Iubirea il face pe om dumnezeu

Iubirea il face pe om dumnezeu Mareste imaginea.

Iubirea il face pe om dumnezeu

 

Marea taina a iubirii este unirea pe care ea o realizeaza intre cei ce se iubesc, fara desfiintarea lor ca subiecte libere. Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul, asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt, ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.

 

Intre cei ce se iubesc nu este separatie. Pe de alta parte, ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. Energia care se comunica de la unul la altul in cei ce se iubesc nu are un caracter fizic si nu se comunica in forma in care se comunica energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor, ci pe sine insusi intreg, fara sa inceteze de a ramane si in sine. E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit si pastrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt: cel iubit sau cel ce iubeste.

 

Desigur, aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om. Aici in primul rand Dumnezeu isi trimite energia in om. Iar erosul divin coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine. Dar nu e mai putin adevarat ca energia divina, odata comunicata omului, aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman, trezita de energia divina. Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om, ci si omul il iubeste pe urma pe Dumnezeu, sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. Daca, dupa cum zice Ioan Scararul, fata celui iubit ne preface in intregime dupa chipul ei si ne umple fata noastra de bucurie si de farmec, inseamna ca o energie a lui e trimisa in noi si lucreaza asupra noastra, dar nu in mod fizic sau subconstient, ci prin voia, afectiunea si constiinta noastra, usurate insa de energia aceea ce lucreaza mai adanc in noi.

 

Aceasta lucrare a chipului fiintei iubite absorbit de fiinta iubitoare si vice-versa a fost observata si descrisa insistent de Ludwig Binswanger. El numeste aceasta absorbire a chipului iubit si transformarea pe care o provoaca: Imaginatie sau inchipuire, in sensul etimologic al cuvintelor. Imaginatia aceasta nu este o simpla fantezie sau iluzie, fara obiect real, ci primirea in suflet a chipului unei fiinte reale, o legatura intima intre doua fiinte ce se iubesc. Chipul fiintei iubite sau iubitoare primit in mine il traiesc ca pe o adevarata sustinere sau intemeiere a vietii mele.

 

Dar Binswanger nu se multumeste cu constatarea acestui fapt al iubirii "imaginative", al bucuriei de a avea chipul fiintei iubite mereu in cuget, ci cauta si o explicatie a ei. Iar explicatia o gaseste intr-o unire fundamentala, realizata intre persoanele ce se iubesc. Noi am vazut ca pe Dumnezeu il experiem in rugaciune ca subiect absolut suveran. Ca subiect suveran experiem si pe orice semen al nostru, cum ne experiem si subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, facut obiect. Dar daca subiectul nu-l pot capta, ceea ce se intampla mai ales in iubire, cand nici nu incerc asa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, in iubire eu totusi il experiez ca daruit mie; eu nu ma simt pe mine ca un ins singuratic in opozitie cu el, sau pe el in opozitie cu mine, caci daca ar fi asa, legatura dragostei ar fi rupta. In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualitatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.

 

Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul' propriu si nu pot dispune singur de el.

 

Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde liberatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt adica al nostru si tu esti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.

 

Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necesar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca as simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie, prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constiinta de "noi".

 

Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca iesire din sine: "Iubirea dumnezeiasca este extatica; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aceea Marele Pavel, cuprins de iubirea:dumnezeiasca si de puterea ei extatica, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 3, 20). Prin iubire este afara de el insusi si aflat in Dumnezeu, dupa propria sa expresie, nemaitraind propria viata, ci viata suveran scumpa a Celui iubit".

 

Propriu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui "noi" comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, cream o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afara de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o proprietate individuala sau comuna, dar le traim in comun; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe "noi", si tu, pe "noi". De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta in mine, sau a mea in tine, ci ca "intalnire", ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si libertate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregire a mea prin tine si a ta, prin mine.

 

Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile tale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta. Apartenenta mea si a ta la un "noi" comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine, ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul "partir c'est mourir un peu". Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce l-am facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui "noi", al unei realitati comune careia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest "noi", fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explica acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarata minune: ca tu ma iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, caci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte ca fara el n-ar putea trai. Dar nu intelege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu-si poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el.

 

Acesta e reversul mandriei si al parerii de sine. Aci se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se sleieste de orice continut. Binswanger citeaza pentru acest fenomen urmatoarele cuvinte din Jean Paul, care vede minunea principala nu in a iubi, ci in faptul de "a fi iubit": "Iubirea cu care ne primeste bunatatea celuilalt este ceva atat de tainic, incat noi nu putem patrunde in intelesul ei, pentru ca nu putem impartasi ideea buna ce si-o face acela despre eul nostru; noi nu intelegem cum ne poate iubi acela, dar ne impacam cu aceasta daca ne gandim ca celalalt din partea sa, intelege tot asa de putin dragostea noastra fata de el".

 

De aceea dragostea crestina e impreunata cu smerenia, intr-un chip analog cu Jean Paul, Dostoievski pune pe Markel, unul dintre personajele sale, sa le intrebe pe slugile sale: "Iubitii mei, bunii mei, de ce ma slujiti? De Se va milostivi Dumnezeu de mine si ma va lasa sa traiesc, va voi sluji si eu pe voi, caci fiecare trebuie sa slujeasca altora".

 

Cu atat mai greu ne e sa intelegem taina iubirii lui Dumnezeu fata de noi si dorinta lui Dumnezeu de a-I raspunde cu iubirea noastra. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existentei noastre eterne si mijlocul desavarsirii noastre.

 

Uneori sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea nici un ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui.

 

S-ar parea, la prima vedere, ca ceea ce ne determina la aceasta delasare de a acorda atentia noastra unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovaraseasca dragostea noastra. Dar smerenia adevarata nu pregeta de a acorda altora toata atentia; sentimentul putinatatii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne faca sa uitam de putina importanta ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordam altuia toata atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine.

 

Simtirea smerita a acestei putinatati a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot plusul pe care-l experiez il reduc la el. Vom vedea ca acelasi sentiment il am atunci cand cresc in dragostea de Dumnezeu.

 

Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunoastere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci virtual el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul celuilalt decat inainte, dar si in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi definit exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-I definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte.

 

Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Aici ni se descopera tot sensul "imaginatiei" lui Binswanger. Dandu-mi seama printr-o experienta directa ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.

 

Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar. In primul rand subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valoare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti. In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine. Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil.

 

In general, imaginatia e produsul unor forte, al unor latente, al unor posibilitati din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui "noi". Si daca cel ce si le imagineaza crede puternic in ele, ceea ce se intampla in dragostea adevarata, forta de la baza lor - in care e antrenata si vointa, comu-nicandu-se din cel ce iubeste, celui iubit - il face pe acesta sa se sileasca si el spre actualizarea lor, facand abstractie de faptul ca in el lucreaza si chipul ideal pe care si l-a facut celalalt despre sine. Indefinitul atat de bogat in latente al subiectului iubit, sau dualitatea imbogatita a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualitati tot ce se exprima prin imaginatia lor, iar foita acestei imaginatii care e forfa dragostei, daca dragostea e adevarata, adica statornica si puternica, reuseste sa actualizeze acele latente in fiecare dintre ei. Astfel chipul celui iubit, idealizat de imaginatia celui ce iubeste, devine o forta model care preface pe cel iubit din zi in zi, in vreme ce si cel ce iubeste actualizeaza tot mai mult chipul idealizat al sau, faurit de celalalt. Propriu-zis, intre chipul meu idealizat de celalalt, si chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciproca o fuziune, si eu, prefacandu-ma dupa chipul idealizat al celuilalt, actualizez in acelasi timp chipul idealizat al meu care a inceput sa devina chipul dupa care se formeaza celalalt. Iar privind fiecare la celalalt, in lumina chipului reciproc idealizat, de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca si chipul idealizat al celuilalt, caci privindu-l unul pe celalalt, fiecare vede un chip idealizat al lui dupa care se modeleaza el insusi. Se intelege ca noul chip al amandurora nu poarta numai trasaturile unuia sau altuia, ci e o sinteza a amandurora, incat nu e o victorie egoista a unui eu, ci a "noastra" asupra egoismului meu si al tau, si o crestere a mea si a ta.

 

Daca ar lipsi imaginatia, chipul fiecaruia s-ar invartosa si si-ar pierde frumusetea. Imaginatia e forta prin care cel ce iubeste scoate ca un scafandru, din bogatia indefinita a celui iubit, frumuseti si lumini si transparente noi pe chipul aceluia si apoi pe chipul sau, sau pe chipul comun, si in parte il imbogateste pe acela in mod real cu ele. Cand imaginatia se opreste, s-a stins iubirea. Forta imaginatiei e iubirea, si forta iubirii este imaginatia. Si intrucat iubirea e in contact cu o realitate adanca adevarata, imaginatia are si ea o baza reala. Pe de alta parte, ele au o putere creatoare reala.

 

Dar putem merge un pas si mai departe in clarificarea intregii puteri a acestei imaginatii. Precum am vazut mai inainte, cel ce iubeste, descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobori si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu. Dar noi am vazut ca cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu adulmeca, in legatura cu indefinitul propriu, si infinitul divin.

 

Desigur, calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propriu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, intr-un "noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" Iui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un "trup" cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare.

 

Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e Duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa urce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 25149

Voteaza:

Iubirea il face pe om dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE