Partasia de Duhul Sfant

Intrarea omului in imparatia lui Dumnezeu presupune nasterea sa din nou. Aceasta se realizeaza la Botez prin harul Sfantului Duh: "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu poate intra in imparatia lui Dumnezeu". Prin Botez, care este participare la asemanarea mortii lui Hristos, omul se elibereaza de robia lumii si accede la viata in Hristos. Viata aceasta este viata de sfintenie si se deosebeste total de viata simturilor. In vreme ce viata simturilor sta sub semnul legii acestei lumi si sfarseste in moarte, viata cea in Hristos biruieste moartea si duce la libertatea Duhului. Insa biruinta asupra mortii se realizeaza prin acceptarea ei la nivelul lumii acesteia. Iar acceptarea aceasta este cu putinta prin nadejdea invierii.

Botezul reprezinta inceputul adevaratei vieti a credinciosului. Prin el omul se imbraca in Hristos, in persoana Caruia s-a realizat innoirea firii omenesti, si participa in mod anticipat la viata Lui, pentru a trai deplina participare la ea in veacul viitor. Viata crestinului se cladeste prin harul Sfantului Duh. Aceasta nu inseamna ca darul lui Hristos este nedesavarsit sau ca se refera doar la firea omului, nu si la ipostasul sau persoana lui, ci ca el se transmite personal fiecarui credincios prin prezenta Sfantului Duh. Sfantul Duh nu este o oarecare energie divina, ci a treia Persoana a Sfintei Treimi. El intregeste sau finalizeaza lucrarea Tatalui si a Fiului cea de innoire si indumnezeire a omului. Prin Sfantul Duh se desavarseste in istorie taina dumnezeiestii iconomii, prin impreuna-lucrarea Lui s-a infaptuit inomenirea Cuvantului si prin El Hristos ramane inlauntrul istoriei. in sfarsit, prin Sfantul Duh omul se sfinteste si se face partas vietii lui Hristos, crucii si invierii Lui.

Viata intru Dumnezeu si viata lumii, viata de sfintenie si viata simturilor, viata libertatii si viata necesitatii sunt realitati reciproc opuse. in omul instrainat de Dumnezeu stapaneste viata lumii, a simturilor si a necesitatii. Doar prin harul Sfantului Duh omul este ridicat de la nivelul acestei vieti si este introdus in libertatea cea adevarata. Hristos este eliberatorul omului. Iar impartasirea de libertatea daruita de Hristos se realizeaza prin harul Sfantului Duh. Prin acesta poate omul tine poruncile dumnezeiesti si dobandi "omoethia" cu Dumnezeu, ajungand "de-un-obicei" sau "de-o-purtare" cu El.

Insa deosebirea fundamentala dintre crestin si ceilalti oameni nu se afla la nivelul moral, ci la cel ontologic. Prin botez crestinul este incadrat in "creatia cea noua", pe care Hristos a aratat-o in lume. Devine cetatean al imparatiei lui Dumnezeu si partas nestricaciunii si nemuririi, daruite de Hristos prin harul Sfantului Duh. innoirea morala vine ca expresie a innoirii lui ontologice. Si cu cat mai deplin traieste innoirea ontologica, cu atat mai evident o exprima in viata morala.

Se pune, insa, aici intrebarea: Daca omul este eliberat prin botez, de ce nu simte suflul acestei libertati? Raspunsul la aceasta intrebare, asa cum este formulat de Cuviosul Marcu Pustnicul (sau Ascetul), este urmatorul: "Omul se elibereaza prin darul lui Hristos, dar prin voia sa staruie pe langa ceea ce iubeste, chiar dupa ce s-a botezat, din pricina libertatii". Harul lui Dumnezeu nu schimba in mod magic firea omeneasca. Cel aprig ramane aprig, iar cel bland ramane bland. Chiar si cel neinstruit (necarturar), desi se imbogateste cu intelepciunea lui Dumnezeu si cunoaste taine ascunse, nu inceteaza de-a fi neinstruit. Si in vreme ce firea omului ramane neschimbata, i se incearca voia. Cand credinciosul isi adapteaza, asadar, voia sa voii dumnezeiesti, fara a-si pierde catusi de putin identitatea, pastreaza comuniunea cu Dumnezeu, dospeste sub lucrarea harului Lui si participa la libertatea Lui. Dar cand ramane la voia sa proprie, se scindeaza launtric, rupe comuniunea lui cu Dumnezeu si isi pierde libertatea. Astfel simtul libertatii celei in Hristos depinde de staruirea de bunavoie in comuniunea cu Dumnezeu. De obicei, insa, omul se supune pacatului si ramane prizonier lumii.

Comuniunea cu Dumnezeu se infiripa inlauntrul lumii stricaciunii si a mortii, dar apartine taramului nestricaciunii si al nemuririi. Harul Sfantului Duh se da ca arvuna a vietii viitoare. Desi vietuieste in lume, credinciosul se face partas de imparatia lui Dumnezeu si de bunurile ceresti. Dar pentru a se mentine in starea de har are nevoie de smerenie. Fara aceasta lesne ajunge la mandrie si la dispretuirea celorlalti. Atunci harul se retrage si vin ispitele. Iar daca nu se smereste, ispitele nu dispar.

Harul Sfantului Duh descopera omului a) starea de ticalosie la care l-a dus pacatul, si b) marimea darului lui Dumnezeu. Astfel i se deschide inainte calea desavarsirii, care duce la libertatea dumnezeiasca nemarginita. Cel ce alege aceasta cale este chemat sa se dezbrace de omul cel vechi, "care se strica prin poftele amagitoare", si sa se imbrace "in omul cel nou, cel zidit dupa Dumnezeu". Si fiindca nu inceteaza de a trai in lume si de a primi inrauririle ei, trebuie sa isi desfaca neincetat mintea de lume si de lucrurile lumii. Dar acest fapt necesita multe lupte si harul lui Dumnezeu. Devine mult mai lesnicios prin simtirea harului, care este proportionala cu curatia omului.

Harul lui Dumnezeu se va arata in deplinatatea lui in: viata viitoare. Dar exista si se face simtit credinciosilor inca din viata de acum. Simtirea harului constituie pentru credincios izvorul bucuriei lui. Bucuria aceasta il elibereaza de atractia ce o exercita asupra lui lumea si lucrurile lumii. Opinia ca in viata de aici credinciosul poate pastra inlauntrul lui harul Sfantului Duh in mod "nestiut" si "nesimtit" - adica fara a-l cunoaste si a-l simti - este caracterizata de Sfantul Simeon Noul Teolog drept rea-vointa si hula. Aceasta opinie il poate duce pe credincios la nepasare si amortire sau moarte sufleteasca. Cel ce nu a simtit harul lui Dumnezeu este firesc sa nu ii perceapa valoarea. Iar cel ce nu ii percepe valoarea este firesc sa uite si de prezenta lui in viata sa.

 

Adevarata comuniune sau societate a oamenilor - creati dupa chipul lui Dumnezeu - se constituie doar dupa chipul unuia si neimpartitului Dumnezeu Treimic. Dar o asemenea constituire a societatii umane este cu putinta doar prin harul Sfantului Duh. El este Cel care ii lumineaza pe oameni, Cel care ii incadreaza in trupul lui Hristos si Cel care ii unifica si ii transforma in comuniune de persoane, dupa chipul Sfintei Treimi. In aceasta consta idealul social al crestinismului. Oricare alt ideal, care nu se raporteaza sau nu se incadreaza in dezvoltarea cea dupa chipul Dumnezeului Treimic a societatii umane, nu poate fi caracterizat drept crestin.

"Creatia cea noua", descoperita de Hristos lumii, nu consta in schimbarea lucrurilor exterioare ale lumii. Precum noteaza Sfantul Simeon Noul Teolog, nici cerul nu s-a schimbat, nici pamantul, nici soarele, nici altceva din cele ce se vad nu a devenit nou. "Faptura noua" s-a zis "despre noi si pentru noi". Innoirea ontologica a creatiei se traieste prin credinta si se iveste sau piere inlauntrul omului insusi. innoirea aceasta, adeverita in persoana lui Hristos prin invierea Sa, nu se limiteaza doar la om, ci cuprinde intreaga creatie. De altminteri, doar prin innoirea universala a creatiei devine deplina innoirea omului si a societatii umane.

Viata crestina este cultivata in Biserica prin harul Sfantului Duh. Fiecare credincios este chemat personal sa se faca partas de viata Dumnezeului Treimic; sa devina persoana adevarata, prin imitarea lui Hristos, prin harul Sfantului Duh. Modelul Treimic se refera in mod general la Biserica si in mod personal la fiecare credincios. In afara Bisericii viata aceasta este cu neputinta. De altfel, viata crestina nu consta in tinerea formala a unor norme sau legi morale, ci in innoirea cea in Hristos, adusa de harul Sfantului Duh si tinerea poruncilor.

 Scopul vietii crestine, precum zicea Sfantul Serafim din Sarov, este dobandirea Sfantului Duh.

Omul ce s-a indepartat de Dumnezeu traieste in sciziune si impartire sufleteasca. Situatia aceasta apare si in Biserica, atunci cand slabeste viata duhovniceasca si predomina neputinta omeneasca. De aceea, credinciosii sunt chemati sa tina neincetat "unitatea Duhului intru legatura pacii". Unitatea, ca stare interioara a omului si ca traire eclesiologica, este elementul esential al vietii duhovnicesti. Fara ea nu este cu putinta pastrarea pacii si a impartasirii de Duhul Sfant.

Harul Sfantului Duh nu este un lucru creat si impersonal, ci un dar personal necreat. Iar pastrarea lui nu are intelesul detinerii unei valori impersonale, ci al relatiei si comuniunii personale cu Dumnezeu. Cand comuniunea se rupe, harul nu mai este lucrator. Credinciosul este dator sa privegheze pentru a se mentine si a inainta in viata harului. De altfel acesta este rostul ascezei crestine. Insa viata crestina, prin caracterul ei harismatic, nu se epuizeaza in asceza, ci o depaseste. In viata autentic crestina nu exista asceza, adica lupta de bunavoie pentru infrangerea aplecarilor patimase, caci harul lui Dumnezeu il elibereaza pe credincios de orice impotrivire launtrica.

Inlesnirile trupesti (confortul) sting duhul. Prin infranarea de bunavoie, prin lupta impotriva patimilor si prin cultivarea virtutilor, credinciosul se curateste si pastreaza comuniunea cu Duhul Sfant. Desigur, Duhul lui Dumnezeu Se afla pretutindeni si nu pleaca spatial de la om. Dar cel ce pacatuieste se indeparteaza de El prin felul vietuirii sale.

Necuratia morala il intuneca si il instraineaza de harul Lui. Pentru a ramane in harul Sfantului Duh are trebuinta de curatie morala. Iar partasia de harul acesta este pe potriva curatiei morale.

Desavarsirea omului constituie un fapt ontologic, nu Lege si har doar unul moral. In Biserica, adica in spatiul harului si al libertatii, legea isi pierde rostul. Iar aceasta se intampla pentru ca harul covarseste legea. Bineinteles ca si in Biserica exista canoane si legi, din ratiuni pedagogice. Dar o data cu acestea exista si pericolul de-a predomina spiritul juridic sau legalist, care stinge suflarea harului. Pentru aceasta Biserica are totdeauna la indemana - ca pe o supapa de siguranta - principiul iconomiei sau al pogoramantului. Adesea insa, spiritul juridic domina si limiteaza, inabusitor, libertatea Duhului. Biserica se transforma in Sinagoga si crestinismul in iudaism.

Principala cauza care duce la aceasta situatie este viziunea moralista asupra crestinismului. Aceasta prezinta crestinismul ca pe o doctrina morala noua si imbunatatita in raport cu iudaismul, iar poruncile lui Hristos ca pe o noua lege. Insa crestinismul nu este doctrina morala, ci "faptura noua". Iar poruncile lui Hristos nu constituie lege, ci repere ale libertatii. Viata morala este rodul impartasirii de harul Sfantului Duh. Omul nu poate tine poruncile doar cu propriile sale puteri. De aceea este chemat sa impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu. Fara colaborarea umana, harul lui Dumnezeu nu rodeste.

Dupa traditia scripturistica si patristica, harul Sfantului Duh se da credinciosilor ca element determinant special al existentei lor. Omul care nu are harul Sfantului Duh se calauzeste dupa cugetul trupesc si este "trupesc". Dimpotriva, omul cel in Hristos nou participa la harul Sfantului Duh si este "duhovnicesc". Este duhovnicesc ca existenta unitara psihosomatica. Acesta este omul desavarsit. Dupa cum relevant noteaza Sfantul Irineu, omul desavarsit este alcatuit din sufletul ce a primit Duhul lui Dumnezeu si s-a unit cu trupul cel plasmuit dupa chipul Lui. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog observa: "Dumnezeu, suflet si trup - [este] omul cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu si invrednicit a fi dumnezeu". In sfarsit, dupa Sfantul Grigorie Palama, "omul duhovnicesc a subzistat din trei: din darul Duhului Celui ceresc, din suflet cuvantator si din trup pamantesc". Pierderea harului este identica cu pieirea vesnica.

In viata de zi cu zi si in purtarea sa, omul duhovnicesc se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu. Nu asteapta sa i se dea dreptate de catre oameni, nici nu cere drepturi de la acestia. Precum just s-a observat, cu cat mai duhovnicesc este omul, cu atat mai putine drepturi pretinde in viata. Cel cu adevarat duhovnicesc nu pretinde drepturi. Iar renuntarea lui de bunavoie la acestea adevereste cugetul sau smerit si desavarsita incredere a lui in Dumnezeu. Modelul suprem al vietii duhovnicesti este Maica Domnului. Sfantul Grigorie Palama, intr-o omilie speciala a lui, o infatiseaza pe Maica Domnului ca model al desavarsirii credinciosilor. Cel ce traieste viata duhovniceasca, urmeaza viata Maicii Domnului. Ea este reperul desavarsirii duhovnicesti.

Doctrina existentialismului ateu despre absoluta autodeterminare a omului a intors interesul omului modern catre adevarul fundamental al libertatii, ignorat de catre determinism, ca de altfel si de catre protestantism prin dogma predestinatiei absolute. insa aceasta doctrina ajunge in cealalta extrema si este dezmintita de experienta. Omul nu a fost condamnat la libertate, dupa cum sustinea Sartre, nici nu este absolut liber, dupa cum multi cred. Viata lui nu depinde doar de el insusi, ci si de mediul in care traieste. Societatea si viata sociala dau nastere la obligatii ce implica limitari si conditionari, insa, dincolo de limitarile si conditiile impuse de societate, exista si limitari si conditionari naturale. Spatiul, timpul, legile naturii, nevoile biologice, toate acestea il limiteaza si il conditioneaza pe om. In cadrul limitarilor si conditionarilor sociale, naturale si biologice, omul poate alege intre diferite posibilitati si perspective ce i se deschid inaintea sa. Insa faptul ca viata sa sfarseste in moarte nu tine de posibilitatile lui de a alege, ci de necesitatea impusa de stricaciune si moarte.

Creandu-l pe om "dupa chipul si asemanarea" Lui, Dumnezeu i-a harazit sau i-a hotarat la modul general perspectiva existentei lui. Aceasta destinatie generala este indumnezeirea, care coincide cu libertatea absoluta. Predestinatia aceasta nu este impusa de Dumnezeu cu forta. Omul o poate accepta sau o poate refuza. Constrangerile sociale sau naturale nu anuleaza libertatea relativa a omului, care are o importanta capitala si constituie conditia dobandirii libertatii absolute. Primind perspectiva harazita lui de Dumnezeu, omul isi implineste existenta si inainteaza catre libertatea absoluta. Respingand insa, aceasta perspectiva, ajunge in impas existential.

Georgios Mantzaridis

• Taina Botezului
  Publicat in : Sfintele Taine
• De la semnul lui Iona la Taina Botezului
  Publicat in : Religie
• Norme canonice privitoare la Taina Botezului
  Publicat in : Botez
• Legatura liturgica intre Paste si Taina Botezului
  Publicat in : Sfintele Pasti