Cosmologia autonoma si cosmologia teonoma

 

Este un fapt binecunoscut ca societatea europeana contemporana este profund confruntata cu fenomenul secularizarii care duce inevitabil Ia criza spirituala. Intr-un document pregatitor al unei adunari consacrate notiunii de pacat, la care am participat de curand, se spun urmatoarele: "criza conceptuala si practica pacatului e un aspect particular al unei crize mai ample care se refera la limbajul religios, precum si la continutul si expresia sociala a credintei. Categoriile traditionale ale experientei religioase, nascute in interiorul unei lumi mistico-sacrale, au devenit extrem de nesemnificative pentru omul contemporan. Trebuie recunoscut ca in timpul nostru exista simptomele unei disolutii a universului religios. Rezultatul unui astfel de proces consta in inchiderea practica a omului contemporan in propria sa autosuficienta, fara nici o deschidere catre transcendent".

 

Daca am cauta sa interpretam aceasta criza spirituala atat de grava a societatii europene, s-ar putea spune ca ea este rezultatul unei greseli fatale a teologiei crestine, cate a sfarsit prin a confunda transcendenta lia Dumnezeu cu absenta lui Dumnezeu din creatie. Aceasta absenta a luiDumnezeu din iurne a provocat, asa cum se arata in documentu! pregatitor amintit, disolutia universului religios, autosuficienta imanenta a omului si refuzul transcendentei divine. Dar trebuie subliniat ca aici ne gasim doar in fata unor consecinte de ordin spiritual care sunt rezultatul unui proces mai indelungat, care isi are obarsia in teologia prescolastica a secolului al V-lea, incepand cu Fericitul Augustin. Acest ilustru parinte al Bisericii apusene, tot atat de ilustru ca si Origeh, in Rasarit, a dezvoltat o cosmologie crestina facand apel la asa-ziseie "ratiuni seminale", de inspiratie neoplatonica, care se considera ca ar fi continut in ele insele intreaga dezvoltare a universului.

 

Fericitul Augustin declara in mod expres ca "asa dupa cum in seminte se gaseste invizibil tot ce va constitui apoi arborele, tot astfel, lumea contine in ea insasi tot ce avea sa se manifeste mai tarziu, nu numai cerul cu soarele, luna cu stelele, ci si alte fiinte pe care Dumnezeu le-a produs in potenta ca intr-o cauza a lor". Astfel, prin raport cu Dumnezeu, care este considerat drept cauza prima a tuturor lucrurilor, aceste ratiuni seminale doban­desc caracterul unor adevarate cauze secunde care se in­terpun intre creatura si Creator. De aceea, Dumnezeu nu mai actioneaza direct asupra lumii, de unde si absenta lui Dumnezeu din creatie, ci prin intermediul acestor ratiuni seminale care functioneaza independent de Dumnezeu. Nu este de mirare daca uneori s-a afirmat ca printr-o astfel de cosmologie autonoma in raport cu Dumnezeu, Fericitul Augustin ar fi devansat cu multe secole evolutionismul stiintei moderne.

 

Teologia scolastica, incepand cu secolul al XI-lea, a preluat ideea acestor ratiuni seminale, numai ca, de aceasta data, sub influenta aristotelica, le-a prezentat ca pe niste cauze secunde care scot si mai mult in evidenta caracterul autonom al universului fata de Creatorul sau. Chiar intr-un catehism recent, (cunoscut sub numele de " noul catheism al Bisericii Catolice"), se spune in mod expres, ca: "Dumnezeu nu confera creaturilor numai existenta lor, ci si demnitatea de a actiona prin ele, de a fi cauze si principii unele pentru altele si de a coopera astfel la implinirea scopului urmarit de El (Dumnezeu)". In felul acesta, diferit de legea comuniunii, intemeiata pe existenta unui lucru in alt lucru, prin legatura interna a Duhului, aici ne gasim in prezenta unei conceptii meca­niciste bazate pe existenta lucrului in sine si prin lega­turile exterioare dintre cauza si efect, care face abstractie de orice prezenta a lui Dumnezeu in universul fizic si fundamenteaza autonomia lumii fizice in raport cu Dum­nezeu. Lumea se dezvolta prin ea insasi.

 

Desigur, trebuie sa recunoastem ca in aceasta con­ceptie cosmologica autonoma, de provenienta crestina, ordinea supranaturala nu era considerata ca fiind opusa ordinii naturale, dimpotriva, avea rolul sa contribuie prin gratia divina la perfectionarea naturii (gratia naturam perficit). Din nefericire insa, epoca iluminista a modificat sensul autonomiei pe care creatia o avea in teologia apu­seana, si, din autonomie care recunostea existenta lui Dumnezeu si rolul Sau providentiator fata de creatie, a transformat-o in autonomie care se opune, si neaga exis­tenta lui Dumnezeu, ba chiar considera orice interventie a ordinii supranaturale in ordinea naturala ca o violare a acesteia, punand astfel bazele procesului de secularizare care a inchis omul in propria lui suficienta imanentista, cu tot cortegiul de consecinte negative pentru viata lui morala.

 

Este adevarat ca iluminismul si cultura lui au avut marele merit de a promova drepturile omului, democratia sau dezvoltarea stiintei si teologiei, in opozitie cu inchi­zitia medievala, spre folosul omului, de cele mai multe ori. Dar aceasta cultura iluminista s-a aplecat cu preca­dere asupra lumii naturale exterioare, uitand de viata spirituala a omului si dand nastere astfel crizei spiritualea societatii contemporane, ca si procesului de desacralizarea ei.

 

Luand in consideratie consecintele unei conceptii cos­mologice de factura autonoma, care a sapat la temelia religiei si mai ales tendinta antropocentrica promovata de o astfel de conceptie cosmologica, care a asezat omul in locul lui Dumnezeu, un cunoscut teolog catolic spune ca "fata de increderea excesiva in fortele umane, adica de antropocentrism, avea sa raspunda fideismul tragic al Reformei (cu increderea ei unilaterala in forta gratiei divine), "sola gratia", pentru ca apoi, intr-un nou reflex, umanismul iluminist avea sa dea nastere ateismului contemporan, adica al autodeificarii omului lipsit de o autentica deificare crestina". La randul sau, un teolog ortodox roman, referindu-se la autonomia ratiunii, ca rezultat al autonomiei creatiei, spunea cat se poate de concludent ca "eu nu cred in puterea ratiunii umane. Conceptul modern de autonomie a ratiunii vine din uma­nismul pagan, adica din increderea nelimitata in puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care repro­duce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin trufie in clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

 

Teologia rasariteana vorbeste si ea despre ratiuni ale creatiei, dar nu este vorba de ratiuni seminale care functioneaza autonom si independent fata de Dumnezeu, ci de o multitudine de ratiuni care isi au centrul lor de gravitate, prin Duhul Sfant, in Ratiunea suprema sau Logosul creator, prin care toate s-au facut. Diferit de o cosmologie autonoma, care face abstractie de prezenta lui Dumnezeu in universul fizic, Sfantul Maxim Marturisi­torul, pe urmele Sfantului Irineu de Lyon, ale Sfantului Atanasie cel Mare sau ale Sfantului Vasile cel Mare, ntemeindu-se pe Sfanta Scriptura (Geneza I, 2; Inte­lepciunea lui Solomon 12, 1) si nu pe filosofia elina, considera ca Duhul Sfant "nu este absent din nici o faptura si mai ales din cele care s-au invrednicit de ratiune. El sustine in existenta pe fiecare faptura, intrucat Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu se afla, prin puterea providentiatoare, in toate lucrurile. Si El misca ratiunea naturala din fiecare, iar prin aceasta aduce ia cunostinta faptele savarsite gresit, impotriva randuielii firii, pe cel in stare sa simta, adica pe cel care are vointa deprinsa spre primirea gandurilor dreptei firi. Caci se intampla sa aflam dintre barbari si nomazi oameni care duc o viata de fapte bune si resping legile salbatice care stapaneau odata cu ei". Sfantul Maxim Marturisitorul declara limpede in acest text, in lumina gandirii rasaritene, ca ratiunile lucrurilor nu se misca autonom in creatie, ci ele sunt puse in miscare de Duhul lui Dumnezeu.

 

Dar, mai mult decat atat, cautand sa precizeze si mai clar relatia dintre ratiunea suprema a Logosului divin, Fiul intrupat, si ratiunile creatiei sau mai bine zis cu rationalitatea creatiei, in lumina Duhului prezent in toti si in toate, fiindca Duhul este nedespartit de Logos, Sfantul Maxim mai adauga urmatoarele: "Caci in El (Logosul sau Ratiunea suprema) sunt fixate ferm ratiunile tuturor si despre aceste ratiuni se spune ca El le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El si la El, chiar daca toate acestea, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta odata cu ratiunile lor, sau de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor. Fiindca Creatorul exista pururea in mod actual, pe cand creaturile exista in potenta, dar actuale inca nu. "

 

Din cuprinsul acestui text, atat de concentrat si profund, se vede limpede ca, pentru teologia rasariteana, ratiunile nu trec din starea de potenta in starea de act prin. puteri care le sunt inerente, adica in mod autonom si in­dependent, ci toate se actualizeaza prin vointa Logosului divin. Mai mult chiar, sustinand ca Logosul cunoaste ratiunile tuturor lucrurilor inainte de facerea lor, fiindca in timp ce Creatorul exista pururea in mod actual, fiecare creatura isi primeste existenta ei la timpul potrivit, trecand din starea de potenta in starea de act atunci cand voieste Ziditorul, Sfantul Maxim se ridica, cu muite vea­curi inainte, impotriva teoriei evolutioniste a lui Darwin, ca rezultat al unei conceptii cosmologice autonome, in care lucrurile sau fiintele apar in existenta, in mod auto­mat, mecanicist, fara interventia Creatorului, in virtutea unor cauze irationale cum ar fi hazardul sau intamplarea, in opozitie contrastanta cu aceasta conceptie autonoma despre cosmos, care nu vrea sa stie de Dumnezeu si tran­sforma omul in sclavul sensualitatii si al naturii, desfigurandu-l din punct de vedere spiritual, Sfantul Maxim se declara, dincolo de controversa dintre creationism si evolutionism, in favoarea unei creatii continue a tuturor lucrurilor din univers, controlata de Logosul divin, ca Ratiune Suprema, care isi are punctul ei de plecare in creatia initiala (creatio originalis) si se va incununa cu creatia finala (creatio finalis), la Parusia Domnului, prin aparitia unui cer nou si a unui pamant nou, adica cu transfigurarea intregii creatii in Hristos. Doua cosmo­logii, doua destine, una autonoma, care duce la secula­rizare, si alta teonoma, care se incununeaza cu transfigu­rarea. Atata vreme cat omul va ramane sclavul primei dintre ele, al unei cosmologii autonome care face abstrac­tie de Dumnezeu, va trai permanent sfasierea launtrica dintre tendinta lui exterioara de a domina lumea, prin stiinta si tehnologie, si tendinta interioara de a deveni sclavul lumii si al legilor ei naturale, prin lipirea lui de cele sensuale si materiale. Aceasta explica de fapt si enormul decalaj dintre progresul tehnologic al vremiinoastre si regresul spiritual si moral al omului contem­poran, adeverindu-se astfel cuvantul Mantuitorului, ca omul nu are nimic de castigat daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul.

 

Singura alternativa viabila pentru sanatatea spirituala si fizica a omului de azi ramane revenirea lui la o cosmologie teonoma, care ii da posibilitatea sa se ridice peste contingenta lumii de aici si sa-si dobandeasca adevarata libertate de fiu al lui Dumnezeu. Marele merit al acestei cosmologii teonome consta in faptul ca ea permite teologiei crestine sa vorbeasca de Hristos nu numai ca Logos Mantuitor, ci si ca Logos Creator. Si iata ca astazi, din cauza dizolvarii universului religios, la care ne-am referit mai sus, si din cauza crizei ecologice, teologia apuseana, care a fost si mai este inca dominata de cosmologia autonoma a Fericitului Augustin, a inceput, prin unii dintre reprezentantii ei, sa se intoarca, volens-nolens, la cosmologia rasariteana care vorbeste de Hristos atat ca Logos Rascumparator, dar si ca Logos creator. Iata ce spune unul dintre ei: "Cu toate ca doctrina invierii obliga pe teologii catolici sa implice trupul uman in opera rascumpararii, totusi, din cauza dihotomiei dintre natura si har, cea mai mare parte dintre ei evita sa asocieze universul fizic la Actul rascumparator al lui Hristos". Epistolele pauline insa ne orinteaza atat catre Hristos ca Rascumparator, dar si catre Hristos cosmic. Creatia si Rascumpararea sunt unite amandoua in pri­mati a lui Hristos. Exista un singur Mijlocitor al creatiei si rascumpararii. "Creatia si Rascumpararea sunt intim si necesar legate prin actiunea lui Hristos Cosmic. intreaga creatie, adica umanitatea, pamantul cu tot ce contine el si neganditele hotare ale universului infinit sunt incluse toate m planul creator si rascumparator al lui Dumnezeu, prin viata, moartea si invierea iubitului Sau Fiu, iisus Hristos, Domnul nostru, Creator si Rascumparator". "Suntem in lupta cu fortele care dirijeaza sistemelnoastre economice, stiintifice, sociale, filosofice si teolo­gice, si care adesea se desfasoara orbeste atunci cand este vorba de pamant si natura, mama hranitoare a in­tregii umanitati, a intregii vieti si culturi. Credem ca doar imaginea lui Hristos cosmic ne va ajuta sa redescoperim totalitatea pamantului, a cosmosului creat in El, prin El si pentru El. Poate ca vom ajunge si noi sa imbratisam pamantul cu bratele noastre intinse ca Hristos, pe lemnul Crucii. O imbratisare cosmica universala prin Hristos cosmic". Pe aceasta cale, teologia apuseana a inceput sa paseasca pe calea trasata de un teolog luteran, inca de la Adunarea generala CEB de la New-Delhi, in 1961, si sa revina la teologia lui irineu, a lui Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare sau a Sf. Maxim Marturisitorul.

 

Mai devreme sau mai tarziu, adevarul triumfa intotdeauna.

 

Realitatea extraordinara a lui Hristos cosmic, care "prin Duhul Sfant este in cer si umple tot pamantul, este de fata pretutindeni si nu este marginit de nimic"?, cum declara Sfantul Vasile cel Mare, a jucat un rol primordial in viata neamului nostru si a Bisericii noastre. Datorita faptului ca Hristos nu ramane inchis intr-o transcendenta inaccesibila, din cauza unei cosmologii autonome (pentru ca in locul Sau sa apara alti loctiitori pe pamant), ci umple cu prezenta Sa atat Biserica, cat si universul, romanul L-a simtit aproape de el, ca sufera si se bucura cu el, ca este cel mai bun prieten al sau. Sprijinindu-se cu toata increderea pe aceasta prezenta iubitoare a lui Hristos fata de om si creatie, prin Biserica, el a reusit sa suporte si sa depaseasca incercarile la care a fost supus de o istorie nemiloasa pe parcursul a doua milenii. Cu toate ca a trait o perioada indelungata in provincii sepa­rate, totusi prezenta lui Dumnezeu in Biserica si in lume a constituit catalizatorul care i-a permis sa-si pastreze unitatea spirituala si morala si sa se constituie ca stat unitar roman. Tot pe aceasta putere a lui Dumnezeu s-a sprijinit nea­mul nostru ca sa reziste impotriva valurilor de propa­ganda ateista dezlantuite de un regim care avea la dispo­zitia lui toate mijloacele necesare pentru indepartarea omului de Dumnezeu, Noi n-am putut sa organizam cru­ciade anticomuniste, cum s-a intamplat in alte parti, dar am tinut bisericile deschise pe tot cuprinsul pamantului romanesc, prin intelepciunea intaistatatorilor Bisericii noastre, prin jertfelnicia preotilor si statornicia credincio­silor, ca sa pastram in mintea si inima romanului prin Sfanta Liturghie simtamantul prezentei universale a lui Hristos, obstacol de netrecut in calea necredintei.

 

Iar astazi, aceeasi prezenta a lui Dumnezeu in lume, care i-a permis poporului nostru sa nu se secularizeze, ci sa ramana un popor crestin, ne-a ajutat sa introducem religia in scoala, sa descoperim in semenul nostru pe Hristos si sa-l mangaiem in suferinta lui, si tot ea ne ajuta sa luptam impotriva valurilor de violenta, intole­ranta si sensualism, care vor sa ne sufoce in lumea aceasta, in uitare de Dumnezeu. Ea ne permite sa ne concentram eforturile, prin zidirea de biserici si refacerea legaturii spirituale dintre credinciosi la nivel de parohie, pentru renasterea spirituala si morala a neamului nostru.

 

Aceasta spiritualitate a neamului romanesc, intemeiata pe prezenta lui Hristos in Biserica si Creatie prin Duhul Sfant, asa cum o arata plastic bisericile din nordul Mol­dovei, cu pictura lor exterioara si interioara, nu este pro­dusul intamplator al imaginatiei populare, ci se inte­meiaza in primul rand pe teologia patristica, care, prin continutul ei spiritual, nu a ramas o teologie marginita la elite, ci a coborat in fiinta poporului nostru, stimulandu-i activitatea creatoare, intr-o lume dominata de antropocentrism, de tendinta de a pune omui in locul lui Dumnezeu, ca rezultat al unei cosmologii autonome care se considera suficienta in ea insasi, spiritualitatea romaneasca, care se adapa la izvoarele adevaratei credinte apostolice, pastrata cu fidelitate de teologia patristica rasariteana, ne ofera viziunea unei cosmologii teonome, in care omul, cosmosul si Biserica sunt scaldate de razele luminii dumnezeiesti necreate care inalta si transfigureaza intreaga zidire. Pe aceasta cale, am deschis un nou capitol in teologia noastra ortodoxa, de o valoare exceptionala pentru viata si misiunea Bise­ricii, cel al cosmologiei, ca sa putem face fata proble­melor locale si globale ce confrunta Biserica in lumea contemporana. Mai mult decat atat, aceasta cosmologie rasariteana ne permite sa angajam un dialog rodnic cu cultura in general si cu stiinta in special, pentru marirea lui Dumnezeu si mantuirea omului.

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu