Cateheza - Iertarea

Pregatirea aperceptiva

Spre deosebire de alte religii, crestinismul il concepe pe Dumnezeu ca fiind o fiinta personala ce nu ramane distanta ori indiferenta fata de creatia Sa, ci sta in stransa legatura cu aceasta, si in special cu omul, privit ca o cununa a creatiei.

Fiind fiinta personala, Dumnezeu se descopera oamenilor pentru ca acestia, cunoscandu-I voia si planurile, sa ajunga la o viata curata prin iubire si comuniune cu El, adica la masura barbatului desavarsit. Cunoasterea lui Dumnezeu duce astfel la mantuire.

Pentru a rezuma crestinismul in cat mai putine cuvinte putem spune ca acesta este calea iubirii si a slujirii aproapelui, asa cum Hristos, la randul lui, ne-a iubit si ne-a slujit pe noi.

Putem spune astfel ca mantuirea "o putem lua prin ceilalti", aparand ca o urmare a relatiilor cu acestia. Astfel, raportarea noastra la aproapele a fost foat bine conturata de parintii bisericii din toate timpurile, toti fiind fideli Pedagogului Suprem.

Multe virtuti se resfrang cu precadere asupra celor de langa noi. Astfel, iubirea, iertarea, milostenia, grija de greutatile fiecaruia, alaturi de altele asemenea, sunt cai prin care dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, caci facand "celor mici ai Sai", Lui Ii facem.

Anuntarea temei

Dintre toate aceste virtuti ce se revarsa, prin iubire, asupra aproapelui, am ales sa vorbim despre iertare, virtute fara de care nu putem fi numiti crestini. Spun asta pentru ca stim scurta definitie a crestinismului, prin care este numit "religia iubirii si a iertarii".

Tratarea

Iertarea fata de aproapele (prieten ori dusman) este una din pietrele de temelie ale invataturii crestine. Astfel, prin iertare s-a facut ridicarea omului din robia pacatului, si tot prin ea s-a realizat inaltarea lui la dumnezeirea dupa har.

Hristos, care a intruchipat in Sine desavarsirea umana, a avut si dusmani care au facut tot ce au putut pana L-au pus pe Cruce, prin urmare, existenta potrivnicilor constituie un rau ce nu poate fi evitat de nimeni. Se impune astfel o convietuire cu ei.

In cadrul oricarei comunitati intalnim multe feluri de oameni, astfel este nevoie din partea fiecaruia de o raportare cu multa intelegere si iubire fata de toti. Drept masura infailibila de buna inteletegere in orice relatie umane avem iertarea. Aceasta este cea mai mare dovada a credintei in Dumnezeu si a iubirii de oameni.

Atat Sfanta Scriptura cat si Sfanta Traditie ce vorbesc in repetate randuri despre importanta iertarii. Dintre toate cuvintele despre iertare, putem spune fara nici un pericol ca toata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in cuvantul "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri." (Matei 6, 12).

Prin aceste cuvinte ale rugaciunii domnesti il rugam pe Dumnezeu sa ne conditioneze mantuirea si iertarea pacatelor in functie de masura in care vom ierta la randul nostru pe cei ce ne gresesc. Astfel, mantuirea fiecaruia este pusa in mainile sale.

Daca am cunoaste cu adevarat sensul profund si grav al acestor cuvinte, desigur ca, de multe ori, am ezita sa le pronuntam, dandu-ne seama ca singuri ne cerem osanda grea de la Dumnezeu, in cazul in care nu ne apleacam deloc spre indurare si iertare.

De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15) si in continuare, "cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura" (Matei 7, 2) si din nou, "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc." (Matei 6, 14).

Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca Dumnezeu pune aceste indatoriri catre aproapele mai presus decat indatoririle fata de Sine. Astfel, gasim scris: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24). Sfantul Ioan arata astfel insemnatatea cea covarsitoare pe care o are iertarea semenilor.

Pentru a exemplifica necesitatea si insemnatatea indatoririi de a ierta pe semeni, Mantuitorul Iisus Hristos a lasat si pilda celor doi datornici (Matei 18). Datoria de zece mii de talanti a celui dintai semnifica imensitatea pacatelor sale. Imposibilitatea de a plati datoria inseamna lipsa faptelor bune si a indurarii fata de aproapele. Invitatia de a plati aceasta datorie mare reliefeaza intentia de a-l face sa simta si sa recunoasca proportia grava a datoriei, adica a pacatelor sale.

Dupa ce a fost pus in situatia de a se cunoaste pe sine insusi, urmeaza apoi, deodata, iertarea intregii datorii de zece mii de talanti. Datornicul s-a rugat numai pentru o amanare si, pe neasteptate, a obtinut iertarea intregii datorii. Aceasta s-a petrecut pentru a-l obliga ca, la randul sau, sa fie receptiv la rugamintea de iertare a semenilor sai. Iertarea devenise pentru el o necesitate, o obligatie in urma unei binefaceri atat de mari, pe care a primit-o de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea lui.

Insa marele datornic, orbit fiind de rautate, manie, razbunare si totala nerecunostinta, baga in inchisoare pe semenul sau, pana ce-i va plati toata datoria, care era asa de mica - o suta de dinari. Urmare a acestei atitudini pline de neomenie si cruzime a fost aceea ca Stapanul l-a osandit imediat, retragandu-si indurarea si iertarea fata de toate pacatele savarsite. Pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima." (Matei 18, 35).

Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastra catre Dansul la zece mii de talanti, iar datoria omului catre alt om la o suta de dinari, pentru ca sa arate, prin aceasta, cat de mare este datoria noastra fata de El, in comparatie cu datoria oamenilor fata de noi.

Judecarea cu asprime a greselilor aproapelui atrage dupa sine aceeasi asprime din partea lui Dumnezeu fata de greselile noastre. Masura judecatii noastre e in mana noastra.

Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu influeteaza, prin aceasta, pe credinciosii sai de a ramane indiferenti fata de cei care le pericliteaza bunurile materiale si morale si care le ataca persoana si onoarea lor. Nu ingreuiaza apararea legitima a omului si nu ingradeste cu nimic realizarea dreptatii.

Pana unde poate si trebuie sa se limiteze hotarul iertarii si de unde trebuie sa inceapa lucrarea dreptatii? Aceasta aparare legitima, dupa cuvintele Mantuitorului, incepe astfel: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi mustra-l pe el, intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvant. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si ca un vames."(Matei 18, 15-17).

Daca aproapele se arata refractar si nedemn fata de toate mijloacele pasnice de reconciliere, atunci iertarea nu-si mai are rostul ei, ci dimpotriva, devine un pericol ce sporeste rautatea si crestinul este dator de a se folosi de protectia pe care statul i-o garanteaza pentru apararea persoanei si drepturilor sale.

Plin de nedumerire, Sfantul Apostol Petru Il intreaba pe Mantuitorul: "Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? Nu-ti zic tie, pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte."(Matei 18, 21-22). Din acest text s-ar parea, la prima vedere, ca Mantuitorul porunceste ca iertarea sa mearga, neconditionat, pana la nesfarsit. In realitate insa, ele tind sa arate ca iertarea trebuie sa fie cu multa iubire, insa nu are sensul de ingaduinta sau toleranta fata de greselile aproapelui. Sfantul Ioan Gura de Aur, xplicand acest text, conchide: "de mai multe ori".

Un exemplu intaritor, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti".

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei morale si sociale. Mantuitorul nu interzice de a judeca absolut orice pacat si nu opreste pe toti oamenii de la acest drept, ci se refera, in cazul nostru, numai la acei fatarnici care nu-si vad barna din ochiul lor, ci vad numai paiul din ochii altora.

Apoi, se intelege de la sine, ca porunca iertarii nu se refera la pacatele mai mari: crime, talharii, calomnii grele, nu cuprinde deci pe oricine si nici orice fel de pacat. Mantuitorul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu opreste absolut de a judeca pe aproapele pentru indreptarea lui, ci ne cere de a incepe aceasta judecata cu pacatele noastre proprii.

Prin porunca "nu judecati ca sa nu fiti judecati" nu se opreste, in general, contributia noastra la indreptarea semenilor nostri. Hristos nu vrea ca cel ce este impovarat de pacate sa disimuleze propriile sale pacate, ridicandu-se cu nerusinare impotriva pacatelor mai mici ale semenilor sai.

Texte privitoare la iubirea si iertarea fata de vrajmasi, precum: "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor care va urasc." (Matei 5, 44), "Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara cu ocara." (I Petru 3, 9) nu stau in calea implinirii dreptatii, ci sunt porunci de care crestinul este obligat a tine seama.

Dragostea si iertarea trebuie sa se indrepte catre vrajmasi, numai in masura in care sunt si ei influentati si insufletiti de aceleasi simtaminte ca si noi. Nici legile civile nu pedepsesc pe raufacatori din ura si razbunare, ci-i pedepsesc pentru indreptarea tor si pentru a proteja dreptatea.

A iubi si a ierta pe un dusman nu este numai un simplu sfat, ci o porunca si o conditie a mantuirii crestinului, de prim ordin, care postuleaza insa si o alta conditie din partea vrajmasului si anume: inceputul indreptarii lui. Mantuitorul i-a spus slabanogului vindecat: "Vezi sa nu mai pacatuiesti, ca nu cumva sa-ti fie ceva mai rau". Dealtfel, iertarea nu-si indeplineste nici un rol educativ sau soteriologic, ci doar sporeste numai rautatea si indaratnicia aproapelui dusmanos, care s-ar obisnui sa abuzeze de bunatatea altuia si s-o exploateze, considerand-o doar o slabiciune sau o frica.

Precum in raportul dintre Dumnezeu si oameni iertarea este determinata de pocainta si indreptarea credinciosului, tot asa si intre raporturile dintre crestini porunca iertarii este limitata de gradul de receptivitate a acelora catre care se indreapta iertarea.

Crestinul nu trebuie sa fie stapanit si condus de simtaminte inferioare ca: ura, mania si razbunarea. Dintre toate patimile, niciuna nu se inradacineaza mai adanc in sufletul omenesc si nu se desprinde mai greu ca ura, mania si razbunarea. Aceste patimi ii dau dreptul lui Dumnezeu de a-l lipsi pe crestin de iertare si indurare. "Judecata este fara mila pentru cel care nu a dovedit mila" (Iacob 2, 13).

Pasiunea pentru dreptate poate deveni foarte usor un pretext inselator, in slujba duhului de razbunare, care este cu totul incompatibil cu crestinismul. Dupa consensul Sfintei Scripturi se poate trage concluzia dreapta ca iertarea nu sapa nicidecum mormantul dreptatii. Cu privire la raportul dintre aceste atribute divine, Fericitul Augustin spune: "Bunatatea lui Dumnezeu nu face sa piarda deloc asprimea judecatii si, tot asa, asprimea judecatii nu-L face sa piarda deloc bunatatea iubirii".

Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre daca ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Tot el spune ca, daca sunt pacate de care trebuie sa ne amintim, acestea sunt numai ale noastre, caci daca ne vom aminti de ale noastre, le vom uita in curand pe ale altora.

Cea mai graitoare dovada ca bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu nu subrezesc, nicidecum, implinirea dreptatii este faptul cunoscut din Sfanta Scriptura, ca Dumnezeu a trimis pe pamant pe Fiul Sau pentru ca pe Golgota sa ispaseasca in locul lor, pacatele si nedreptatea tuturor, pentru ca acestea sa nu ramana nepedepsite.

De asemenea, pacatul n-a fost iertat, ci a fost pedepsit si in lumea ingerilor, si in a protoparintilor nostri Adam si Eva, precum si a urmasilor lor, in care pacatul a semanat suferinta si moartea.

Amintim aici ca cel mai mare model de ascultare si iertare ne este intruchipat in Insusi Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Acesta, pe Cruce fiind, se ruga pentru iertarea celor ce il tratasera ca pe ultimul om si il tintuisera pe lemn.

Recapitularea

Iertarea este una din pietrele de temelie ale invataturii crestine. Prin iertare s-a facut ridicarea omului din robia pacatului si inaltarea acestuia la dumnezeirea dupa har.

Hristos, chip al desavarsirii umane, a avut si dusmani de moarte. Prin urmare, existenta vrajmasilor este un lucru ce nu poate fi evitat, impunandu-se o convietuire cu ei.

Putem spune ca toata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in cuvantul "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.". Astfel, mantuirea fiecaruia este pusa in mainile sale.

Dumnezeu pune aceste indatoriri catre aproapele mai presus decat indatoririle fata de Sine, caci zice sa nu ducem darul nostru la altar daca suntem suparati cu cineva, ci mai inainte sa ne impacam cu acela.

Necesitatea si insemnatatea indatoririi de a ierta pe semeni, reiese din pilda celor doi datornici, incheierea acesteia fiind o sentinta clara a lui Hristos: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima".

Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu incurajeaza indiferenta fata de nedreptat, caci Insusi Mantuitorului indeamna la mustrarea celui ce greseste, insa cu iubire la inceput, iar mai apoi cu ajutorul Bisericii.

Iertarea este conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei morale si sociale. Dragostea si iertarea trebuie sa se indrepte catre vrajmasi, numai in masura in care sunt si ei influentati si insufletiti de aceleasi simtaminte ca si noi.

Ura, mania si razbunarea ii dau dreptul lui Dumnezeu de a-l lipsi pe crestin de iertare si indurare. "Judecata este fara mila pentru cel care nu a dovedit mila".

Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre daca ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Pedeapsa naste binele.

Cel mai mare model de ascultare si iertare ne este intruchipat in Insusi Fiul lui Dumnezeu Intrupat, care, pe Cruce fiind, se ruga pentru iertarea rastignitorilor.

Asociere

Iertarea este prima virtute ce izvoraste din iubire. Iubind cautam sa-l linistim pe aproapele; sa ii acoperim greselile si sa il indrumam cu blandete. Nu poate fi conceputa o iubire adevarata si practica, fara iertare. Iertarea este urmarea iubirii curate.

Iubirea este esenta crestinismului, caci gasim scris: "Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumneseu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8)

Iubirea da viata. "Cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte." (I Ioan 3, 14).

De asemenea, iertarea vrajmasilor este bazata tot pe iubire, "caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea, oare nu fac si vamesii acelasi lucru?" (Mateit 5, 46-47)

Generalizare

Iertarea este una din pietrele de temelie ale crestinismului, alaturi de iubire, de credinta, de nadejde si altele asemenea. Iertarea este, de asemenea, si radacina a virtutilor.

Iertarea este un izvor de bunatate, este chipul lui Hristos, care a iertat totul si pe toti, neavand vreo vina sau greseala.

Aplicare

Prin iertare fratii raman frati, iar prin iertare neconditionata si prin iertarea frateasca redescoperim toti relatia divina a iubirii parintesti.

Hristos S-a dat pe Sine chinului si mortii pentru a ridica intreaga umanitate odata cu Sine, insa si pentru a ne arata in chip viu un exemplu de "om" pe placul lui Dumnezeu si conform cu pozitia acestuia in creatie.

Hristos a fost chipul desavarsit al ascultarii si al iubirii, al iertarii si al slujirii, al ajutorarii si al jertfei. Suntem chemati la desavarsire! Suntem chemati la iubire si iertare.

Fara iertare nu se poate trai in comunitate! Si stiind ca Dumnezeu este in Sine o comunitate - Tata, Fiu si Duh Sfant - nu putem avea acces in incaperile Acestuia daca nu iertam tuturor, asa cum si Hristos ne-a iertat noua.

Iertarea este pecetea adevaratului crestinism. Aceasta ne diferentieaza de ceilalti, de necrestini. Iertarea ne pune pe calea cea dreapta si ingusta, urmand ca noi sa deprindem usor usor gustul duhovniciei.

Mai inainte de invierea trupeasca inviem sufleteste atunci cand ii iertam pe fratii nostri. Prin iertare, gustam inca de aici o parte din bucuriile mantuirii ce ne asteapta.

Doar iubind si iertand intreg putem sa ne invrednicim de cunoasterea si vederea "fata catre fata" a lui Dumnezeu, care este Iubirea si Iertarea absoluta.

Teodor Danalache

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale