transforma apa in izvor de iertare si painea in care se salasluieste in Jertfa a laudei (Fid. 40, 9-10) .

Dar daca Domnul a redat astfel oamenilor vesmantul adamic (6, 9), abia invierea si judecata de apoi vor inaugura Paradisul instaurat in realitatea sa ultima. Atunci numai caile celor buni si celor ticalosi se vor separa in fericire si osanda (2, 3-5; 6, 28-30). Mila lui Dumnezeu, care racoreste focul prin roua sa, i-ar putea atunci admite pe pacatosi in incinta Paradisului, nu insa si pe Satana si pe slujitorii lui (Nis, 59, 8). Imprejmuirea lui va fi locul propriu al "penitentilor" (10, 14) si cel al pacatosilor inconstienti, indreptati cu blandete (1, 16). Aici curg laptele si mierea, si aerul creeaza un climat egal, permitand inflorirea lunara a plantelor si mai multe recolte pe an (10, 6-9). Aici cere cu umilinta sa fie primit si Efrem (5. 1 ). Cat despre cei "drepti", ei vor fi oaspetii Paradisului exterior. In timp ce "biruitorii", adica martirii si fecioarele, vor intra in Paradisul interior (2, 10-13), impreuna cu copii morti inainte ca Adam sa-i fi putut contamina cu veninul sau (14, 11-13). Astfel, fericitii se vor gasi repartizati pe trei etaje, potrivit simbolurilor arcei lui Noe si Muntelui Sinai (2, 10-13).

In Paradisul eshatologic, natura umana se va gasi inaltata cu o treapta in fiecare din componentele ei: trupul la nivelul sufletului, sufletul la nivelul mintii, si mintea la nivelul Dumnezeirii, fara insa a fi desfiintata distanta infinita ce separa pe Dumnezeu de creatura Sa (9, 19-29). Astfel, trupurile dreptilor vor deveni de sute de ori mai limpezi si mai subtile decat sufletul si decat demonii insisi (5, 7), Sursele poftei vor fi inabusi te si miscarile sexualitatii vor fi incetat, impreuna cu toate viciile (7, 5). Aerul pur al Paradisului va fi hrana spirituala a trupurilor inviate (9, 7-16), care ii va mentine vesnic tineri si sanatosi. Un torent de desfatari duhovnicesti se va scurge de la Tatal prin Fiul, ducand la o vedere a frumusetii Fiintei (1. 24). Dar fericitii nu vor simti Slava dumnezeiasca decat pe maslura capacitatii lor. Cu alte cuvinte treapta vederii lor va fi pe masura purificarii si deschiderii simturilor duhovnicesti (9, 25).

Sub o aparenta naivitate si incoerenta, imnele Sfantului Efrem despre Paradis reprezinta una din expresiile cele mai elaborate ale arhetipului paradiziac din gandirea patristica. Vechile reprezentari mitice si materiale se gasesc aici transmutate intr-o viziune hristologica si sacramenta1a, in timp ce schemele topografice si fizice marcheaza viguros intruparea intregii istorii a mantuirii, rara a leza insa simtul transcendentei lui Dumnezeu. Ca de obicei, limbajul efremian nu este nici cel al naturalismului pseudostiintific al exegezei antiohiene, nici cel al alegorismului idealist al scolii alexandrine, ci acela al unei simbolici adecvate exprimarii paradoxale a realitatile unei istorii sfinte in acelasi timp transcendente si imanente experientei credinciosului.

Suntem deopotriva izbiti de importanta pe care Efrem o acorda in sinteza sa soteriologica eticii crestine. Caci daca Paradisul eclezial e instaurat de Hristos, crestinul este cel care il planteaza si il cultiva prin efortul vointei sale (6, 10). Fiecare va fi asezat in el pe treapta pe care o merita (2, Il; 5, 6) si adevaratele fructe ale arborilor paradiziaci vor fi faptele dreptilor (6, 11). Credinta si rugaciunea restituie unitatea primordiala a omului si faptele bune pe care acestea le produc sunt painea sufletului. De aceea, fiecare din aceste fapte va avea in paradis rasplata sa speciala (7, 14-22).

Dar cei care transforma Biserica intr-un nou Paradis sunt mai cu seama fecioarele si cei infranati. Am simtit deja rolul pe care Efrem il atribuie poftei in transmiterea pacatului (15, 15), ca si zamislirii virginale a lui Hristos in restituirea vesmantului adamic (3, 5). In desavarsita concordanta cu aceste date, Paradisul interior de la sfarsitul timpului e rezervat barbatilor si femeilor invesmantati in haine de lumina ce ascund formele goliciunii (7, 5), adica unor oameni care au smuls pana si sursele poftei, dupa chipul lui Hristos. Intr-o mai mica masura prefigureaza in Biserica de aici viata ingereasca a Paradisului eshatologic postitorii si veghetorii (6,3.23).

Vechiul ideal encratit siriac se gaseste astfel integrat in sinteza teologica a Sfantului Efrem, care continua sa situeze planul lui Dumnezeu cu privire la om in infranare si asceza. Credinciosul ramanand mereu pacatos in aceasta viata, fie si in inconstienta somnului (Haer. 29, 8-11), atitudinea crestina va fi cea specifica celui ce se caieste. Cainta trebuie sa fie constanta (Virg. 3, 10) si aducerea-aminte de moarte si judecata e necesara pentru a starui in ea (Eccl. 5, 17). Mai curand decat a plange pe cei morti si de a ne nelinisti de viata prezenta, trebuie sa ne plangem pacatele si sa aspiram spre viata viitoare (Nis. 64, 6; 66, 10).

Aceasta spiritualitate, atat de conforma spiritului monahismului vechi, a fost unilateral exploatata de discipolii si plagiatorii siri aci si greci, care vor face din Sfantul Efrem invatatorul singuraticilor si dascalul zdrobirii inimii. Acesti imitatori mediocri au uitat insa ca la Sfantul Eftem meditatia asupra lucrurilor de pe urma ramane mereu insufletita de smerita incredere a credinciosului si emitentului (Nis. 54, 16; Eccl. 26, 12).

De altfel, diaconul din Nisibis si din Edessa stiuse sa-si integreze idealul ascetic in slujirea liturgica si sociala a comunitatii. Considerand infranarea si fecioria, despuierea si desavarsirea, ca doua feluri de viata superioara, el nu condamna casatoria nici averile. pe care le socotea onorabile in sine (Haer. 45, 10). Ceea ce critica fara mila, era destrabalarea si minciuna celor puternici, luxul ostentativ al celor bogati, superstitia celor simpli si laxitatea moravurilor (8. Repr. 1-3). In aceasta denuntare profetica, iar nu intr-un pesimism morbid, el va prezenta nenorocirile cetatii Nisibis sau cele ale Nicomidiei drept o pedeapsa dumnezeiasca si un avertisment in vederea caintei (8. Nic. 6, 33-36).

Fizionomia morala a Sfantului Efrem ar putea fi reprezentata foarte bine sub trasaturile pe care el insusi le atribuie povatuitorului sau, episcopul Vologeses: blandete, curatie, intelepciune, invatatura, saracie, infranare (Nis. 15, 3 sq.). Daca adevarul si iubirea reprezentau pentru el cele doua aripi ale sufletului (Fid. 20, 12), admiram la el faptul de a nu se fi simtit niciodata in posesiunea linistita nici a uneia, nici a celeilalte. Fiindca asa cum teologul din el se simtea sfasiat intre tacere si cuvant, penitentul din el se gasea deopotriva impartit intre frica si iubire. Dar aceasta tensiune existentiala nu se poate dovedi decat fecunda la un crestin pentru care dreptatea si mila divina, pe care gnosticii le divizasera in doi dumnezei antagonisti, se reconciliau in misterul Tatalui. "Oricat de infricosatoare ar fi cele cerute de dreptate, daca omul se caieste, o singura picatura de milostivire va sterge tot zapisul datoriilor sale" (Eccl. 5, 16).

 

Andre de Halleux

• Paradisul posibil
  Publicat in : Editoriale
• Sarpele in paradisul inimii
  Publicat in : Editoriale