De ce suntem ortodocsi?

De ce suntem ortodocsi? Mareste imaginea.

De ce suntem ortodocsi?

Este greu a enumera toate motivele pentru care suntem si tinem sa fim un neam ortodox. Vom incerca sa insiram doar unele dintre aceste motive.

Ortodoxia ne-a mentinut ca un neam unitar si deosebit, cu un rol important intre popoarele din Orient si Occident

Ortodoxia ne-a dat puterea sa ne aparam fiinta fata de indelungata ofensiva otomana, constituind un zid de aparare si pentru popoarele din Occident, desi, pe de alta parte, ne-a ajutat sa ne aparam fiinta si fata de unele din popoarele vecine din Occident.

Am aparat prin ea poarta Occidentului in fata avalansei otomane, dar ne-a fost si o poarta care ne-a aparat de pofta de stapanire si de nimicire a unor popoare din Occident.

Ne-am aparat, prin Ortodoxie, fiinta noastra din partea navalei prelungite a otomanilor, dar si din partea unor popoare din Occident, ajutandu-ne sa avem si un rol in apararea Occidentului.

Fara Ortodoxie istoria noastra n-ar fi dobandit gloria din vremea lui Mircea cel Batran, a lui Mihai Viteazul, a lui Stefan cel Mare si a altor voieozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea sa ne aparam fiinta nationala si linistea Occidentului, ci ne-a dat si puterea sa contribuim la mentinerea popoarelor (grecilor si slavilor) din Balcani. Tarile noastre au adapostit cultura acelor popoare si le-au dat puterea sa se dezvolte si totodata sa se mentina chiar ajunse sub jugul otoman. Am sustinut manastirile din Sfantul Munte, bisericile si manastirile din acele tari, inclusiv cele din Tara Sfanta.

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol aparator pentru Orientul si Occidentul european. Cata vreme Europa a stapanit, prin cruciade si in alte forme, popoarele din Rasaritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv si pentru Apusul si pentru Rasaritul european. Rolul acesta il vom putea indeplini si in viitor.

Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident sa dezvolte relatiile ecumenice cu crestinismul rasaritean, facand posibila o sinteza intre spiritualitatea ortodoxa si natiunile occidentale, iar celor din Rasarit dandu-le puterea sa realizeze aceasta intre Ortodoxia lor si spiritul organizator al civilizatiei occidentale.

Daca poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar inceta rolul lui de punte vie intre Orient si Occident, dar si caracterul de sinteza unica a spiritualitatii lui intre celelalte popoare, adica identitatea noastra cu totul deosebita, caci n-am format si nu formam numai o punte exterioara intre popoarele din Occident si cele din Orientul Europei, ci si o sinteza spirituala originala intre ceea ce le este propriu unora si altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient si de cele din Occident, ci si de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, in spiritualitatea noastra, luciditatea latina sau increderea in intelegerea rationala a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepatrunse a existentei, propriu popoarelor din Rasaritul Europei.

Dar noi, ca latini, aducem in taina lucrurilor si a persoanelor totodata o lumina, mai accentuata decat popoarele slave, dar o lumina care nu margineste, ci defineste si care este proprie popoarelor occidentale.

In privinta aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea crestina primara, ramasa prezenta si in spiritualitatea poporului grec, desi cu o mai redusa traire sentimentala a acestei lumini decat in spiritualitatea romaneasca.

Poporul nostru aduce in aceasta intelegerea accentuata dar si simtita a tainei ca lumina, o sensibilitate si un echilibru al intelegerii si al simtirii. N-avem in acestea nici o tendinta spre trezvia, oarecum mai rece, occidentala, pentru ca pornirea fierbinte a pasiunii intunecate si nemarginite se iveste uneori ca reactie impotriva primei.

Noi avem echilibrul delicatetei in aceasta intelegere luminoasa si plina de un respect profund fata de taina nesfarsita a persoanelor si a lumii in general, traita in bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem straini de orice unilateralitate, pretuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele in importanta lor, ca sa nu mai vorbim de echilibrul romanesc general intre Orient si Occident.

Vrem sa ne pierdem unitatea noastra in aceasta identitate unica, echilibrata, cuminte, faramitandu-ne in tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care isi afirma in mod superficial orgoliul lipsei de pacat si critica pe ceilalti ca plini de toate pacatele, necunoscand constiinta smerita a imperfectiunii proprii si a delicatetei respectului tainei celorlalte persoane?

Sau vrem sa ne pierdem in haosul intunecat al confundarii tuturor intr-o esenta care nu cunoaste un Dumnezeu al comuniunii si iubirii interpersonale pe care o cere aceasta si de la noi, lasandu-ne atrasi de confundarea tuturor intr-o esenta indefinita, cum face budismul, si, in general, religiile orientale care vad fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi

Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu inceputurile existentei noastre ca neam, aceasta credinta constituind astfel o componenta esentiala a spiritualitatii noastre.

In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune ca in a doua calatorie misionara, deci dupa anul 50 dupa Hristos, ajungand impreuna in Troa, noaptea i s-a aratat lui Pavel o vedenie: un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci in Macedonia si ne ajuta. Si Luca adauga indata: Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam indata in Macedonia, intelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia. Plecand cu corabia, am ajuns la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar in aceasta cetate am ramas cateva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvantului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel si pe insotitorii lui sa ramana in casa ei (Fapte 16, 9-15).

Din Filipi, Apostolul Pavel si insotitorii lui au dus crestinismul si in alte orase macedonene, intre care si in Tesalonic si Bereea (Fapte, cap. 17) care pana azi purtand numele de Veria este locuit aproape in intregime de macedoneni. Acesti macedoneni erau traci, care purtau si numele de besi. Besii se intindeau si dincolo de Bosfor, in Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din orasele lor. Ei erau in fond un neam romanic, ca dovada sta faptul ca Enea, nepotul lui Priam, plecand din Troia dupa ce a fost cucerita de traci, se duce in Italia, unde intemeiaza Roma.

Dar o dovada despre romanitatea acestor traci sau besi este si faptul ca numai ei raman dupa plecarea armatelor romane din Dacia, si apoi din sudul Dunarii, vorbitori ai limbii romane, cata vreme in Grecia, Egipt, Asia Mica, aceasta limba s-a pierdut.

O dovada a romanitatii acestei populatii, dar si a faptului ca ea a fost crestinata inainte de Roma, unde Pavel si probabil si Petru merg abia mai tarziu (Pavel a mers acolo dupa a treia calatorie misionara), este si limba latina, dar o limba latina deosebita de cea raspandita de la Roma in tot Occidentul, care s-a tradus in notiunile fundamentale ale acestei credinte pentru aceasta populatie: Facator si nu Creator, Fecioara si nu Virgo, Inviere si nu Resurection, Tata si nu Pater, Dumnezeu si nu Deus.

Dar ceea ce este important de semnalat este ca poporul nostru, ramas legat de popoarele din Rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in scrierile Parintilor din Rasarit.

Iar acest crestinism neschimbat, mentinut cu multa scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice si prin Liturghia lui straveche, si-a pastrat nota lui fundamentala: unitatea stransa a sufletului si a creatiei in general cu Dumnezeu, fara ca aceasta unitate sa cada in extrema unei conceptii panteiste.

Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreaza numai prezentei lui geografice intre Rasarit si Apusul Europei si caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si intre prezenta Lui in creatie.

Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul ca Dumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica catolica feminina, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi.

In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui si a subordonatilor lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic.

Dumnezeu este gandit rational ca o realitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.

Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturii rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine.

De aici vine si caracterizarea dispretuitoare din partea catolica, a Tainelor, ca rit. Astfel ii declara pe greco-catolici, catolici "de rit bizantin", ritul neinsemnand nimic in distinctia acestora de catolicism. Dar unde ne intalnim propriu-zis cu Hristos, daca nu in Botez si in Euharistie, in prima candidatul declarand la intrebarea preotului: "Te unesti cu Hristos?" cu raspunsul: "Ma unesc cu Hristos", iar in Euharistie, preotul declarand: "Se impartaseste robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos".

Protestantii au facut un pas mai departe in aceasta minimalizare a Tainelor, inlaturand pe cele mai multe din ele, iar gruparile neoprotestante inlaturandu-le cu totul. S-a ramas cu discursuri despre un Hristos, si, la protestanti, dar mai ales la neoprotestanti, cu niste cantari sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea si lucrarea lui Hristos, ci doar niste declaratii sentimentale despre iubirea Lui fata de cei ce-L cauta sau cei care-I canta Lui. Aceasta inchide persoana umana si creatia in ele insele, cum Il inchide si pe Dumnezeu.

Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mantuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor sa boteze pe toti cei ce cred in El in numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Si nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor si urmasilor sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Lui, sub chipul painii si al vinului (Luca 22, 19; Ioan 6, 53, 56; I Corinteni 11, 27, 29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmasilor Duhul Sfant spre iertarea pacatelor (Ioan 20, 22-23)?

Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a ramas un obiect de gandire neexperimentat sau pur rational, simplificand in mod unilateral invatatura si viata crestina. S-a socotit ca Dumnezeu este perceput in intregime, prin prezenta Sa in lume, dar si absent in intregime din lume.

S-a pierdut sentimentul unitatii complexe in Dumnezeu a realitatii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realitatii umane numai ca o masa unitara care poate fi stapanita si condusa in mod uniform.

Din Occident au iesit astfel pretuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gandire pline de dispret pentru fiecare persoana, dar in comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului insasi exceleaza printr-un individualism nesfarsit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de pretuirea si respectul valorilor si problemelor reale ale relatiilor vii dintre oameni.

Relatia cu Dumnezeu a devenit o tema de simple discursuri rationale, uniforme in catolicism sau de o diversitate in protestantism care imparte pe crestini in tot felul de grupuri.

De la discursomania uniforma a catolicismului s-a inaintat la discursomania individualista a protestantismului si la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai ramas din Biserica cea una, dar una prin iubire si prin prezenta aceluiasi Hristos in toti cei ce cred in El?

Numai prezenta reala a aceluiasi Hristos in toti cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea sa-i anuleze in ceea ce are fiecare persoana ca propriu, poate mentine atat unitatea cat si bucuria tuturor in aceeasi comuniune in El.

Numai aceasta poate aduce atat echilibrul spiritual in fiecare, cat si in relatiile intre toti, unita cu respectul delicat pentru fiecare persoana nu numai pentru ceea ce are propriu, ci si pentru faptul ca in fiecare persoana acelasi Hristos lucreaza potrivit cu insusirile ei.

Aceasta prezenta reala a lui Hristos in toti duce la mentinerea lor intr-o unitate, dar intr-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirma Ortodoxia sau crestinismul originar pastrat in ea in diferite forme.

Venirea reala a lui Hristos prin Duhul Sfant in credinciosi a fost exprimata de Parintii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credinciosilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o indumnezeire a lor care se face cunoscuta in cei ce se straduiesc sa fie tot mai uniti cu Hristos prin imitarea vietii Lui ca sfintenie.

Sfintii sunt recunoscuti si in Biserica Romano-catolica, dar ei sunt sfinti mai mult prin realizarile lor pe plan social si catre ei. Protestantii au mers atat de departe in negarea sfinteniei in omul care crede in Hristos, incat definesc credinta numai ca o anumita siguranta prin care omul se bucura de iertare din partea lui Hristos, cu toate pacatele pe care continua sa le aiba ca si cei necredinciosi.

Contrar acestei idei, aderentii grupurilor neoprotestante afirma o lipsa totala de pacate a lor, chiar din momentul in care au devenit membri ai grupului lor, declarandu-i cu mandrie pe toti cei ce nu fac parte din grupul lor pacatosi la extrem. Ei nu gandesc ca insasi aceasta mandrie simplista a lor este un pacat.

Lipsa lor de pacat o vad nu intr-o bunatate unita ca smerenia si iubirea fata de orice om, ci in infranarile de la cateva obiceiuri exterioare: de la bauturile alcoolice, de la injuraturi, de la carne de porc, care nu merg insa pana la post, pana la bunatate si ajutorare dezinteresata a altora. Nu numai ca nu au intelegerea complexitatii persoanei umane, care poate lupta pentru desavarsire, dar nu o realizeaza niciodata.

In Ortodoxie, Hristos ne da puterile Sale Dumnezeiesti sau insasi viata Sa dumnezeiasca vesnica prin indumnezeire, pe cand El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru ca noi suntem o fire creata de El, pe cand El are firea necreata, deci din veci si in mod nesfarsit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenta si ne mentine in existenta. Dar tot puterea Lui ne daruieste, daca voim sa o primim, o viata asemanatoare cu a Lui, cu toate bunatatile si in fericirea comuniunii. Aceasta ne tine intr-o legatura indisolubila cu El, dar intrucat noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne si distingem de El, sau nu ne confundam.

Sfantul Chiril spune in comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viata vesnica oilor Mele si nu vor pieri in veac si nimeni nu le va rapi din mana Mea: "Prin faptul ca nu le da viata prin fire si ca El o daruieste aceasta din Sine insusi si nu primind-o de la altul. Iar prin viata vesnica nu intelegem o lunga durata temporala de care se vor impartasi toti dupa inviere, buni si rai, ci vietuirea in fiecare. Putem intelege prin viata vesnica si binecuvantarea tainica prin care Hristos ne sadeste viata Lui prin impartasirea data credinciosilor de trupul Sau, dupa spusa: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica (Ioan 6, 55)".

Unindu-Se cu noi prin Impartasire, in sens larg, Hristos ne face impreuna fii ai Tatalui cu Sine, sau frati ai Sai, dar dupa har, nu prin nastere din fiinta Tatalui, cum este singur El, caci Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om numai ca sa satisfaca onoarea jignita a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca sa ne faca asemenea Lui in dumnezeire prin faptul ca s-a facut asemenea noua prin umanitatea asumata si a intrat in cea mai stransa unire cu noi prin ea. Caci, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Si celor ce L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12).

Comentand acest verset, Sfantul Chiril spune: "Caci deoarece au primit prin credinta pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicati intre fiii lui Dumnezeu. Le da Fiul puterea ce o are El dupa fire, chemandu-i la comuniune, implinind aceasta ca o fapta a iubirii fata de lume. Caci nu puteam scapa altfel de moarte, noi cei ce purtam chipul celor pamantesti, daca nu se intiparea in noi frumusetea (bunatatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii".

Astfel, noi ramanand cu firea noastra creata, dar cinstita de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicati la unirea cu Fiul Lui in asa masura ca primim din plinatatea nesfarsita a vietii Lui, tot mai mult din bogatia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: "Din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har" (Ioan 1, 16).

Cata vreme in catolicism gratia este o simpla iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestantii si mai ales membrii gruparilor neoprotestante nu vorbesc de har, in Ortodoxie se vorbeste continuu de har, ca dar al bunatatilor si puterilor dumnezeiesti sau al vietii Lui fericite si nemuritoare.

Daca viata sau energia (lucrarea) necreata sau harul ce ni se da prin Hristos nu e o gratie creata, care ar tine pe Hristos separat de noi, ca in catolicism, cum Il tine si in protestantism si in gruparile neoprotestante, lucrarea sau harul sau viata Lui in noi nu poate fi nici pur dumnezeiasca.

Caci Hristos fiind si Dumnezeu si om, sau atat Persoana a firii dumnezeiesti, cat si a celei omenesti asumate de El, nu poate lasa neactiva nici una din firile Sale. El lucreaza in noi atat ca Dumnezeu cat si ca om, sau ni se face comunicativ ca Dumnezeu intrucat este si om.

El uneste lucrarea dumnezeiasca cu cea omeneasca fara sa le confunde. Asa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiasca, lucrand prin mana care s-a atins cu tina de ochii lui, asa si dupa inviere a comunicat puterea Duhului Sfant prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor.

De aceea, pastrandu-Si trupul si dupa inaltarea la cer, nu comunica lucrarea Sa dumnezeiasca fara mijlocirea trupului Sau, desi acum acesta este deplin indumnezeit sau transfigurat.

Hristos ramane in veac si om, chiar dupa inaltare, pentru ca vrea sa ne mentina si pe noi in veci oameni in trup, desi cu trupul deplin transfigurat. Moise si Ilie s-au aratat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca si Hristos insusi, desi din ele iradia lumina coplesitoare
a dumnezeirii.

Prin Trupul transfigurat, dar nu fara el, ne comunica Hristos si acum harul Sau, spre a ne inalta treptat si pe noi spre un trup transfigurat. Sfantul Chiril sustine pe larg in lucrarea citata vesnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista inviere. Prin trupul Sau, Hristos a manifestat iubirea Sa fata de noi, dusa la culme prin rastignirea Sa pentru noi, si prin trupul Sau, purtand in el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunica si acum in Sfanta Impartasanie.

Dar El vine cu iubirea Sa traita la culme in rastignirea Sa in noi, pentru ca are in iubirea Sa fata de Tatal, ca si in iubirea Tatalui fata de sine, simtirea eterna a iubirii. El poate sa ne iubeasca si dupa intrupare pentru ca Tatal insusi Il iubeste pe El ca pe Fiu si dupa intrupare, deci si ca om, si deci si El ii iubeste pe oameni cum ii iubeste Tatal Sau ca pe cei ce poarta chipul Lui de om si vrea sa atraga si pe oamenii cu care s-a unit in iubirea Sa fata de Tatal.

De aceea multumindu-I pentru iubirea pe care ne-a aratat-o noua si Tatalui prin rastignire, Ii multumim si Tatalui care L-a trimis ca om ca sa ne iubeasca prin El cum Il iubeste pe El insusi si noi sa-L iubim pe Tatal cum Il iubeste Fiul Lui Unul Nascut.

De aceea facandu-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos fata de noi, ci si de iubirea Tatalui, aratata noua prin Fiul cel rastignit si prin Duhul in care isi arata nu numai iubirea Lui fata de Fiul cel din vesnicie, ci si fata de Fiul intrupat si prin El fata de noi.

Nu vrem sa uitam de crucea lui Hristos prin care ne-a aratat iubirea extrema, dar nici de Tatal si de Duhul Sfant care si-au aratat de asemenea iubirea lor fata de noi prin Fiul cel intrupat, si ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gandul la Tatal, coborand spre piept, de unde a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi pana la jertfa, marturisind ca prin jertfa Fiului Sau, Tatal ne cere sa implinim faptele iubirii noastre fata de Dumnezeu cel in Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mana dreapta.

Patimirea de pe cruce este actul hotarator, crucial, prin care Hristos a invins moartea, caci aceasta patimire, desi a fost suportata prin trup, in rabdarea ei a fost puterea dumnezeiasca.

De aceea, cand se face semnul ei cu credinta, Hristos insusi retraieste puterea ce a exercitat-o prin ea si de aceea prin semnul ei se binecuvinteaza sau se curatesc toate, venind in cele binecuvantate puterea lui Hristos.

Iubirea fata de noi isi are izvorul in existenta suprema, in existenta care exista prin ea insasi, nu se iveste pe vreo treapta inferioara a existentei. Iubirea este insusirea existentei. Iubirea este insusirea existentei supreme si spre ea suntem atrasi si noi prin iubirea pe care ne-o arata, savarsind cele mai mari fapte pentru noi, ca sa ne arate cat de mult tine la noi: se face om insusi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie si primeste cea mai grea patimire ca sa ne scape de moarte, spre a ne avea intr-un dialog al iubirii vesnice.

Se afirma uneori ca crestinismul este depasit, ca trebuie sa cautam o credinta mai moderna. Dar ce poate fi mai inalt decat o credinta care are la baza iubirea celor mai inalte existente fata de om si vrea sa ajute pe om sa se urce la inaltimea acestei iubiri?

Ce ideal mai inalt poate fi propus oamenilor decat iubirea pana la jertfa vietii a unora pentru altii, urmand exemplul lui Dumnezeu insusi, iubirea care are la baza pretuirea nesfarsita a persoanei umane si credinta in perspectiva desavarsirii ei nesfarsite? Idealul sporirii nesfarsite in iubire este un ideal care nu poate fi depasit de nici un altul.

De aceea Fiul lui Dumnezeu intrupat ca om nu putea sa se faca un om pacatos, caci aceasta l-ar fi inchis in egoismul ingust contrar iubirii. Un Dumnezeu facut un om pacatos ar fi incetat sa mai fie Dumnezeu si sa mai poata aduce jertfa pentru oameni, care sa ne scape de moarte si sa ne fie un varf de atractie nesfarsita pe calea spre El. Si pe aceasta cale nu putem inainta decat daca El insusi este in noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arata numai ca cea care trebuie urmata, ci ca o cale ce ne atrage aflandu-se inaintea noastra.

El este Adevarul prin excelenta, peste care nu poate fi altul, caci are in sine plenitudinea nesfarsita a existentei sau a vietii. El este Lumina intreaga a lumii, Lumina care nu ne duce spre alta tinta, ci ne atrage spre ea insasi, ca sensul suprem al vietii. Hristos este toate acestea inauntrul nostru tot mai mult, nu in afara noastra, caci numai asa este si puterea noastra care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.

Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricand) si Cel ce este si Cel ce vine (tot mai aproape de cei in care este si vine ca prezenta in cela ce inca nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa si Omega (Apocalipsa 1, 8). N-a fost inainte de El cineva sau ceva si nu va inceta vreodata sa existe ca sa fie urmat de altul mai inalt, mai desavarsit, el este infinitul. Si nu poate astfel decat ca Persoana iubirii infinite, deci avand o alta Persoana pe care o iubeste din veci si o va iubi in veci. Caci numai iubirea desavarsita si nesfarsita are in ea fericirea infinita.

Nici o esenta inconstienta, o esenta obiectiva nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decat de la o alta persoana, de la constiinta ei atenta fata de mine. Dar nu persoanele care simt in ele nevoia de alte persoane, deci care sunt marginite in ele insele, imi pot da bucuria vesnica si desavarsita, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are in ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel intreit in Persoane imi poate veni neincetat si in veci fericirea nesfarsita.

Una din aceste Persoane desavarsite in iubirea cu alte doua Persoane a intrat in comuniune vesnica cu noi, care voim, pentru aceasta fericire nemuritoare.

Numai facandu-Se o asemenea Persoana om, dar om necazut din iubirea Lui dumnezeiasca, om necazut in pacatosenie egoista, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoana care fiind Dumnezeu cel nemarginit si infinit, prin fire S-a facut om fara de pacat si ne-a putut aduce iubirea Sa extrema la jertfa de Sine ca om, ca sa ne scape de moarte.

Daca s-ar fi facut om pacatos, nu numai ca ar fi incetat sa fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine si ca atare n-ar fi putut invinge moartea. Aceasta inseamna ca Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a nascut ca om, din actul placerii pacatoase al unirii dintre un barbat si o femeie. Aceasta ar fi insemnat ca El a inceput sa existe de-abia prin aceasta nastere, ca om de rand. Dar El era de mai inainte Persoana Fiului lui Dumnezeu si in calitatea aceasta si-a luat El insusi si firea omeneasca prin lucrarea Sa si a Duhului Sfant, unit cu El, dintr-o Fecioara, deci in mod nepacatos.

Grupurile neoprotestante care nu recunosc nasterea lui Hristos din Fecioara, ci pe calea naturala a omului de rand, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu facut om si de aceea evita sa-I spuna Hristos, ci numai Iisus, iar cugetandu-L ca om pacatos, in mod consecvent nu cred nici ca a murit pentru noi, ci pentru pacatul Lui, ca orice om.

Astfel, intre negarea de catre ei a nasterii din Fecioara a lui Iisus si nerecunoasterea crucii ca mijloc prin care ne-a mantuit este o stransa legatura. Iar daca Iisus a murit pentru pacatul Lui, El nici nu a putut invinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre invierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degraba un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuza, ca si fariseii din timpul Lui, sa-L numeasca Hristos. Ba nu-i spun nici Mantuitorul.

Pentru ca daca n-a invins moartea, nu ne-a mantuit. De aceea unii, nerecunoscand dumnezeirea Lui, se declara mai curand Iehovisti, sau credinciosi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sambata, ca evreii, nu Duminica, ziua invierii Domnului.

Noi credem ca Hristos s-a nascut din Fecioara si ca Cel ce S-a nascut din ea, luand din ea firea omeneasca, este Fiul lui Dumnezeu. Deci Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Nascatoarea de Dumnezeu.

De aceea Ortodoxia acorda o mare cinstire Maicii Domnului, atat in rugaciuni si cantari de lauda, cat si in icoane. Dar ea este prezentata in icoane totdeauna impreuna cu Hristos: in icoana Nasterii Domnului, in prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc in brate, in Deisis, unde este in rugaciune spre Fiul ei, in icoana Adormirii, cand Fiul ia sufletul ei in chip de copil in brate.

In Catolicism, ea este prezentata adeseori singura. I se acorda astfel un fel de importanta despartita de Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si in dogma catolica despre conceperea ei fara pacatul stramosesc, prin ceea ce se afirma ca nu prin intruparea Fiului lui Dumnezeu a inceput eliberarea Maicii Domnului de pacatul stramosesc - ea insasi fiind curatita de acest pacat cand s-a conceput in ea Hristos insusi ci de la conceperea ei.

In catolicism, tendinta de a vedea pe Fecioara oarecum independenta de Fiul ei se arata si in numele ce i se da, de Madona, pe cand in Ortodoxie ea e numita totdeauna Maica Domnului, sau Nascatoarea de Dumnezeu.

In legatura cu aceasta este de mentionat si importanta ce o au icoanele in cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborat icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiaza taina si de aceea nici nu sunt sfintite, iar protestantii si grupurile neoprotestante le refuza cu totul, ca idoli. Dar daca puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica si prin mijloace ce se adreseaza ochilor?

Daca se admite descrierea rastignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite prezentarea ei si prin icoana, care expune intru-un mod mai concentrat si poate mai impresionant patimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu intrupandu-Se, a aratat ca nu dispretuieste omenescul si deci nici cuvantul si chipul omului.

In respingerea crestinismului occidental a icoanelor este aceeasi tendinta de alungare a lui Dumnezeu din lumea creata de El, aceeasi tendinta de laicizare a lumii si de reducere a relatiei cu Dumnezeu la o relatie speculativa, prin simple curente abstractioniste.

Principalul este sa se redea in icoana fidel ceea ce se spune cu cuvinte in Sfanta Scriptura si ca sa se exprime credinta cea mai vie prin ea, asa cum se exprima si prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat in icoanele ortodoxe. Unde se vorbeste despre el cu credinta, vine si Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni si unde se infatiseaza chipul Lui, in icoana?

In Vechiul Testament nu se infatiseaza Dumnezeu in icoane, pentru ca nu se intrupase Fiul Lui. Si totusi, El este descris de proorocul Daniil si este prezentat prin unele simboluri din Cortul Sfant. Dumnezeu nu este despartit de creatia Lui. El este in toate. Dar in mod special cand sunt sfintite prin rugaciunile Bisericii.

In general, crestinismul evanghelic pastrat in Rasarit prin Ortodoxie este un crestinism duhovnicesc, spre deosebire de crestinismul occidental care are mai mult un caracter rationalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenta reala a lui Hristos in oameni si in lume.

In Occident s-a introdus pentru prima data in crezul niceo-constantinopolitan, expresia noua despre purcederea Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque), primita oficial la Roma de-abia in secolul XI. Expresia, intregita teologic prin formula "tamque ex uno principio" "ca dintr-un singur izvor", tinde la o confuzie intre Tatal si Fiul in actul purcederii Duhului, atenuand deosebirea personala intre Tatal si Fiul si favorizand ideea ca o Persoana poate proveni din fiinta omeneasca.

Este o idee care se accentuase de catre Tertulian si Augustin. Ea este afirmata si astazi in mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen da de inteles ca chiar Duhul Sfant devine un act comun, sau o Persoana comuna a Tatalui si a Fiului. "Se poate spune ca Duhul Sfant este actul comun (Wir - Akt) al Tatalui si al Fiului, ca Persoana adica". "Duhul Sfant este relatia intertrinitara, actul comun (Wir - Akt) al Tatalui si Fiului, in El insusi".

Aceasta tendinta spre confuzia Persoanelor reduce relatia iubitoare dintre ele. Tatal nu mai ramane in actul purcederii Tata al Fiului, si Fiul, Fiu al Tatalui. Deci nici noua Fiul intrupat nu ne mai da Duhul Sfant ca Duh de Fiu ca sa ne faca si pe noi fii ai Tatalui ceresc, impreuna cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii intre Persoanele neconfundate, nici intre oameni, daca nu mai are un astfel de rol nici in Sfanta Treime, intarind iubirea unei Persoane fata de o alta.

In Ortodoxie cei ce cred in Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor la iubirea fata de Tatal ca Tata si fata de Fiul ca frate dumnezeiesc facut om asemenea lor, dar si dragostea fata de ceilalti oameni ca frati in Hristos. Duhul ne ridica peste alipirea la lume, ferindu-ne de o pornire individualista sau egoista.

Duhul Sfant aduce in viata noastra viata dumnezeiasca, viata de sfintenie, viata indumnezeita. El ne face sa simtim pe Hristos si lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului in noi. De aceea prin Duhul cerem in rugaciunile Bisericii sfintirea tuturor, o data cu semnul crucii facut peste noi si peste cele ce le folosim ca miscare de depasire a egoismului nostru.

De lucrarea sfintitoare a Duhului unita cu semnul crucii nu se vorbeste in gruparile neoprotestante nicicand. Oamenii raman astfel inchisi in lumea aceasta, adresandu-I lui Iisus simple cuvinte.

Spiritualitatea ortodoxa accentuata de poporul roman in mod deosebit prin unele expresii ale sale

Poporul roman afirma importanta credintei sale, numind-o "lege romaneasca" sau "lege stramoseasca". Ea reprezinta astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viata intr-o convietuire de reciproca pretuire si conlucrare, care-i asigura unitatea si identitatea.

Spunandu-i "legea romaneasca" si "stramoseasca", poporul nostru afirma trairea in ea de la inceputurile existentei sale, care coincide cu timpul aparitiei crestinismului si raspandirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos.

Dar aceasta indelungata si necurmata traire in legea de suprema noblete a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasa alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit intru totul familiar.

Aceasta familiaritate afectuoasa fata de Dumnezeu, care a pus o pecete de afectiune si pe relatiile fiecarui ins cu semenii sai, o talcuieste poporul nostru prin expresia ,Dumnezeu dragutu".

Dumnezeu nu este un Stapan aspru si distant, ci un Parinte iubitor si de aceea drag, ba chiar dragut. Este un diminutiv care, ca aproape toata multimea de diminutive ale poporului romanesc, nu exprima o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate si o caldura a relatiei cu El, a venirii Lui in apropierea noastra, fapta savarsita de Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Lui, numita de Sfantul Apostol Pavel "chenoza", smerire, dezbracare de slava exterioara, ca sa-L putem simti apropiat de noi.

Cum spune copilul tatalui sau "taicutu", fara a inceta sa-l vada in marimea lui, dar simtindu-i in acelasi timp coborarea iubitoare la el, asa spune poporul nostru "Dumnezeu dragutu", simtind coborarea Lui la comunicare iubitoare cu sine.

In acelasi inteles foloseste poporul nostru expresia "Maicuta Domnului", vazand-o "Maicuta" nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci si pentru tot cel ce se adreseaza ei. Simt pe "Maicuta Domnului" tot asa de apropiata de mine si traiesc aceeasi afectiune fata de ea, cum o simt si cum o simte si maica mea, cand ii spun "maicuta".

Este de mentionat ca numai poporul nostru foloseste expresia "Maica Domnului". Grecii spun "Maica lui Dumnezeu". In legatura cu aceasta sta si faptul ca numai poporul roman numeste existenta suprema nu simplu "zeu", ca toate celelalte popoare, ci "Domnul Dumnezeu", care s-a prescurtat in "Dumnezeu".

Prin aceasta deosebeste pe Dumnezeul credintei crestine de zeii pagani, ca forte ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stapan al tuturor. Acest nume s-a dat inca de Apostoli Domnului Hristos, ca sa-L arate ca Dumnezeul Stapan al tuturor.

Acest nume il foloseste si poporul romanesc, de la inceputurile Lui, dar l-a folosit si pentru Tatal, aratand ca si Tatal este Persoana si totodata Stapanul tuturor. El afirma prin aceasta stapanirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzand de alte puteri mai presus de el.

Prin expresiile acestea poporul roman arata delicatetea sufleteasca care i s-a imprimat prin credinta lui.

Delicatetea aceasta si-a exprimat-o si fata de Domnul Iisus Hristos in "colindele" lui, in care foloseste cele mai gingase cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc nascut in ieslea din Betleem. Dar tot in aceste cuvinte de o mare bogatie de continut este descrisa toata lucrarea mantuitoare a lui Hristos.

Intre altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care isi insuseste plansul nostru, dar nu pentru trebuintele Lui, ci pentru pacatele noastre, plans care-l va duce pana la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originala a primit in creatia populara romaneasca jertfa lui Hristos in "Legenda Manastirii Arges". In ea, Hristos este numit Manole, forma romaneasca a lui Emanuel, cum e numit Hristos in Sfanta Scriptura, care se traduce in romaneste "cu noi este Dumnezeu": Emanuel sau Manole nu poate intemeia Biserica decat pe jertfa trupului Sau, care in limba greaca este de genul feminin (sarx). Dar poporul roman a generalizat aceasta idee, cunoscand faptul ca oricine isi dedica viata unei mari opere pentru altii, uita de grija celor apropiati.

Credinta in Dumnezeu cere oamenilor sa fie buni, asa cum este El insusi. Omul bun este "omul lui Dumnezeu". Omul rau e un "pagan", care nu crede in Dumnezeu. Bunatatea este una cu sanatatea mintii. Cel lipsit de bunatate este "nebun". Omul bun este si un om cu sufletul frumos. Omul rau este un "om urat". Omul bun este omul comunicativ. Cand nu ai pe cineva cu care sa comunici, ti-e "urat".

Numai omul comunicativ isi face viata frumoasa, placuta. Se afirma prin aceasta firea comunicativa a romanului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirma prin aceasta valoarea persoanei. Cand ma aflu numai intre lucruri, mi-e "urat". Aceasta arata ca la fundamentul existentei nu este o esenta impersonala, ci o comuniune de Persoane, adica Sfanta Treime.

Pentru poporul roman lumea intreaga raspandeste o "lumina" prin randuiala ei. De aceea ii spune "lume", de la cuvantul lumina. Un peisaj frumos este o "gura de rai", este in el o frumusete plina de taina. Ea nu este produsul unei esente lipsita de gandire si de bucuria pentru o randuiala. Omului i se cere "sa faca un lucru ca lumea"; prin aceasta se afirma ca si lumea e facuta "lume" printr-un simt constient al randuielii, al frumosului.

Iadul in care totul se afla intr-o lupta plina de dezarmonie este in intuneric.

In toata randuiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui fata de oameni. Dar fata de oamenii "fara Dumnezeu", pagani si rai, El foloseste lumea si pentru a le aduce greutati si nenorociri. De aceea cand vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul roman spune ca-i "bate Dumnezeu". Incercari pot veni si peste oameni buni, dar pana la urma ei sunt ajutati sa biruiasca necazurile si greutatile.

Poporul roman, crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentals a intunericului, este un popor care se bucura de lumina, caci lumina este in planul fizic expresia randuielii, iar in planul spiritual, expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zameste luminos in bucuria comuniunii.

Toate acestea reprezinta un program pentru innobilarea reala a omului. Si numai in comuniunea bucuroasa cu altii, asa cum e practicata de poporul roman, se innobileaza omul. Numai in comuniune se inainteaza la nesfarsit in aceasta noblete si in descoperirea fara sfarsit a tainei omului, care se hraneste din taina comuniunii intre Persoanele Sfintei Treimi.

pr. prof. dr. Dumitru Staniloae

02 Mai 2012

Vizualizari: 7015

Voteaza:

De ce suntem ortodocsi? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE