Creatia si timpul in gandirea Sfintilor Parinti

Creatia si timpul in gandirea Sfintilor Parinti Mareste imaginea.

Creatia si timpul in gandirea Sfintilor Parinti

Vorbind despre Sfanta Treime ca structura a supremei comuniuni si iubiri, Parintele Staniloae spune ca existenta este sinonima cu binele, pentru ca ea reprezinta pozitivul opus negativului. Pentru acest motiv, a fi reprezinta prima treapta a binelui. Dar o existenta fara constiinta propriei existente nu este posibila. De aici necesitatea constiintei de sine a existentei, ca o completare absolut necesara.

Existenta constienta de sine este persoana. Persoana da sens existentei in general si face din ea un motiv de bucurie. Persoana explica existenta si de aceea se poate spune ca o si produce.

Existenta personala suprema n-ar putea fi desavarsita daca n-ar propune in acelasi timp si o totala daruire de sine. In darnicie se manifesta in mod explicit bunatatea existentei, care, pentru a se darui in mod cu adevarat generos, trebuie sa se daruiasca in mod constient si liber, deci in calitate de persoana. "Infinitatea existentei desavarsite e infinitatea unui Tata care se daruieste unui Fiu, cu bucuria Lui de a Se darui si a Fiului de a-L primi, dar si cu comunicarea bucuriei unui al Treilea, in stare sa cunoasca printr-o experienta proprie toata darnicia Tatalui, insotita de bucurie, si toata primirea ei, insotita de bucurie de catre Fiul".

Constituirea reciproca a persoanelor in Treime este data de fiinta lor comuna, in sensul ca este comunicata Fiului si Duhului Sfant de Tatal. Tocmai fiindca Tatal este originea exclusiva a Fiului si a Duhului Sfant, care sunt de o fiinta cu El, El este prin Fiul si in Duhul Sfant ultima origine a celor create. Din aceasta cauza, Sfantul Apostol Pavel spune: "Pentru aceasta imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, din care isi trage numele orice neam, in cer si pe pamant..." (Efes. 3, 14-15). In faptul ca Dumnezeu este un Tata care are un Fiu este implicata tendinta lui Dumnezeu de a-Si manifesta iubirea si fata de alti fii si de a primi iubirea lor. Din aceasta cauza creeaza lumea: "Dumnezeu Se face creator pentru ca iubeste lumea... Pentru ca El creeaza lumea datorita iubirii Sale fata de Fiul. Aceasta este destinata, in baza vointei Lui, spre bine si nu este altceva decat o expresie a iubirii Lui". Ideea ca prin intrupare Mantuitorul Hristos Se face fratele nostru, iar prin aceasta inrudire noi insine devenim fiii lui Dumnezeu este comuna in gandirea Sfintilor Parinti.

Numai Treimea ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine, si de Fiul ca vesnica primire a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria unuia de altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Existenta din veci trebuie sa fie din veci plenitudinea actualizata. Nu se pot ivi momente mai tarzii pentru aparitia a ceea ce este dat in existenta de veci. Pentru acest motiv, nu se identifica vesnicul cu temporalul. Sfantul Grigorie de Nazianz raporteaza existenta la Dumnezeu, care nu are inceput si nici sfarsit.

 

Oamenii experiaza existenta in calitate de existente cauzate: "Caci, cum ar exista cele cauzate si incepute, daca n-ar fi o existenta fara de inceput si fara cauza?".

Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonima cu timpul, care apare o data cu existenta temporala, deosebit de existenta din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a feri cugetarea crestina de influentele gnostice, Parintii precizeaza si faptul ca existenta temporala nu este o emanatie a existentei din eternitate, ci este creata de aceasta. Din aceasta cauza vorbim de doua planuri ale existentei: unul etern, care se refera la existenta prin sine, si altul creat de existenta eterna. Daca ar functiona doar forma divina a existentei, aceasta ar fi lipsita de atotputernicie si generozitate, tot asa cum, daca ar exista doar forma panteista a lumii, supusa unor legi care nu duc prin libertate o alta forma a existentei la fericire, existenta ar fi nedeplina si ilogica.

O alta insusire de care nu poate fi lipsita existenta plenara e bunatatea, care se hraneste din iubire. In acest sens, Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Acestuia nici un nume nu I se potriveste; constiinta omeneasca nu-L poate cuprinde, si numirile ce I s-au dat, pornind de la existentele inferioare, Il desemneaza impropriu. Daca trebuie - totusi - sa indraznim sa ne folosim de cuvinte pentru a vorbi de Dumnezeu, suntem siliti sa folosim cuvantul "bun"; numele de "unul" pune in valoare simplitatea naturii Sale si prin aceasta perfecta Sa autonomie. Pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de ceva, nici de parti, nici de substanta, de puteri sau de lucruri, ci, dimpotriva, este cauza lor. Iar numirea de "bun" arata ca tot ce e bun provine din El, toate celelalte realitati imitand pe cat posibil caracterul propriu al lui Dumnezeu".

Daca daruirea si primirea iubitoare e semnul bunatatii sau al iubirii, daruirea si primirea nemarginita tine de Dumnezeu in Treime. El e prin fiinta Sa intreit personala bunatate sau iubire. Din aceasta cauza, Dionisie Areopagitul socoteste ca cea mai proprie denumire ce se cuvine subzistentei divine este aceea de bunatate sau de bunatate suprabuna. De aceea, chiar prin existenta sau supraexistenta ei, ea extinde binele ca existenta si la alte subzistente.

Toate vin la existenta din iubirea Tatalui, care le face dupa chipul Fiului. Toate sunt iubite de Tatal in Fiul si toate se intorc spre Tatal, prin Fiul. Din aceasta cauza, toate sunt facute pentru a fi adunate in Fiul si impreuna cu Fiul in Tatal. Sfantul Maxim Marturisitorul spune in acest sens: "Acesta este cu adevarat sfarsitul Providentei si al celor providentiale, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El... Iar vestitorul acestei taine s-a facut insusi Cuvantul lui Dumnezeu, devenit om. Acesta a dezvaluit, daca e ingaduit sa o spunem, insusi adancul bunatatii parintesti si a aratat in Sine sfarsitul pentru care toate fapturile si-au primit inceputul existentei. Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit inceputu! toate veacurile si cele aflatoare inlauntrul veacurilor, inceputul existentei si sfarsitul in Hristos".

Asa cum am mai spus, existenta lui Dumnezeu este sinonima cu plenitudinea actualizata. Nu se pot concepe momente mai tarzii pentru aparitia a ceea ce este dat in existenta de veci. Deci, nu se poate identifica vesnicul cu temporalul. Intre ele exista o deosebire ontologica, dar nu o instrainare totala.

Temporalul si miscarea au un inceput, si prin aceasta arata ca nu-si au existenta prin ele insele. Pentru acest motiv, sesizam pe de o parte insuficienta propriei noastre existente sau limitele ei, iar pe de alta parte, traim o aspiratie continua spre o existenta desavarsita. Deosebirea intre aceste doua planuri ale existentei si aducerea la fiinta a planului temporal de catre cel vesnic, nu prin emanatie, ci prin creare, in vederea inaintarii lui la unirea cu planul vesnic si prin aceasta la desavarsire, constituie o constanta a gandirii patristice. De exemplu, in gandirea Sfantului Maxim Marturisitorul, ridicarea existentei nedesavarsite din aceasta stare este echivalenta cu ridicarea din temporalitate si spatialitate, pentru ca acestea sunt legate de marginire, tot asa cum nemarginirea existentei este iegata de vesnicie. Nemarginitul nu are nevoie de timp si de miscare, pentru ca include in structura sa plenitudinea existentei. Numai existenta creata are nevoie de timp si de miscare pentru a realiza desavarsirea prin unirea cu nemarginitul, fara sa intelegem prin aceasta ca timpul e menit sa tina lumea intr-o schimbare fara sfarsit. Timpul presupune un parcurs, iar aceasta, fara o finalitate specifica, nu are sens. Nefolosirea timpului ca drum spre perfectiunea vesnica face din el o continua inlocuire a unor forme identice sau o continua corupere a lor, fara logica si perspectiva, intr-un traseu etern circular sau intr-o "eterna reintoarcere", cum spune Mircea Eliade. "Timpul e menit sa confirme persistenta identitatii persoanelor in el, cu toata imbogatirea lor cu alte experiente, dar si sa duca la stabilirea lor imbogatita in vesnicie, dar nu o stabilitate in ele insele, ci in jurul Celui prin Sine infinit in existenta, intrucat lumea creata nu poate ajunge prin sine la existenta plenara proprie. Acest rost si l-a recastigat timpul, dupa caderea in pacat, prin asumarea umanitatii create, de Dumnezeu Cel nemarginit".

Iata cum descrie Sfantul Maxim Marturisitorul acest parcurs al omului si a! creatiei spre Dumnezeu: "Lumea este un spatiu marginit, iar timpul e miscarea circumscrisa (marginita). De aceea, miscarea in cursul vietii transforma cele aflatoare in lume. Cand insa firea va trece cu lucrarea si cugetarea peste spatiu si timp, va afla Providenta ca pe o ratiune prin fire simpla si stabila, ce nu are nici o margine si, de aceea, nici o miscare. Deci, pana ce firea se afla in lume in chip temporal, e supusa miscarii transformatoare din pricina stabilitatii marginite a lumii si a coruptiei prin alterare, in cursul timpului. Dar ajunsa in Dumnezeu, ea va avea, datorita monadei naturale a Celui in care a ajuns, o stabilitate pururea in miscare si o identica miscare stabila, savarsita etern in jurul Aceluiasi Unul si Singur".

Expresiile: "stabilitate pururea in miscare" si "identica miscare stabila" demonstreaza frumusetea, dar si profunzimea gandirii Sfantului Maxim. Sensul lor este explicat chiar de autor astfel: in lumea materiala, tot ceea ce ajunge la maturitate isi opreste cresterea. Nu acelasi lucru se produce si in domeniul spiritual. Aici, cand virtutea ajunge la o anume desavarsire, nu ramane pe loc, ci se misca spre un nou prag. Deci, sfarsitul insemneaza in acelasi timp si un inceput. Asa, de exemplu, cel care elimina raul din fire prin virtute, "pune inceputul altor modelari mai dumnezeiesti". Si aceasta datorita faptului ca Dumnezeu il impartaseste din bunatatile Sale, in natura lor inepuizabile. "Fiindca, precum e propriu luminii sa lumineze, tot asa e propriu lui Dumnezeu sa faca bine. De aceea, in Lege, care descrie existenta si desavarsirea in timp a celor supuse facerii si stricaciunii, se cinsteste sambata prin inactivitate. In Evanghelie insa, care introduce studiul celor spirituale, sambata e luminata prin savarsirea de fapte bune".

Tot Sfantul Maxim vorbeste despre atractia exercitata de Cel nemiscat asupra creaturilor, ca si despre "odihna" lor in El. Numai un Dumnezeu personal poate atrage. El isi manifesta aceasta putere atractiva prin actul iubitor al creatiei si prin legatura providentiala cu creaturile. "Inceputul oricarei miscari naturale a celor ce se misca este facerea lor. Iar inceput al facerii lor este Dumnezeu, ca Facator. Si sfarsit al facerii celor facute este stabilitatea pe care o produce, dupa strabaterea tuturor celor marginite, nemarginirea. In aceasta se opreste toata miscarea in mod natural, pentru faptul ca nu exista in ea nici o distanta sau interval, neavand deci unde, cum si spre ce sa se miste, intrucat au pe Dumnezeu, care hotarniceste toata miscarea, ca sfarsit, in calitate de cauza".

In iubirea si plinatatea Persoanelor supreme isi gasesc implinirea si fapturile constiente, care prin miscarea lor depasesc cele create si deci marginite, inclusiv pe ele insele: "Taina lui Hristos s-a aratat pentru ca cele ce se misca dupa fire sa gaseasca odihna in jurul Aceluia care este dupa fiinta cu totul nemiscat, iesind din miscarea lor spre ele insele si a uneia fata de alta". Aceasta "odihna" din "odihna" Sfintei Treimi e o continua indumnezeire, care nu se poate produce fara exercitarea unei lucrari dumnezeiesti asupra lor: "Prin aceasta vom primi in viata viitoare indumnezeirea mai presus de fire, care se va lucra fara incetare"".

Toate creaturile constiente cresc spiritual, in unitate si bunatate la nesfarsit numai in comuniunea cu Dumnezeu Cel in Treime. Fara aceasta comuniune, creatia intreaga si omul nu experiaza altceva decat dezbinarea si marginirea, pe cand in trairea transcendentei lui Dumnezeu, oamenii descopera faptul ca existenta nu se reduce la propria existenta si la existenta lumii in care traiesc. Pentru acest motiv, Sfantul Marcu Marturisitorul spune ca tot ce a inceput sa existe in timp, exista prin "participare". Cele ce n-au inceput sa existe in timp, denumite de el "lucruri ale lui Dumnezeu", sunt "cele participate". La aceste "lucruri ale lui Dumnezeu" participa prin har "cele ce se impartasesc", adica intreaga creatie. Ce intelege Sfantul Maxim prin "cele participate"? "Asa, de pilda, bunatatea si tot ce se cuprinde in ratiunea bunatatii. Si, simplu vorbind, toata viata, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea si infinitatea si toate cate sunt cugetate ca existand fiintial in preajma lui Dumnezeu". Deci, creatia nu are numai un fundament material, ci si unul spiritual. De altfel, golita de acest fundament spiritual, ea isi pierde frumusetea si rationalitatea intrinseca, devenind un simplu "obiect" de uz cotidian, care in loc sa uneasca, dezbina.

Infinitatea aceasta la care omul participa prin har, nu printr-o lege naturala pusa de Dumnezeu in creatie, naste in constiinta lui certitudinea ca participa la Dumnezeu Cel mai presus de ceea ce este dat in creatie. Aceasta transcendenta experiata nu inseamna un Dumnezeu separat de om, ci deosebit de tot ceea ce este creat. Primind harul acestei infinitati, omul este ridicat la alt plan de existenta, care transfigureaza si lumea in care traieste: "Tot ceea ce are existenta ca predicat este lucru al lui Dumnezeu, iar altul e sadit dupa har in cele ce s-au facut, ca o oarecare putere innascuta, vestind limpede pe Dumnezeu, care este in toate".

Existenta suprema, in baza faptului ca este fara inceput, este plenitudinea prin ea insasi, fara nici un fel de dezvoltare. Existenta creata, pentru a ajunge la unirea cu existenta fara inceput, are nevoie de efort, deci de folosirea libertatii in directia voita de Dumnezeu insa libertatea ce i s-a dat omului si prin care trebuie sa inainteze sau sa progreseze spiritual, ca expresie a binelui voit de Dumnezeu sau a Ratiunii supreme, poate folosi ratiunea ce i s-a dat si intr-un mod contrar Ratiunii supreme. Interesul egoist desparte de Dumnezeu fapturile constiente, aratand ca la unirea cu Dumnezeu prin bine trebuie sa-si aduca contributia si creatia, ajutata de Sfanta Treime, ca forta a bunatatii si a armoniei. Pentru acest motiv, in comunicarea Lui prin har cu noi, il simtim ca subiect care ne-a creat si ne sustine in chip liber, constient si iubitor, "dar nu ca sa ne stramtoreze, ci ca sa ne dezvolte prin iubirea Lui".

Sfantul Maxim Marturisitorul il prezinta pe Fiul neintrupat ca ratiunea dupa ale carei ratiuni au fost create toate, si intrupat ca Cel care restabileste armonia tuturor cu Dumnezeu si intre ele. Cuvantul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a facut si legea naturala, iar ca Providentiator a dat atat "legea scrisa", cat si "legea Duhului", adica a harului. "Daca, deci, in Hristos ca Ziditor, ca Providentiator si Datator de lege si ca Rascumparator, se aduna si legea naturala si cea scrisa si cea a harului, se adevereste cuvantul dumnezeiescului Apostol ca Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor dupa Evanghelia Lui, adica dupa ceea ce li se binevesteste".

Dupa Dionisie Areopagitul, Dumnezeu creeaza toate formele de existenta pentru pastrarea si progresul in comuniunea cu Sine. Aceasta presupune faptul ca fiecare existenta se impartaseste progresiv de bunatatea Lui, fiecare dupa masura ei si in comuniune cu celelalte. Pentru ca Dumnezeu este in mod exclusiv Creatorul, cele neinsufletite participa la dumnezeire prin chiar faptul existentei lor; cele insufletite participa la puterea Lui datatoare de viata; in sfarsit, existentele rationale si spirituale participa la intelepciunea Sa, care depaseste orice ratiune si intelegere.

Chemarea creatiei la comuniunea cu Dumnezeu, dupa propria ei masura, presupune faptul ca aceasta se impartaseste de Dumnezeu chiar prin faptul creatiei, dar poate potenta aceasta impartasire prin participarea "la mai multe din cele proprii Creatorului". Bineinteles, aceasta participare imbunatatita este posibila numai pentru existenta rationala, de ea beneficiind si restul existentei, in virtutea comuniunii. "Este deci evident ca numai acelea dintre fiinte sunt mai aproape de Dumnezeire, care participa la Ea in mai multe feluri. Din aceasta pricina, ordinele sfinte ale fiintelor ceresti participa la comuniunea dumnezeiasca intr-o masura mai mare decat lucrurile care au numai existenta, decat fiintele nerationale sau decat cele rationale de felul nostru... De aceea se si bucura de o mai stransa comuniune cu Dumnezeirea, fiind incadrate in dragostea dumnezeiasca cea neschimbatoare".

Existenta omului da sens existentei creatiei, pentru ca prin acesta ea devine mijloc de comunicare intre oameni si Persoana divina sau este incadrata si ea in planul relatiei personale divino-umane. Relatia Dumnezeu-om-creatie constituie deci centrul intregii gandiri patristice. Dumnezeu nu este numai izvorul existentei, ci si scopul ei. Fiind izvor si scop a tot ce exista, totul pleaca de la Dumnezeu, pentru a se intoarce la Dumnezeu, in acea frumusete si puritate primara, proprii operei iesite din Perfectiunea insasi.

Teologia rasariteana a facut intotdeauna o distinctie neta intre fiinta si lucrarile dumnezeiesti. Existenta in Dumnezeu a unor lucrari necreate, dependente de voia Lui, face posibila aducerea la existenta a lumii create. Aceasta distinctie a ferit teologia patristica rasariteana de pericolul emanationist, pe de o parte, iar pe de alta parte, prin motivarea creatiei prin iubire, decizia de a crea nu mai are caracter discretionar.

Pentru Parintii capadocieni, in mod paralel cu structura care exista intre Persoanele Sfintei Treimi si care arata relatia si consubstantialitatea lor, descoperite prin iconomia divina, exista si un alt mod care arata relatia Treimii cu creatia. Aceasta relatie este stabilita prin energia Persoanelor divine. Aceasta energie, avand ca principiu pe Tatal, creeaza prin Fiul si desavarseste prin Duhul Sfant. Deci, Dumnezeu creeaza lumea prin energia Sa divina. Structura relatiilor Creatorului cu creatura are la baza energiile divine, in timp ce structura relatiilor in-tratrinitare o are pe cea a substantei divine.

Sfantul Maxim Marturisitorul aprofundeaza relatia energie divina-creatie. Vointa si energia exprima libertatea lui Dumnezeu si sunt cauza creatiei lumii. "Caci in EI sunt fixate ferm ratiunile tuturor si despre aceste ratiuni se spune ca El le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El si la El, chiar daca acestea toate, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta deodata cu ratiunile lor sau de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor. Fiindca Facatorul exista pururea in mod actual, pe cand fapturile exista in potenta, dar actual inca nu".

Dupa Sfintii Parinti, lumea este un chip si o umbra a prototipului dumnezeiesc, ce inainteaza continuu spre continutul acestuia, care este in special Cuvantul Tatalui. Deci, creatia a fost facuta pentru a fi implinita in Hristos. In Mantuitorul, relatia creat-necreat isi gaseste materializarea perfecta in unirea celor doua firi intr-un singur ipostas, fara ca acestea sa se amestece. Aici se afla "cheia" intalnirii substantei divine necreate si a substantei create, in vederea impartasirii celei din urma de prima. Acest model vizeaza creatia intreaga si omul. Sfantul Teofan al Niceei spune in acest sens: "Deci, fiindca taina privitoare la Nascatoarea de Dumnezeu este crearea zidirii spre existenta fericita, care s-a aratat fata de creatia ca existenta simpla, ca adevarul fata de umbra si ca desavarsitul fata de nedesavarsit, foarte bine s-a spus ca cele ce exista (cele create) sunt ca niste umbre si preinchipuiri ale adevarului aratat in Prea Sfanta Fecioara si ale tainei privitoare la ea. Caci e vadit ca pentru existenta fericita primesc fipturile existenta simpla, fiindca, daca nu vine la existenta fericita, existenta simpla este zadarnica, fiind nedespartita de aceasta".

Asa se explica de ce omul n-a fost creat desavarsit de la inceput. Pentru a ajunge la desavarsire, intregii creatii i-a fost pus la dispozitie timpul. Deci timpul e legat de caracterul dinamic al lumii ca umbra a lui Dumnezeu si de destinatia ei de a inainta spre unirea deplina cu prototipul. Existenta, vointa si energia cu care omul a fost inzestrat, dupa chipul lui Dumnezeu, constituie vehicolul care il poate duce pe om spre acest tel. Din aceasta cauza, creatia traieste o continua tensiune spre Creatorul ei, desfasurata in timp. Acesta nu este decat un interval pe care Creatorul i-l pune la dispozitie pentru desavarsirea si neschimbarea din eternitate. Situarea lumii in timp si posibilitatea desavarsirii arata ca aceasta nu-si este suficienta, ci prin crearea din nimic Creatorul i-a sadit aspiratia inaintarii spre El, din partea Lui facuta accesibila prin comuniunea cu El.

Acest adevar fundamental este scos in evidenta in chip magistral de cultul Bisericii si de trairea ei: "in Hristos, totul este deja implinit, dar rasunetul cosmic si universal deplin ramane inca in suspensie. Totusi, Dumnezeu nu se opreste din lucrare. El continua actiunile Sale in Taine, in Liturghie. Acestea prelungesc vizibilitatea istorica a lui Hristos si sunt - deci - interventiile actuale ale lui Dumnezeu".

Timpul ciclic, specific cosmogoniilor si sistemelor filosofice precrestine, produce, din perspectiva crestina, angoasa repetitiilor infinite. Cu totul altfel este timpul existential: fiecare moment se poate deschide dinlauntru spre o cu totul alta dimensiune. Acesta este timpul sfant sau liturgic. Participarea lui la Cel absolut ii schimba natura. Eternitatea nu e nici inainte, nici dupa timp; ea este acea dimensiune in care timpul se poate deschide sau are perspectiva eternitatii.

Prin fiecare moment liturgic, ne punem in relatie cu toate momentele vietii lui Hristos, aflate in eternitate. Pentru acest motiv, in timpul liturgic, prin Hristos, patrunde eternitatea. El e deschis prin Hristos eternitatii personale a lui Dumnezeu. In mod paradoxal, in timp se revarsa eternitatea si prin el inaintam in eternitate, datorita lui Dumnezeu care S-a facut om. Evdokimov, pornind de la afirmatia Sfantului Ioan Gura de Aur, care a spus ca Mantuitorul Hristos s-a inaltat la cer cu jertfa Sa, spune: "Si acolo jertfa a luat amploarea pleromei care umple cerul si pamantul, timpul si eternitatea, si de aceea rugaciunea anamnezei poate sa aminteasca toata iconomia mantuirii, inclusiv Parusia... Evenimentele nu se topesc, ci raman depozitate in memoria lui Dumnezeu... Prin analogie, se poate imagina o anumita dimensiune a timpului in care acesta se intalneste cu viitorul... Prin puterea misterului liturgic, timpul se deschide si noi suntem proiectati pe planul unde eternitatea se incruciseaza cu timpul si noi devenim in Liturghie contemporani reali ai evenimentelor biblice, de la Geneza, pana la a Doua Venire; noi le traim concret, ca martori oculari. De aceea, fiecare citire a Evangheliei ne plaseaza in evenimentul relatat... La sarbatoarea Craciunului noi asistam in mod real la nasterea lui Hristos si Hristos cel inviat ne apare in chip real in noaptea Pastilor si face din noi martori oculari ai evenimentelor din Saptamana Patimilor... Nu mai este aici trasatura timpului mort al repetitiilor...".

In intelegerea sensului timpului legat de lume trebuie sa se tina seama ca la originea si la sfarsitul lui sta o existenta vesnica si ca el depinde in durata lui de acea existenta, ca drum spre ea. Din aceasta cauza, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca atata timp cat zidirea se afla in lume, ea este supusa miscarii transformatoare, "din pricina stabilitatii marginite si a coruperii prin alterare". Cand va ajunge insa in Dumnezeu, va avea o "stabilitate pururea in miscare si o identica miscare stabila". "Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocita a celor provi-dentiati cu Providenta, adica unirea firii si a Cuvantului, prin lucrarea Providentei, unire in care nu se mai arata nici timp, nici devenire".

Parintii Bisericii au trebuit sa faca efortul de a depasi mentalitatea culturala impusa de gandirea lui Platon si Parmenide, care au inteles timpul in mod ciclic, asa cum am aratat. Ei considerau eternitatea existenta care persista, iar temporalul ceea ce trece. Omul nu avea decat perspectiva topirii intr-o esenta vesnica impersonala, fara nici un fel de progres sau devenire. Acest aspect a fost foarte bine sesizat de Mircea Eliade si tot el evidentiaza mutatia produsa de gandirea patristica. "Crestinismul este credinta omului modern si a omului istoric, a omului care a descoperit totodata libertatea personala si timpul continuu (in locul celui ciclic)". Istoria este inteleasa ca manifestare a lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, cosmogonia justifica mesianismul si apocalipsa, prin care actul originar al creatiei are o devenire si o implinire, prin proclamarea imparatiei lui Dumnezeu, in acest context, timpul nu are nici o valoare atunci cand este socotit forma ultima si exclusiva a realitatii, dar isi redobandeste sensul pozitiv cand e vazut si folosit ca drum spre Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul exprima acest adevar astfel: "indumnezeirea, ca sa spun pe scurt, e concentrarea si sfarsitul tuturor timpurilor si veacurilor si a celor din timp si din veac. Spre aceasta le este zorul (sfintilor), dorind slava ei in Hristos, ca precum au patimit cu El in veacul acesta, asa sa fie si slaviti impreuna cu El in veacul viitor, devenind intr-un chip mai presus de fire ai lui Dumnezeu dupa har".

Dumnezeu a creat lumea pentru ca aceasta sa se poata impartasi de eternitate, prin comuniunea cu Dumnezeu. Deci, eternitatea poarta in sine posibilitatea timpului, iar timpul posibilitatea impartasirii de eternitate. Fara om, timpul nu ar avea nici un rost, nici existenta reala. Din aceasta cauza, el implica libertatea si varietatea persoanelor umane si vointa lor de a inainta spre un scop. Timpul este intervalul dat spre folosul fiecarei persoane, in vederea desavarsirii sau a condamnarii vesnice.

Precizarea deosebirii intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu ne ajuta sa intelegem prezenta mereu activa a lui Dumnezeu in dezvoltarea temporala a creatiei, fara ca prin aceasta in fiinta lui Dumnezeu sa se produca vreo schimbare. El da anumite fagaduinte poporului evreu, cand socoteste ca acesta este maturizat pentru a le primi. Pregateste trimiterea Fiului in lume si Acesta vine cand aceasta pregatire s-a implinit. El daruieste invierea umanului prin Fiul Sau, cand oamenii pot intelege si primi aceasta inviere. Oamenii insisi, prin lucrarea Fiului si a Duhului Sfant, isi pot pregati propria inviere, pentru viata vesnica viitoare. Comuniunea de aici se poate prelungi in eternitate. Astfel, Dumnezeu traieste in timpul nostru, fara ca aceasta sa insemne o schimbare sau o imbogatire in fiinta Lui. Si daca Dumnezeu traieste in timpul nostru, inca din aceasta viata sfintii traiesc o pregustare a eternitatii Lui, tot asa cum inca din aceasta viata anticipeaza propria lor inviere. Vorbind despre Melchisedec, Sfantul Maxim spune ca acesta "s-a ridicat peste timp si peste fire si s-a invrednicit sa se asemene cu Fiul lui Dumnezeu, devenind prin deprindere, adica dupa har, pe cat e cu putinta, asa cum credem ca e Datatorul harului dupa fiinta". Sfintii sunt comparati cu niste oglinzi in care se vede chipul lui Dumnezeu, pentru ca "nu a ramas in ei nici una dintre trasaturile vechi, prin care se vedea omenescul, ci toate au cedat celor mai tari, asa cum se umple de lumina cerul amestecat cu ea". Toti cei care au crezut si s-au straduit sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu se vor impartasi de eternitate, pentru ca se vor impartasi de comuniunea cu Dumnezeu cel necreat.

Moltmann accentueaza si el rolul pozitiv al timpului sau lucrarea lui Dumnezeu in lumea temporala. Timpul nu-L are pe Dumnezeu numai ca origine si tinta, ci Scriptura Il prezinta pe Dumnezeu si ca lucrand in timp. Istoria nu este, deci, numai a omului, ci si opera a lui Dumnezeu. Pentru acest motiv exista un "timp al fagaduintei", "profetic", un "timp al implinirii fagaduintelor", un "timp mesianic" si unul "eshatologic". Asa s-a desfasurat istoria mantuirii. Dar cum se pot gandi impreuna in actul creator eternitatea divina si temporalitatea creaturii, fara ca una s-o suprime pe cealalta? Moltmann vorbeste de o "automodificare" a eternitatii, fara care nu era posibil si aplicabil timpul creat. Din aceasta perspectiva, nu este absurda intrebarea referitoare la activitatea lui Dumnezeu dinainte de crearea lumii, pentru ca raspunsul nu poate fi decat unul singur: Dumnezeu S-a hotarat sa devina Creatorul lumii. "in aceasta autodeterminare a lui Dumnezeu se gaseste trecerea unica a eternitatii in timp. in acest decret esential (cel creator), Dumnezeu Si-a retras eternitatea in Sine ca sa-Si ia timp pentru creatie si pentru a lasa creatiei Sale timpul, care este al Sau...".

Parintele Staniloae spune ca Moltmann greseste atunci cand deriva timpul din eternitatea lui Dumnezeu, socotindu-l o reducere a acesteia. Acest fapt demonstreaza ca autorul nu face deosebire intre fiinta si lucrarea lui Dumnezeu. Timpul e produsul lucrarii lui Dumnezeu, ca si lumea. Caracter temporal au lucrarile, nu fiinta Sa. Acestea pot fi activate sau oprite, eternitatea fiind atributul exclusiv al fiintei divine.

Creatia poate participa la eternitatea lui Dumnezeu, ca si la celelalte atribute divine, prin miscarea spre El, care se realizeaza in timp. Timpul devine astfel mediul prin care Dumnezeu conduce creaturile spre odihna in eternitatea Sa: "Deci, daca toate fiintele rationale sunt create, ele sunt puse desigur si in miscare, miscandu-se spre existenta cea buna prin vointa de la inceputul lor, dupa fire, pentru faptul ca exista. Iar sfarsitul miscarii este existenta in cel ce se afla in existenta eterna cea buna, precum si inceputul lor este insasi existenta lui Dumnezeu, Care este datatorul existentei si daruitorul existentei bune, inceputul si sfarsitul".

La sfarsitul acestui drum, omul intra in comuniune nemijlocita si iubitoare cu Dumnezeu. Aceasta comuniune, care nu mai poate fi impiedicata sau limitata, este sinonima cu ceea ce Parintii numesc "vesnica existenta buna", pentru ca ea presupune participarea la "Cel ce e singurul existent, vesnic existent si fericit existent". Participarea la vesnicia lui Dumnezeu este sinonima cu ceea ce Parintii numesc "ziua a opta si prima, mai bine zis, ziua cea una si netrecatoare", care devine realitate prin oprirea miscarii creatiei, datorata "aratarii preacurate si atot-luminoase a lui Dumnezeu".

Timpul nu tine de fiinta creatiei, spune Sfantul Maxim. Afirmatia este justificata de faptul ca in viata viitoare el nu mai e trait in desfasurarea lui. Dar tot el precizeaza ca in existenta ei terestra, creatia nu se poate concepe fara timp. Timpul ca atare nu ramane exterior naturii, ci devine chiar de la inceput conditia urcusului ei. Dar e tot asa de adevarat ca in integralitatea sa, creatia are menirea de a depasi miscarea si timpul. "Se poate deci spune ca timpul e conditia relatiei dinamice a creaturii, care n-a ajuns inca in Dumnezeu, cu Dumnezeu Cel etern.

Pr. conf. dr. STEREA TACHE

Pe aceeaşi temă

07 Octombrie 2014

Vizualizari: 5981

Voteaza:

Creatia si timpul in gandirea Sfintilor Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE