1. Filocalia, ca colectie de scrieri preocupate de metoda urcusului duhovnicesc al persoanei, e firesc sa acorde atentia principala starilor interioare ale persoanei, analizei patimilor si virtutilor, si mijloacelor de curatire a celor dintii si de sadire si dezvoltare a celor din urma. Dar ea nu uita sa acorde si impartasirii cu trupul si sangele Domnului, in cadrul Sfintei Liturghii a comunitatii, o importanta decisiva ca mijloc de crestere duhovniceasca a persoanei. O staruinta deosebita in descrierea acestei importante a impartasirii euharistice in infaptuirea urcusului duhovnicesc al persoanei se pune in "Cele o suta de capete" ale lui Calist si Ignatie, traitori in secolul XIV. Autorii afirma aceasta importanta in mod direct la inceputul cap. 91, dedicat, impreuna cu cap. 92, Sfintei Impartasanii. Dupa ce au descris toate celelalte mijloace necesare purificarii omului si inaintarii lui spre unirea cu Dumnezeu, ei declara la inceputul acestui capitol: "Dar nimic nu ne ajuta si nu contribuie asa de mult la curatirea sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amandurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire, ba si la biruirea patimilor si a demonilor, sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca impartasirea si comuniunea continua, cu inima si cu simtire curata, pe cat e cu putinta omului, cu prea curatele si nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu insusi cinstitul trup si sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos".

Precum vedem nu se neglijeaza nicidecum Liturghia comunitatii in viata duhovniceasca a acelor credinciosi care au pornit pe calea urcusului duhovnicesc intr-un mod de asceza calugareasca, sau de linistire in retragere. Ba in spiritul declaratiei de mai sus se poate spune, in general, ca viata duhovniceasca a persoanei nu se dezvolta intr-o izolare de comunitate euharistica, iar comunitatea euharistica nu ramane neinfluentata de dezvlotarea vietii duhovnicesti a persoanei. Acestea nu reprezinta doua ordini despartite. Urcusul duhovnicesc al persoanei se alimenteaza din comunitatea euharistica, din impartasirea in comun cu ceilalti credinciosi, cu trupul si sangele Domnului, si prin aceasta urmareste o cat mai deplina armonizare cu El si cu comunitatea. Aceasta corespunde de altfel cu faptul ca tinta ultima a urcusului duhovnicesc al persoanei este iubirea de Dumnezeu si de ceilalti oameni, sau deplina incadrare in Imparatia lui Dumnezeu, care e comuniunea desavarsita a tuturor si care nu se poate infaptui decat in Hristos, izvorul iubirii nesfarsite pus noua de Dumnezeu la dispozitie in Hristos. La randul ei, comunitatea sporeste tot mai mult in caracterul ei de viata in comunitate, prin viata tot mai duhovniceasca a membrilor ei, sau macar a unora dintre ei, in Dumnezeu, sau in Hristos, izvorul iubirii sau al comuniunii dintre toti.

Iar trupul Domnului, oferit noua in Euharistie, are puterea sa ne induhovniceasca si chiar prin aceasta sa ne faca sa sporim in comuniune nu numai cu El, ci si cu ceilalti membri ai comunitatii, prin faptul ca e un trup jertfit si sfintit, sau curat de orice pornire egoista, ba dimpotriva, plin de elanul jertfirii pentru noi, plin de elanul de a ni se darui, pentru ca si noi sa luam acest elan al daruirii noastre lui Dumnezeu si celorlalti oameni. Trupul rastignit si inviat la Domnului e fermentul indumnezeirii sau ridicarii noastre peste noi, al elanului mortii fata de noi insine si al deschiderii pentru viata invierii ce curge din Hristos in noi. Iar trupul inviat al Domnului are in el acest elan, de a ni se darui, de a iesi din El insusi, si de a ne face si pe noi plini de acest elan, pentru ca e coplesit de Duhul Sfant, care e Duhul comuniunii, Duhul care nu poate ramane in nici un fel de granite, care prin trup iradiaza in cei ce au alte trupuri.

In trupul lui Hristos sunt active puterile indumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfant, dar fara sa se dispenseze de simtirile si de lucrarile trupului. Dintr-un om curat in sufletul si in trupul lui - caci numai curatia aceasta a omului total e curatie reala - iradiaza in noi o unda de putere curatitoare. Functiunile din trupul Domnului, intru totul curate si de aceea pline de elanul daruirii ce vin in noi impreuna cu trupul Lui, imprima o putere curatitoare functiunilor trupului nostru, deci un elan de daruire curata in toate directiile. Calist si Ignatie citeaza in acest sens cuvintele lui Ioan Scararul "Daca un trup ce se atinge de alt trup se schimba in puterea sa de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu maini neprihanite?".

Curatia aceasta produsa in noi de trupul Domnului cand il primim cu un efort de a ne insusi si cu vointa noastra aceasta curatie ne face nebiruiti de orice ispita spre rau si puternici in orice pornire spre bine. Sfintul Ioan Scararul citeaza pentru puterea aceasta a Sfintei Impartasanii cuvintele urmatoare ale unui barbat duhovnicesc: "Sf. Ioan de Bostra, barbat sfant si avand putere peste duhurile necurate, a intrebat pe draci, care locuiau in niste fetite furioase si chinuite de ei cu rautate: "De care lucruri va temeti voi la crestini?". Acestia au raspuns: "Aveti cu adevarat trei lucruri mari: unul pe care il purtati atarnat de gatul vostru; unul cu care va spalati in biserica; si unul pe care il mancati in adunare (in synaxa)". Intrebandu-i iarasi: "Din acestea trei, de care va temeti mai mult?", au raspuns: "Daca ati pazi bine aceea cu care va impartasiti, n-ar putea nici unul din noi sa faca vreun rau vreunui crestin".

In acelasi spirit, Calist si Ignatie citeaza din Sfantul Ioan Gura de Aur cuvintele: "Hristos ne-a dat putinta sa ne saturam de trupul Lui, ridicandu-ne la o prietenie si mai mare si aratandu-ne dorul Lui catre noi. Caci nu se da pe Sine celor ce doresc, numai ca sa-L vada, ci si ca sa-L atinga, sa-L manance si sa se sadeasca in trupul Lui si sa se uneasca cu El si sa-si sature intreg dorul". Mai mult chiar, dat fiind ca in orice lucrare a trupului e subiectul insusi lucrator, lucrarile lui Hristos intiparindu-se in lucarile trupului meu, El insusi devine subiectul lucrarilor mele si eu subiectul lucrarilor sale. Iar aceste lucrari fiind pline de Duhul, care e elan de iubire daruitoare, eu insumi devin subiectul acestor lucrari insufletite de elanul iubirii daruitoare a lui Hristos.

Caci impartasindu-ne de trupul lui Hristos, nu-l farimitam ca pe o carne, omorandu-l, ci el ramane intreg, viu si activ in noi, dar intiparit cu toate lucrarile Lui in toate lucrarile trupului nostru, incat putem spune ca noi devenim purtatorii trupului Sau si El purtatorul trupului nostru, El subiectul ochiului nostru, al miinii noastre, iar noi subiectul ochiului Lui, al mainii Lui curate si pline de elanul faptuirii curate. Mai bine-zis, El devine subiectul unic al ochilor nostri curatindu-i si umplindu-i de bunavointa, ai manilor noastre care cauta prin duhul comuniunii ce le insufleteste sa se intinda unele altora cu prietenie si spre ajutorare, sau sa se intinda la rugaciune unele pentru altele. Caci spune Sfantul Simion Noul Teolog: "Noi devenim madularele lui Hristos si Hristos devine madularele noastre".

Fiecare dintre noi intram intr-o simfonie de simtiri si de fapte ale unora pentru altii, devenim un corp de simtiri si de intentii in corpuri materiale deosebite, umplute de acelasi Hristos. Totusi, aceasta nu inseamna o confundare a eului meu cu eul lui Hristos, nici a eurilor noastre intreolalta. Daca ar fi asa, n-am mai trai fericirea iubirii intre noi si Hristos si intre noi insine, nici elanul daruirii reciproce. Lucrand Hristos in mine, El lucreaza intr-un fel in care eu constitui sa ma simt ca cel ce ma bucur de lucrarea Lui, ca de o lucrare ce depaseste prin revarsarea ei in mine nesfirsit pe a mea, iar pe a altora ca un dar iubitor ce mi se face. Simtirea iubirii reciproce ce vine din aceasta impreuna-lucrare, se arata si in aceea ca, data fiind infinitatea iubirii, pe care eu niciodata nu o pot primi si darui intreaga, eu insetez totdeauna dupa si mai multa primire si daruire a ei. Tot Sfantul Simion Noul Teolog zice: "Cand eu beau, totodata insetez… eu doresc sa am tot si sa beau de e cu putinta toate abisurile deodata; dar cum aceasta e cu neputinta, iti spun ca eu sunt mereu insetat, desi in gura mea e mereu apa ce curge, ce debordeaza in paraie. Dar cand vad abisurile, mi se pare ca nu beau deloc, pentru ca doresc sa am tot, desi am din belsug apa toata in gura mea. Eu sunt totdeauna un cersetor, desi posed cu adevarat totul unit cu putinul ce-l beau".

Sunt unit cu Hristos, dar unit in forma paradoxala a dialogului in care fiecare cere raspuns si primeste raspuns, da si primeste simtiri si asigurari de iubire. Hristos nu vrea numai sa-mi arate si sa-mi dea iubirea Lui, ci vrea ca si eu sa-I dau iubirea mea. E unirea unui schimb continuu. Dar insasi iubirea mea cu care raspund iubirii Lui e alimentata de iubirea Lui.

Acelasi lucru se intampla si intre mine si ceilalti. Si aceasta cu atat mai mult cu cat acelasi Hristos lucreaza in toti. Lucrand in mine, trezeste iubirea mea fata de El care e in toti si ii face pe toti sa-mi arate iubirea lor, trezita de lucrarea iubirii lui Hristos in ei. Din toti ma iubeste Hristos, dar ma iubesc si ei odata cu Hristos si eu ii iubesc pe toti, dar si Hristos ii iubeste din mine. E unirea unei primiri si daruiri continui nu numai intre mine si Hristos in izolare, ci in comuniunea intre toti. Sfantul Simion zice: "Daca voiesti tu, vei deveni madular la lui Hristos si la fel toate madularele noastre - ale fiecaruia din noi - vor deveni madulare ale lui Hristos si Hristos madularele noastre".

Unirea intre madularele unui organism, ale unui corp e o unire de dare si primire, o unire de schimb, in care madularele nu se confunda, ci se promoveaza si se sustin in armonie. Asa este intre cei ce au devenit si sporesc prin impartasirea de acelasi Hristos un singur corp al Lui in multe madulare. Iubirea lui Hristos iradiaza din toti, ii uneste pe toti, ii tine in bucuria de a iubi si de a fi iubiti, ii uneste pe toti in iubirea aceasta a schimbului nu numai cu Hristos, ci si intreolalta. Astfel, toti lucreaza in mine prin Hristos si eu lucrez in toti prin Hristos, ma bucur de iubirea tuturor si toti se bucura de iubirea mea, cresterea mea personala este o crestere in legaturile cu toi, impreuna cu cresterea tuturor, cu cresterea intregului trup. Sanatatea si vigoarea mea ca madular al trupului e conditionata de armonia cu toate madularele trupului tainic al lui Hristos. La randul lui, trupul intreg creste in vigoare duhovniceasca prin vigoarea madularelor, prin schimbul cat mai activ de iubire si de putere duhovniceasca intre ele.

Prezenta aceasta vie si lucratoare a lui Hristos ca subiect intreg in noi, lucrand la induhovnicirea noastra, se explica din faptul ca trupul fiecaruia din noi care primeste trupul lui Hristos nu e separat de suflet si nici trupul lui Hristos nu e despartit de sufletul si de dumnezeirea Lui. Astfel, persoana omeneasca primeste trupul lui Hristos nu numai in trupul ei, ci si in sufletul ei, pentru ca primeste trupul lui Hristos impreuna cu sufletul si cu dumnezeirea Lui. Calist si Ignatie citeaza din Sfantul Ioan Damaschin in acest sens urmatoarele cuvinte: "Si painea si vinul nu sunt chip al trupului si al sangelui lui Hristos, sa nu fie, ci insusi trupul lui Hristos cel indumnezeit si insusi sangele Lui … Caci este trupul si sangele lui Hristos, care intra in constitutia sufletului si trupului nostru, netopindu-se, nestricindu-se, netrecand in ceea ce dam afara, ci ramanand in fiinta noastra, ca pricina conservarii noastre, ca mijloc de curatire a toata intinaciunea… Trupul Domnului este trup de viata facator, pentru ca s-au zamislit din Duh de viata facator. "Ca ceea ce se naste din Duh, Duh este" (Ioan III, 6). Iar aceasta o spun nu ca sa desfiintez firea trupului, ci voind sa arat ca e de viata facator".

Asa cum sufletul nostru este in trupul nostru, asa e, in oarecare fel, si trupul nostru, prin radacinile rationalitatii si sensibilitatii lui, in sufletul nostru. Dar atunci cu atat mai mult Hristos cel inviat, adica cu trupul nesfarsit induhovnicit, si deci, inseparabil de plinatatea Duhului, e in oarecare fel si in sufletul nostru, induhovnicindu-l; e in sufletul nostru chiar dupa iesirea lui din trup, daca l-am primit des in noi in cursul vietii pamantesti si am trait in El, prin vointa, prin gandirea si prin faptele noastre, care au lucrat la induhovnicirea trupului si a sufletului nostru. De aceea suntem sa impartasim pe bolnavi inainte de a pleca din viata aceasta; de aceea spunem ca ne impartasim cu trupul si cu sangele Domnului "spre viata de veci"; sau ca trupul si sangele Domnului sunt merinde pentru drumul pe care pornim, plecand din viata aceasta.

Prin mancarea trupului si sangelului lui Hristos, pnevmatizate si indumnezeite, am hranit chiar sufletul nostru, intarind prin induhovnicirea lui, radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru, care-si are ultimele temelii implintate in adancimea sufletului si prin el in Dumnezeu. Dualismul intre suflet si trup e depasit, intr-un anumit fel in unitatea ratiunii ontologice a personei umane, aflate in Dumnezeu. Prin mancare am asimilat in oarecare fel trupul lui Hristos, cu puterile lui Pnevmatizate si pnevmatizatoare, in insusi sufletul nostru, sau viceversa, insusi sufletul Lui, indumnezeit ia in Sine odata cu sufletul nostru. Despartirea intre suflet si trup nu se produce nici chiar la moarte atat de total cum ne inchipuim. Cu atat mai mult e valabil aceasta cand sufletul si trupul nostru sunt in Hristos, in care, ca in Logos, preexista ratiunea persoanei noastre integrale si in care dupa intrupare si inviere, osmoza intre suflet si trup si deci si intre indumnezeire si compusul uman a atins treapta culminanta.

Trupul inviat al lui Hristos este painea de viata facatoare care va hrani si pnevmatiza cu puterea Sa pnevmatica netrecatoare sufletul nostru si radacinile rationale si sensibile active ale trupului nostru, facandu-le astfel in stare sa invie trupul nostru atunci cand va fi cu putinta sa se faca aceasta pentru intreaga comunitate umana si in contextrul transfigurarii intregii materii. Hristos este ipostasul, sau temelia ultima si etern vie a ipostasurilor noastre, cand acestea cred in El si se unesc cu El. Trupul lui Hristos atat de pnevmatizat, atat de coplesit de Duhul dumnezeiesc, atat de subtiat prin Duhul si de iradiant de putere prin Duhul prin toti porii lui, ca se poate numi si trup de viata facator.

Dar ceea ce primim in mod deosebit prin Sfanta Impartasanie e Duhul dumnezeiesc, care intareste sufletul nostru in biruirea proceselor nelibere ale naturii trupului nostru si unifica faptura cu Dumnezeu.

Calist si Ignatie citeaza in acest sens urmatoarele cuvinte din Sfantul Macarie: "Precum vinul se amesteca in toate madularele celui ce bea si se preface in el si el in vin, asa cel ce bea sangele lui Hristos se adapa cu Duhul dumnezeiesc, se amesteca cu El, iar prin Euharistie cei ce se impartasesc cu vrednicie, se invrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfint si asa sufletele pot sa vietuiasca in veci".

Dar Duhul Sfant primit in suflet, se salasluieste si in trup. Caci in suflet sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului. Sufletul nostru devine pnevmatic, se intareste in ceea ce are superior naturii si e ridicat chiar peste treapta spirituala creata si poate pnevmatiza si trupul, sau radacinile lui rationale si simititoare aflate in suflet. Sufletul dobandeste astfel o putere neasemanat mai mare de induhovnicire, de subtiere a trupului. Unirea intre suflet si trup si a amandoua cu Duhul dumnezeiesc e tot mai mare, prin coplesirea trupului de suflet si a amandurora de Duhul dumnezeiesc, pentru ca devine tot mai mare unirea sufletului si a trupului cu trupul insufletit al lui Hristos si in trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc l-a pnevmatizat, l-a subtiat, l-a indumnezeit, l-a transfigurat deplin, l-a facut iradiant la maximum prin transparenta Lui luminoasa si incadescenta. Daca dupa Sfintul Maxim Matrurisitorul, dualitatea e depasita in sfinti (intelegem dualitatea functionala activa, nu cea virtuala de substanta), cu atat mai mult in Hristos. Prin impartasirea de El, se incepe depasirea acestei dualitati si in cei ce se impartasesc des si cu credinta tare si curata. Prin aceasta sufletul adus in unirea cu Dumnezeu, va putea trai in veci si va da in parte si trupului taria sa copleseasca procesele naturale inca in lumea aceasta, iar prin intarirea si pnevmatizarea radacinilor lui rationale in suflet, sufletul va putea sa invie trupul la sfarsitul lumii, la o viata nesupusa in veci descompunerii.

Aceasta inseamna ca sufletul celui ce se impartaseste cu trupul Domnului, se impartaseste propriu-zis cu dumnezeirea. Pe de alta parte, trupul lui Hristos e atat de intim strabatutde Duhul Sfant, sau de dumnezeirea lui Hristos, ca hranind trupul omului nu se poate spune ca nu hraneste acest trup si cu Duhul Sfant. De altfel, Duhul Sfant, ca foc personal al iubirii treimice, face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifesta aceasta caldura a iubirii in planul uman, adica in relatiile omului cu Dumnezeu si in relatiile omului cu ceilalti oameni, facand din persoanele insesi niste transmitatoare ale focului iubirii.

2. Dar faptul ca jertfa euharistica sporeste nu numai viata duhovniceasca a comunitatii, ci si a persoanelor din ea, prin aceea ca prilejuieste salasluirea lui Hristos in fiecare persoana care apartine comunitatii, are, ca urmare, ca Hristos salasluit prin impartasirea euharistica in interiorul pesoanei, se salasluieste in interiorul cel mai intim al acesteia ca un arhiereu in interiorul unui altar, primind acolo jertfele persoanei respective si aducandu-le impreuna cu ea lui Dumnezeu-Tatal. Liturghia comunitatii se prelugeste astfel intr-o liturghie personala, sau isi prelungeste lucrarea intr-o opera de induhovnicire continua a credinciosului. Desigur, nu ajunge ca credinciosul sa se impartaseasca o singura data cu trupul si cu sangele euharistic al Domnului, pentru ca liturghia interioara sa se prelungeasca la nesfarsit si in mod neslabit in el. Din citatele anterioare din Ioan Scararul si Sfantul Ioan Gura de Aur am vazut cat de importanta este atingerea noastra de trupul Domnului si primirea Lui, cat mai des pentru lucrarea Lui eficienta in noi. Energiile dumnezeiesti ale lui Hristos si deci, Hristos insusi, isi prelungesc lucrarea lor in noi, dar ele pornesc din trupul Lui si de aceea e nevoie sa primim cat mai des acest trup.

Realitatea acestei liturghii sau jertfiri interioare a infatisat-o cu deosebire Sfantul Marcu Ascetul. E drept, ca el vede aceasta salasluire a lui Hristos in noi efectuandu-se inca de la Botez, dar el mentioneaza ca odata cu Botezul primim si trupul lui Hristos prin Sfanta Impartasanie. Legatura stransa intre Botez si Euharistie au pus-o in relief toti Parintii. Amintim pe Nicolae Cabasila si pe Teofan al Niceii. Cel din urma zice: "Pe cei ce intentioneaza sa-I uneasca cu Sine ca pe niste madulare ale sale, le face mai intai de acelasi chip cu capul, prin Botez, apoi prin comunicarea si impartasirea trupului si sangelui Sau propriu, lipseste de Sine si intreolalta madularele acestei deiforme. Pentru aceasta Botezul premerge Sfintei Impartasanii".

Dar iata cum descrie Sfantul Marcu Acetul aceasta lucrare arhiereasca a lui Hristos in noi si angajarea noastra in ea. "Templul (personal) este locasul sfant al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu. In sfarsit, altarul este masa nadejdii asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gandul intai nascut al fiecarei intamplari, ca un animal intai nascut, ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce neintinat. Caci si acest templu are un loc in partea din launtru al catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inaintemergator (Evr. VI, 20), locuind de la Botez in noi, "afara numai daca nu suntem crestini netrebnici" (II Cor XIII, 5). Acest loc este incaperea cea mai din launtru, mai ascunsa si mai curata a inimii, incapere care daca nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala (cuvantatoare) si intelegatoare, nu putem cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti de au fost primite jertfele de ganduri, sau nu. Caci precum la inceput, in vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot asa se intampla si acum. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc, de care a spus: "Foc am venit sa arunc in lume si cat as vrea sa fie inca de acum aprins" (Luca XII, 19). El le primeste in focul iubirii Sale si odata cu ele ne primeste pe noi insine in acest foc al iubirii.

Dar numai dupa ce ne-am curatit de patimi, strabatand drumul poruncilor, adica dupa ce am facut totul ca sa crestem spre iubirea lui Hristos, putem aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile noastre de la prima lor aparitie, adica "nemuscate de fiarele", sau de patimile noastre care le trag spre pacat si le murdaresc. Ele sunt si o jertfa cuvantatoare, pentru ca sunt un raspuns la cuviatul soptit de Hristos in constiinta noastra, cuvant prin care le cere.

Dar cu totul remarcabila este observatia Sfantului Marcu Ascetul, ca precum noi mancam, in Liturghia comunitatii, trupul lui Hristos, asa in aceasta liturghie interioara, Hristos mananca, adica isi face proprie mintea noastra. "Caci facand asa, precum la inceputul credintei venite prin Botez, trupul lui Hristos s-a facut mancare credinciosului, tot asa acum mintea, devenita tare in credinta, si curata, prin lepadarea gandurilor si prin nadejdea intelegatoare, se face mincare lui Iisus".

Legatura intre Liturghia comunitatii si liturghia interioara ca deplina fructificare a aceleia, se exprima aici cu toata claritatea. Devenita curata de alte impatimiri, prin iubirea adusa in noi de trupul euharistic al Domnului, mintea noastra, indreptata acum intreaga spre Hristos, se face, ca una ce e plina de iubirea Lui, mancare placuta lui Hristos. Din iubirea Lui fata de noi, comunicata noua odata cu trupul Sau in Euharistie, creste iubirea noastra fata de El, mainfestata in daruirea tuturor gandurilor noastre exclusiv Lui. Iar aceasta insemnand daruirea noastra lui Hristos. El ne primeste acum cu o iubire primitoare din placerea ce o are fata de noi, cata vreme in daruirea trupului Sau ne-a aratat o iubire daruitoare. In Euharistie a coborat El la noi, acum ne ridica El in Sine.

Deosebim doua aspecte in slujirea de Arhiereu permanent a lui Hristos: unul prin care ni se daruieste ca Cel ce s-a adus jertfa Tatalui, pentru a imprima si in noi pornirea de a ne aduce jertfa Tatalui impreuna cu Hristos; si alta prin care primeste jertfa noastra pentru ca, asimilindu-o jertfei Lui, s-o aduca astfel Tatalui, aratandu-I unirea Lui cu noi in iubire, ca o iubire comuna fata de Tatal Lui, pe care l-a facut si Tatal nostru dupa har. Asa se infaptuieste intreg scopul jertfei lui Hristos, sau al arhieriei Lui, intreg planul mantuirii sau al infierii noastre dumnezeiesti. El se aduce intai, sau pe Golgota Tatalui, pentru ca pe urma in Euharistie sa ne se daruiasca cu aceasta simtire de jertfa si noua, ca apoi in liturghia interioara sa ne aducem si noi jertfa Lui, pentru ca asimilind-o cu a Sa, sa ne aduca si pe noi jertfa Tatalui impreuna cu Sine.

Ideea ca noi ne mantuim intrucat ne aducem in Hristos jertfa curata Tatalui si in felul acesta ne sfintim, a intemeiat-o pe larg Sfantul Chiril din Alexandria in opera sa: "Inchinare in duh si adevar". Iata unele texte al lui in acest sens: "Dupa ce s-a sculat din morti Emanuel, noul rod al omenirii intru nestricaciune, s-a suit la cer, ca sa se arate acum pentru noi fetii lui Dumnezeu si Tatal (Evr. IX, 24), nu aducandu-Se pe Sine insusi sub vederea Lui (caci El este pururea imperuna cu Tatal si nu e lipsit de El ca Dumnezeu), ci aducandu-ne in Sine sub vederea Tatalui mai vartos pe noi ce ce eram in afara fetii Lui si sub mania Lui din pricina neascultarii. Asadar, in Hristos castigam putinta de a veni in fata lui Dumnezeu. Caci ne invredniceste de acum de privirea Lui, ca pe unii ce suntem sfintiti". Sau: "Asadar, s-a junghiat El pentru pacatele noastre, dar ne-am ingropat si noi impreuna cu El, suportand moartea, nu cea trupeasca, ci omorand madularele cele de pe pamant si ne mai vietuind lumii, ci mai virtos lui Hristos si prin El Tatalui". Sau: "Fumul ce se ridica din miel (in Vechiul Testament), e un chip al Celui ce din pricina si de dragul nostru se inalta spre Tatal intru miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El, care au intru nadejde stalucirea slavei si a imparatiei sigure si pe langa aceasta bucuria de desfatarile vesnice". Sau: "Caci jertfa noastra e primita si placuta lui Dumnezeu pentru patima lui Hristos cea mantuitoare. Si aceasta socotesc ca este ceea ce a spus insusi Mantuitorul: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5). Asadar, in chip necesar bunele miresme ale lui Hristos, amestecandu-se intr-un mod oarecare cu cele ale noastre se ridica impreuna spre Tatal. Caci nu suntem altfel primiti decat numai prin Hristos". Nu suntem primiti decat in stare de jertfa, de predare a noastra, prin iesirea din egoism, dar in acesta stare de dar curat, desavarsit, nu ajungem decat intiparindu-se in noi jertfa lui Hristos, ca sa murim si noi noua insine si lumii, cum a murit Hristos, si din puterea jertfei lui Hristos.

Precum se vede, Sfantul Chiril largeste intelesul jertfei ce o asociem la jertfa lui Hristos pentru a fi adusa Tatalui, la toata viata si la toate faptele noastre, nevazand-o numai in ganduri. Toata viata noastra poate deveni astfel o jertfa vie, deci o prelungire a Liturghiei. Desigur, si Sfantul Marcu Ascetul, cand vorbeste de ganduri, se gandeste la ele ca radacini ale faptelor noastre.

In acest sens ne indeamna si Ava Dorotei sa aducem intreaga noastra viata lui Dumnezeu prin Hristos. Pornind ca si Sfantul Chiril din Alexandria de la jertfele din Vechiul Testament ca tipuri, el zice: "Acele jertfe si arderi de tot erau simboale ale sufletelor ce voiesc sa se mantuiasca si sa se aduca pe ele lui Dumnezeu … Bratul (spun Parintii) e faptuirea. Caci faptuirea se face prin maini. Bratul e putera mainii. Deci aduceau puterea mainii drepte, adica a faptelor bune. Caci prin dreapta se intelege binele".

3. Dar impartasirea de Hristos in cadrul Liturghiei comunitatii nu are ca urmare numai o daruire a gandurilor si a faptelor noastre lui Hristos si prin El Tatalui, ci pentru cei ce au inaintat duhovniceste, si o traire in cele mai adanci si mai bogate strafunduri ale Dumenezeirii. Am vazut ca aceasta ni se da de inteles si de catre Sfantul Marcu Acetul, cand afirma ca Hristos mananca mintea noastra plina de iubirea fata de El. Prin aceasta, El insusi se face subiectul ei, dandu-I sa cunoasca adancimile tainelor Lui dumnezeisti.

Dar faptul acesta ne este descris mai staruitor de Patriarhul Calist in cap. 55 din scrierea sa: "Raiul". Si pentru ca bogatia nesfarsita a lui Hristos e imbratisata de minte numai cand se intalneste cu El ca Unul, caci numai asa gusta in El totul, mincarea euharistica suprema a lui Hristos e echivalenta cu patrunderea in El ca Unul nesfarsit. Experienta acestei bogatii nesfarsite de catre mintea iesita din orice impartire intre ganduri marginite, pentru a putea castiga prin contemplarea Unului cel nemarginit si ea nemarginirea, bogatia aceasta infinita nu mai poate fi exprimata prin cuvinte, care indica lucruri marginite, definite. Experienta aceasta se traieste in tacere. Atunci mintea vede in mina Domnului potirul plin de totalitatea "amestecarii neamestecate" a celor doua firi, care cuprind toata realitatea necreata si creata, adusa la unitate. Ea mai bea din acest potir, umplandu-se de "betia treaza" a unei bucurii negraite si indescriptibile. Dar mintea cunoaste atunci totodata ca nu poate bea in veacul acesta, pana la fund, vinul cuprins in potirul pe care il tine prin mana preotului insusi Hristos si in care El insusi stoarce din trupul Sau, ca dintr-o vita, vinul care e de drept sangele Lui, care ne da viata si ne incalzeste si ne uneste cu El prin iubire. In aceasta experienta intre impartasirea euharistica sau urmarea ei si trairea duhovniceasca cea mai inalta nu mai e nici o despartire. Ele au devenit cu desavarsire una.

Iata cum descrie patriarhul Calist experienta acestei supreme uniri cu Hristos, prilejuita de impartasirea euharistica: "Cand mintea vede in Hristos adevarul (realitatea suprema si totala) in chip unitar, e vremea a tacea (Ecl. III, 7). Caci e vremea in care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei si al veseliei duhovnicesti; e vremea vederilor de taina si al impartasirii de realitatile mai presus de fire. De fapt, atunci minea vede limpede potirul in mana Domnului, plin de vinul amestecarii neamestecate; contempla cat se poate de vadit turnarea din acesta in acesta (Ps. LXXIV, 8) si cunoaste lamurit ca drojdia lui nu s-a desertat". Patriarhul Calist pare a intelege prin turnarea dintr-un potir in altul, de care a vorbit si psalmistul, turnarea din potirul trupului lui Hristos in potirul trupului nostru. Iar faptul mentionat tot de psalmist ca drojdia, sau partea cea mai din fund a sangelui nu se desarta din trupul lui Hristos in trupul nostru, o explica patriarhul Calist insusi in continuare, zicand: "Caci stafundul revarsarii bunatatii dumnezeiesti si, asa zicand, adancul bogatiei si capatul final al harului nu se descopera nimanui din noi desertat in viata de acum, chiar daca s-ar invrednici de cel mai inalt urcus spre Dumnezeu si de cea mai inalta indumnezeire. Caci capatul si desavarsirea se pastreaza tuturor spre impartasire in veacul viitor". Caci abia atunci, "dupa ce oglinzile se vor desface si adevarul se va descoperi in chip vadit, vom ajunge la simtirea tainei care acum e acoperita in chip tainic".

Astfel, impartasirea euharistica repetata in viata pamanteasca si urcusul duhovnicesc al daruirii noastre lui Hristos, hranit de acea impartasire, ne conduc spre impartasirea desavasita si descoperita de Hristos din viata viitoare, cand deosebirea dintre impartasirea de Hristos si inaltimea culminanta a vietii noastre in El va inceta.

Cei ce asculta pe pamant indemnul: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. XXXIII, 8), traiesc in atat cat pot bea acum, setea lor de tot mai mult, si in acelasi timp siguranta ca vor bea in viata viitoare, pana la fund, vinul bucuriei plin de Duhul iubirii lui Hristos. Ei pot spune: "Si mila Ta cea necuprinsa, data noua acum, ca dintr-un adanc, ca un vin, ne va urma pe noi in toate zilele vietii noastre" (Ps. XXII, 8) adevarate, adica a celei viitoare, statornice si nemuritoare, cum zice partiarhului Calist: "Caci pururea vom avea bunatatile dumnezeiesti viitoare si vom fi in ele, de vom gusta din amandoua partile vinului potirului de viata facator si nou, aflat in mana Domnului, si de vom bea din el in toate zilele".

Impartasirea de trupul si sangele Domnului e impartasirea de realitatea eshatologica, nu numai intrucat e impartasirea de trupul care a depasit coruptia si moartea, de trupul de dincolo de moarte, ci si intrucat la impartasirea acoperita si nedeplina de aici, ni se da asigurarea impartasirii descoperite si depline din viata viitoare. Impartasindu-ne aici de trupul Domnului, traim in trupul Lui primit, forta atragerii noastre spre impartasirea deplina si descoperita cu El in viata viitoare. In impartasirea euharistica traim dinamica eshatologica a Euharistiei, traim atractia spre culmea impartasirii depline, exercitata din ea asupra noastra. Iar aceasta e nu numai atractia spre impartasirea totala si descoperita de trupul lui Hristos, ci si spre desavarsirea noastra duhovniceasca si spre viata in trupul inviat si incoruptibil. Caci Euharistia ne da puterea sa sporim in desavarsire, sa sporim nu numai datorita faptului ca ne-am impartasit de trupul atotcurat al Domnului, ci si pentru a ne face apti, sau pentru a ne deshide unei impartasiri depline si descoperite a Lui. "Deci, continua patriarhul Calist, din ceea ce este aratat, cunosc in chip cuvenit, ceea ce e ascuns si din ceea ce se varsa, am dovada a ceea ce e la temelie si din ceea ce e din parte ca dintr-o arvuna imi dau socoteala de ceea ce voi lua in viitor".

Aceasta corespunde si cu rugaciunea pe care o rostim dupa impartasire, la sfarsitul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur si a Sfantului Vasile cel Mare: "O, Pastile cele mai mari si sfintite, Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea. Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine mai adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale".

Hristos este Pastele nostru prin excelenta si continuu. El ne trece in mod real si continuu si tot mai mult din planul vietii pamantesti in planul vietii indumnezeite si fara de moarte. Si o face aceasta in mod principal prin impartasirea de El in Euharistie. Iar trecerea aceasta se arata in noi prin sporirea noastra duhovniceasca continua.

Parintele Dumitru Staniloae

• Sfantul Macarie Notara, episcopul Corintului
  Publicat in : Vietile sfintilor