Taina negraita a Unului suprem

Taina negraita a Unului suprem Mareste imaginea.


Taina negraita a Unului suprem

Intr-o carte recenta, teologul anglican A.M.Allchin se ocupa de fenomenul unei forme noi a teologiei sau a gandirii despre Dumnezeu. Fenomenul e comun Rasaritului si Apusului. Din partea ortodoxa l-a facut cunoscut in Occident mai ales Vl.Lossky, in cele cateva scrieri ale sale, in care a pus in lumina caracterul apofatic sau negrait al cunoasterii lui Dumnezeu la Sfintii Parinti rasariteni. Prezentand gandirea unor teologi anglicani mai vechi ca F.F.Maurice din secolul trecut (bun cunoscator al Parintilor rasariteni), Ann Griffiths din secolul XVIII, Evelyn Underhill din prima jumatate a acestui secol, in contact prin rusi cu spiritualitatea rasariteana, a teologului danez din secolul trecut Grundtwig, Allchin observa ca acest fenomen de cunoastere noua, vie, a lui Dumnezeu a inceput sa se manifeste si in Occident si el tinde sa devina general in toata crestinatatea, parasindu-se tendinta cunoasterii Lui rationale, prin definitii abstracte, care influentase in ultimele secole si teologia rasariteana.

Teologia aceea prezenta un Dumnezeu lipsit de viata, cuprins in limitele ratiunii. Faptul acesta dusese la o racire a vietii religioase, ba chiar la o teologie a "mortii lui Dumnezeu". Toti teologii amintiti si Allchin insusi pledeaza pentru o cunoastere a lui Dumnezeu prin iubire, ceea ce inseamna o cunoastere prin experienta a lucrarii lui Dumnezeu in fiinta celui credincios, care e vazuta de acesta si in lume.

Fiind o cunoastere constienta de neputinta ei de a defini pe Dumnezeu in termeni precisi, rationali, cunoasterea aceasta este numita si de Allchin, in urmarea lui Lossky, cunoasterea apofatica, ale carei temeiuri le gasesc amandoi in gandirea Sfintilor Parinti orientali.

In paginile urmatoare am voi sa luminam putin caracterul acestei cunoasteri dintr-o latura mai accesibila intelegerii de azi si, in acelasi timp, sa aratam ca aceasta cunoastere apofatica nu se dispenseaza cu totul de o intrebuintare a ratiunii, ci se slujeste uneori de ea, dar o depaseste. Iar prin aceasta face din ratiunea insasi o cale spre ea, un fel de insotitoare necesara a ci. In felul acesta, cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu nu e simpla afirmare a neputintei de a cunoaste sau de a defini pe Dumnezeu, nici o simpla traire indefinibila a prezentei si lucrarii Lui in noi si in lucrurile din lume, ci ea poate fi facuta evidenta chiar prin mijlocire rationala.

Parintii rasariteni n-au despartit niciodata cunoasterea apofatica de cea rationala. Dar, tot dupa ei, calea rationala e insotita de cunojjterea apofatica, tainica, traita, a lui Dumnezeu, numai in cel ce si-a curatit de patimi puterea sa de sesizare. Caci aceasta curatire da ratiunii o capacitate deosebit de sensibila de a patrunde prin lucrari dincolo de lucruri. Iata cuvintele Sfantului Grigore de Nisa in acest sens: "Cel ce si-a curatit si ascutit auzul inimii cand primeste acest sunet, adica cunostinta din contemplarea lucrarilor in scopul cunoasterii puterii lui Dumnezeu, e condus prin el ca si strabata cu mintea acolo unde e Dumnezeu. Acesta e numit de Dumnezeu intuneric, care se talmaceste, precum s-a spus, nevazutul lui Dumnezeu, in care ajungand vede cortul acela nevazut".

Astfel, apofaticul e cuprins ca potenta suprarationala in rationat. Sau in apofatic, ca suprarational, e implicat rationalul. Rationalul ascunde in adancurile lui taine, sau in sanul tainei sunt implicate aspectele rationalului. Aceasta se explica din faptul ca rationalul e constituit din formele marginite in care se manifesta taina infinita pentru a se face cunoscuta treptat prin ratiunea fiintei create. Intre taina infinita si deci negraita si aspectele definite rational nu e o contrazicere, ci cele din urma isi au originea in primele.

Putinta aceasta de aflare a apofaticului strabatand calea rationala e data nu numai sufletelor care dezvolta in ele capacitatea de a intui si trai nemijlocit taina apofaticului dumnezeiesc, ci tuturor fiintelor umane. Caci toate se intalnesc, cu conditia unei anumite curatiri, de care am vorbit, prin efortul rational obisnuit nu numai cu rationalitatea lucrarilor si aspectelor lor rationale, ci si cu unitatea ascunsa ce sta la baza lor si in ultima instanta cu Unul, care e fundamentul lor mai presus de intelegere si cuvant, intuit insa prin toate.

Calist Catafygiotul, un autor din Filocalie, din secolul XIV, zice: "Tot ce se zice ca e ascuns, e necesar sa aiba ceva aratat in afara, din care se stravede ca e ascuns. Caci altfel s-ar socoti mai degraba ca nu exista". Deci desi e ascuns, Dumnezeu e totusi cunoscut ca existent. Concluzia trasa de unii ca deoarece Dumnezeu nu se vede, nici nu exista, e gresita. Caci intr-un fel si ceea ce e ascuns sau nevazut, se vede, se intuieste. Subiectul uman e ascuns, dar existenta lui e intuita ca o existenta mai sigura, mai intensa, mai statornica decat toate manifestarile lui. Cu atat mai mult, Subiectul suprem sau Dumnezeu, El nu se vedea in intunericul de pe Sinai, dar prezenta Lui se simtea mai puternic, mai presant, decat toate realitatile sesizabile, prin tunetele, prin trambitele, prin fulgerarile ce porneau din ea.

Dumnezeu nu poate fi cuprins de ratiune, pentru ca ratiunea prinde numai ceea ce are contur, ceea ce e marginit, ceea ce poate preciza. Dar El ca Unul si ca izvor al tuturor e indefinit. Insa prezenta Lui e sesizata de minte ca o prezenta nemarginita, covarsitor de puternica si de coplesitoare, dar de mintea care nu mai lucreaza printr-o lucrare marginita a ei, ci prin intregimea simpla, fara pretentia de definire, si adaptata nemarginirii dumnezeiesti.

Caci zice acelasi Calist Catafygiotul: "Mintea e rapita de la lucrarea (definita n. n.), intelegerii de tot mai des la starea fara chip, fara calitate si simpla. Oprindu-se aici, in simtirea prezentei dumnezeiesti, si neintelegand nimic (in stare de supraintelegere n. n.), se afla mai presus de intelegere. Iar prin faptul ca de la intelegerea celor din jurul lui Dumnezeu (celor pornite din El sau create de El n. n.), s-a urcat la simtirea prezentei dumnezeiesti, s-a facut simpla". Aceasta intuire supraintelegatoare, inexprimabila a lui Dumnezeu poate urma cunoasterii rationale a celor ce pornesc din El sau exista din puterea Lui, dar o poate si insoti.

Karl Jaspers, condus de conceptia sa despre planul existential al realitatii, situat deasupra celui specificat de obiecte, constata cum cugetarea ce se transcende prin natura ei "se implineste in non-cugetare" (das transzendierenden Denken... will als Denken ein Niehdenken vollziehen). Dar aceasta nu inseamna ca acel plan al non-cugetarii e una cu nimicul. In neputinta de a-L cugeta e data totodata evidenta realitatii Lui pe un plan superior cugetarii. Jaspers traduce in limbaj modern cugetarea apofatica a Parintilor: "Eu nu pot deci nici cugeta aceasta existenta absoluta, dar nu pot nici renunta de a o gandi. Aceasta existenta este transcendenta, pentru ca eu nu o pot cuprinde, ci trebuie sa transcend la ea printr-o cugetare care se desavarseste in non-cugetare". Sau: "In lumea vazuta si cugetata nu exista un hotar final si cugetarea nu se poate inchide in ea. Ea paseste de la obiect la obiect. Dar in aceasta intelege ca nici ea, nici lumea nu exista prin sine.. Cugetarea poate implini pasul ei de transcendere ultima numai intr-o renuntare la sine (in einem Siehselbstaufheben). Ea ramane la gandul: este cugetabil ca exista ceva ce nu poate fi cugetat. Aceasta este expresia pentru pasul unei cugetari, pe care cand il face, indata nu mai e cugetare. Cugetarea isi pune o granita pe care nu o poate trece si care, prin aceea ca o gandeste, o cheama totusi sa o treaca".

Jaspers nu se fereste sa numeasca acest plan transcendent dandirii, dar pe care gandirea nu poate sa nu-l poata presupune existent, nimic, urmand prin aceasta lui Dionisie Areopagitul, care a spus ca Dumnezeu Cel supraexistent poate fi numit atat existent, cat si non-existent, ca Unul mai presus de tot ce cunoastem noi ca existent (Theologia mystica). Jaspers spune: "Nimicul este existenta propriu-zisa, ca non-existenta a tot ce poate fi definit" (Dans Nichts ist dann das eigentliche Sein als das Nichtsein jedes bestimmten Etwas).

S-ar putea spune ca Jaspers recunoaste sesizarea printr-o tainica experienta a unei realitati transcendente, mai presus de capacitatea de a o cugeta rational. In aceasta privinta, el se apropie de Sfantul Grigore Palama, care spune, contrar adversarului lui, Varlaam, ca apofaticul nu e o simpla negare a ceea ce se cunoaste rational, ci o experienta sau o "patimire" a unui domeniu superior. Dar iata cuvintele lui Palama: "Precum patimirea si vederea celor dumnezeiesti e altceva decat teologia afirmativa si superioara ei, tot asa patimirea ascunderii tuturor (in fata cugetarii) e altceva si e superioara teologiei negative, din pricina covarsirii a ceea ce e vazut si cugetat de catre lumina dumnezeiasca". Nevederea unui cerc care se invarteste prea iute nu inseamna disparitia lui, ci trecerea la o miscare superioara, a carei intensitate se experiaza in alt oarecare fel. Dealtfel, cum ar putea trai mintea in convingerea Celui nevazut daca Acesta n-ar presa asupra ei?

Dar daca Jaspers pune in relief mai mult caracterul transcendent al realitatii suprarationale (cum a facut si Sf. Grigore Palama inaintea lui) si in acelasi timp natura ei existentiala, noi vom pune in relief si caracterul de unitate al acestei realitati.

Dealtfel, transcendentul se deosebeste de toate cele create prin faptul ca singur el e cu adevarat simplu. Nimic din cele create nu e cu desavarsire simplu sau Unul, pentru ca se refera in mod necesar la altele, deci e compus intr-un fel oarecare, fiind in legatura cu ele, intr-o legatura involuntara. Chiar subiectul uman, prin faptul ca nu e avizat la alte subiecte si la obiectele de care are nevoie, odata ce e legat de trup (acesta insusi avand si calitate de obiect), are cel putin o viata compusa, deci o anumita compozitie. Iata cum o spune aceasta Calist Catafygiotul: "Caci unul creat nu se poate numi propriu-zis simplu, odata ce e hotarnicit, compus si circumscris, si de aceea nici nu are dreptul sa fie numit in chip simplu, unul".

Dealtfel si Jaspers vede implicit in transcendentul sau pe Unul, cand considera cunoasterea rationala ca o cunoastere a ceva, deci a ceva partial, definit, care mai are alaturi de sine si altele si nu e deci infinit. De aici se vede ca existentialul sau transcendentul este, in intelegerea lui Jaspers, Unul absolut, integralul, deci subiectul suprem. Dar Jaspers nu staruie asupra evidentierii acestui fapt.

Staruind asupra caracterului de unitate indefinibila a realitatii care depaseste cunoasterea noastra rationala, dar considerand posibil accesul la intuirea ei prin strabaterea caii cunoasterii rationale a unuia sau mai multor aspecte partiale ale acelei realitati unitare, aratam putinta pentru toti de a ajunge la sesizarea ei, nu numai a celor ce si-au exercitat capacitatea sesizarii ei in mod direct, prin detasarea de acele aspecte partiale.

Pe masura ce contemporanii nostri inainteaza mai mult in cunoasterea rationala a aspectelor partiale ale realitatii, fie ele fizice, chimice, biologice sau psihologice, isi dau seama ca prin aceasta cunoastere sunt dusi spre faptul sau spre necesitatea cunoasterii unui aspect partial, in legatura lui cu toate aspectele intregului din care face acela parte. Numai prin aceasta cunosc, inteleg (sau rezolva in medicina, chirurgie, psihiatrie) mai deplin aspectul partial sau partea pe care la inceput au distins-o sau separat-o pentru a o cunoaste mai precis.

In felul acesta se pune tot mai presant cunoasterii problema tainicei legaturi ce uneste partile sau organele unui intreg, indefinibil rational. Fara ca acestei intrebari sa i se poata da un raspuns rational, recunoasterea ei si identificarea ei fie si intr-un mod intuitiv e de mare folos in progresul teoretic si in utilizarea practica a cunoasterii partilor.

Intuirea caracterului specific al chipului sau al modului integral de a fi al unei persoane umane da medicului putinta cunoasterii mai bine a efectelor unui organ bolnav asupra intregului organism al lui si in general fiecarui privitor putinta intelegerii mai drepte, mai nuantate, a oricarui semen al sau.

Exista o taina a unitatii, care este in acelasi timp taina unicitatii. Unitatea aceasta e proprie, in modul cel mai evident, in planul creat, persoanei umane, la a carei intuitie se poate ajunge prin impasul de a o intelege, prin simpla progresare a cunoasterii partilor, dar si prin intuirea ei, fara ca ea sa se lase prinsa in formule rationale luminate prin natura lor. Asa se explica poate cunoasterea uimitoare a semenilor lor pe care o au oamenii duhovnicesti. Acel unul al fiecarei persoane tine partile si procesele partiale intr-o legatura unitara si totdeauna specifica, fara ca acea legatura sa fie identica cu totalitatea lor, ci depasindu-le.

Privind numai la trupul omenesc, fiecare organ contribuie la sustinerea tuturor, neputandu-se desparti de ele. In privinta aceasta a spus lucruri incontestabile Sfantul Apostol Pavel: ,,Dar cum sunt multe madulare, insa un singur trup, ca sa nu fie neunire in trup, ci madularele sa ingrijeasca deopotriva unele de altele. Si daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna, si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura" (I Corinteni 12, 10, 15-26).

Aceste observatii au fost dezvoltate si mai mult de Sfintii Parinti Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Ioan Gura de Aur. Dar unitatea madularelor nu poate fi sustinuta, daca nu e ceva in ele comun, de o forta unica ce le atrage si le armonizeaza, de ceva care n-are caracter de organ diferentiat, ci reprezinta o torta de unitate comuna. Prin acea forta unitara comuna fiecare organ contribuie la sustinerea trupului ca un intreg. Prin acea forta sangele sustine unitatea intregului organism, ba inca, ca a unui organism specific, caci si forta unitara care lucreaza in toate organele este specifica. Prin acea legatura specifica, comuna tuturor organelor, o anumita rana produce in fiecare organism o durere specifica si stinjeneala unui organ prin vreo boala produce o stanjeneala specifica intregului organism.

Astfel, unitatea sangelui care produce varietatea si legatura unitara a organelor nu e ultima realitate in om. Ea are la baza o alta realitate unitara, care inglobeaza si varietatea in legatura unitara a tuturor gandurilor, simtirilor si actelor de vointa ale unei persoane. Aceasta e o unitate si mai adinca si cu totul indefinita, din care se explica unitatea sangelui, legatura organelor si unitatea specifica a vietii sufletesti a persoanei respective.

Dar nu numai individuatiunile umane sau animale, fizice sau chimice, au la baga o forta a unitatii lor, ci si toate unitatile cosmosului sint tinute intr-o unitate de un principiu activ unitar, din care provin varietatea lor, dar le si sustine ca pe un intreg unitar. Iar principiul acesta e mai presus de toate unitatile constitutive ale creatiei.

Sfantul Maxim Marturisitorul, comentind afirmatia Sfantului Apostol Pavel ca Hristos lucreaza la recapitularea in Sine a tuturor celor ce cred in El si impreuna cu ei a intregii creatiuni, continua: "Prin aceasta a aratat ca toata creatiunea este una, ca un alt om, implinindu-se prin convergenta partilor intreolalta si tinandu-se toata in ea insasi prin solidaritatea totalitatii partilor ei in aceeasi substanta (indefinibila si inaccesibila cunoasterii, fiind dincolo de atomi, de electroni etc, n.n.), sau ratiunea unica, simpla, indefinita si nediferentiata a creatiunii provenita din nimic, in baza careia toata creatiunea poate primi una si aceeasi ratiune cu totul indistincta, ca una ce are pe "nu era" mai batran ca "este". Toate cele ce se disting intreolalta in chip special prin deosebirile proprii sunt unite in general prin identitatile universale si comune si sunt impinse impreuna spre unitatea si identitatea dintre ele printr-o oarecare ratiune generala a firii. Caci nici una dintre cele universale si cuprinzatoare si generale nu se desparte odata cu cele particulare si cuprinse si speciale. Caci tot ce e general, prin insasi ratiunea sa se afla intreg si nedespartit in toate cele de sub el in chip unitar; si in fiecare din cele particulare se contempla intregul in chip general. Martor nemincinos al acestora este adevaratul cuvantator de Dumnezeu, marele si Sfantul Dionisie Areopagitul, care, in capitolul "Despre desavarsitul si unul" din scrierea "Despre numele dumnezeiesti" (Cap. XII, 2), zice: "Multimea nu e nepartasa de unul, ci cele multe prin parti sunt una prin intreg; si cele multe prin accidente sunt una prin suport; si cele multe prin numar si puteri sunt una prin specie; si cele multe prin specie sunt una prin gen; si cele multe prin manifestari sunt una in izvorul lor. Si nu e nici una din cele ce sunt care sa nu fie partase de unul".

In chip cu totul deosebit traieste fiinta umana nu numai unitatea personala proprie, ci si unitatea sa de specie cu semenii sai. Nu se poate explica si expresia insul uman decat in unitatea sa cu ceilalti. Apare in existenta prin altii, e constient de sine in comunitate cu altii, se imbogateste, se actualizeaza sufleteste prin altii. E o unitate mai restrinsa in unitatea mai larga a celorlalti, asa cum cercurile se interfereaza si formeaza un cerc mai lars, ce se extinde mereu, care, desi comunica intre ele, nu se anuleaza intre ele si nu se pierd in acel cerc mai larg. Persoana umana e mai unitara in sine decat orice unitate din creatiune, prin faptul ca e subiect constient de unitatea lui. Si se realizeaza o unitate mai mare cu alte persoane, care o preocupa cu mult mai mult decat toate celelalte unitati din creatie. In acelasi timp, ea descopera o unitate mai mare intre sine si tot cosmosul, ceea ce o face sa si tina in mod constient si voit la aceasta unitate, cum nu o fac celelalte unitati in cosmos.

Unitatea mai larga, mai profunda, mai pasionanta, constituita de multimea persoanelor, unitatea care nu le anuleaza, ci le imbogateste si le adanceste in ceea ce au specific, e pe de o parte vazuta, dar ea are la baza o unitate nevazuta, nediferentiata in mod actual, indefinibila, cum nevazuta, nediferentiata este in fundamentul ei si persoana singulara. Iar factorul de suprema unificare al intregii creatii impreuna cu toate persoanele umane trebuie sa fie si el persoana, daca persoana umana e factorul de cea mai mare unificare pe planul vazut, reprezentand in ea insasi cea mai accentuata unitate.

Cat de mult formeaza persoanele umane o unitate se arata si in faptul iubirii intre persoanele ce sunt aduse de imprejurari intr-o relatie mai intima si mai indelungata. O forma a acestei iubiri, in care se manifesta unitatea tor traita, e mila sfasietoare a uneia pentru cealalta, atunci cand ultima e in suferinta. Prin mila aproape ca sufera mai mult cea care vede suferinta celeilalte, decat cea din urma.

Se poate spune ca la baza intregii lumi este o unitate nevazuta, indistincta, indefinibila, dar in acelasi timp incontestabila, asemanatoare celei ce se afla la baza persoanelor ce constituie firea umana. E o unitate in care se cuprind virtual originile tuturor unitatilor, care si ele sunt indefinibile, dar contemplate in partile si manifestarile lor. Dar unitatea aceasta cosmica a tuturor unitatilor nu a putut lua fiinta si nu poate exista prin sine. Ea nu poate fi ultima origina si ultimul suport al tuturor unitatilor cuprinse in lume. Caci si ea este dependenta de acestea. E si ea in functie de acestea, care la randul lor sunt in functie de ea. Unitatea care sta la baza tuturor, unitatea in care isi au originea si puterea de fiintare si de mentinere toate cele din lume, trebuie sa fie independenta de ele, ca sa fie cu adevarat, din toate punctele de vedere, superioara lor in putere. Ea trebuie sa fie independenta fata de toate, in niciun fel atarnatoare de ele, desavarsit libera, absoluta sau nesupusa niciunor referiri la altele, deplin constienta, ca sa fie si plina de interes pentru crearea si sustinerea unei creatii variate, dar unitare. Ea trebuie sa fie, cu alte cuvinte, transcendenta. Unitatile lumii nu pot decurge din ea fara voia ei, nu sunt manifestari ramificate involuntare ale fiintei aceleia. Ea trebuie sa le fi creat din nimic, desi trebuie sa aiba in sine chipurile sau formele virtuale, indistincte, ale tuturor.

In acest fel, ea e in cel mai inalt grad neinteleasa, mai presus de cunoastere, negraita. Ea e Unul suprem, nu o singura unitate, unitati, o unitate absolut superioara intregului ansamblu de unitati al lumii. Creatiunea e una numai datorita Unului suprem, datorita faptului ca-si are originea in El ca Unul, in sensul suprem al cuvantului. Orice unul din lume reflecta unitatea Lui. Dar El e Unul intr-un grad nesfarsit mai desavarsit decat creatia Lui. In El nu poate aparea nici o dezbinare, lipsind orice varietate asemenea cetei din lume. Libertatea Lui e libertatea Unuia, nu a multora, care trebuie sa tina seama de consensul cu multi.

El este in cel mai inalt grad neinteles sau mai presus de intelegere (caci avand un sens superior tuturor sensurilor nu poate fi in afara de intelegere, ci mai presus de intelegerea noastra limitativa) pentru ca este in cel mai inalt grad Unul, ferit de orice limitare, pe cand orice unul din lume e un anumit de unul, un unul precizat intr-un anumit fel, deci limitat. Orice subiect uman e unul si, ca atare, mai presus de putinta de definire in sine, dar el totusi poate fi distins de alte subiecte, putandu-ne da seama de specificul lui, care-l deosebeste de specificul altora, si prin aceasta il limiteaza.

Calist Catafygiotul spune: "Acest Unul este Unul mai presus de intelegere, dar vestit de toate ca pricinuitorul mai inainte existent al tuturor, ca inceputul, ca tinta finala si ca sustinatorul tuturor. El a adus in fiinta frumusetile si bunatatile tuturor celor frumoase si de bine facatoare, aflandu-se El insusi de nesfarsite ori nesfarsit mai presus de toata frumusetea si bunatatea si fiind Unul mai presus de lume si fara asemanare.

Acest Unul cuprinzator al tuturor, care le atrage pe toate spre a se intoarce in unitatea Lui, este reprezentat iconografic in biserica de stil bizantin prin Pantocratorul sau Atottiitorul, in varful cel mai inalt al cupolei centrale. El poate fi intuit de mintea noastra nu prin definiri partiale, care o fac pe ea insasi sa se imparta in lucrari marginite, ci printr-o lucrare a ei care se face nemarginita asemenea nemarginirii Lui. De aceea, tot Calist Catafygiotul zice: "Cand mintea este impartita intre multe sau cel putin intre doua, e vadit ca nu vede pe cel ce e simplu Unul si de aceea este hotarnicita, marginita si intunecata.. Dar cand ajunge intr-o atingere fara pipaire cu Unul cel adevarat, cunoscandu-l printr-o vedere intelegatoare in Duh, fara ajutorul ochilor, se face fara inceput, nesfarsita, nehotarnicita, fara chip si forma, se imbraca cu negrairea si se desprinde cu tacerea uimirii, se umple de bucurie si patimeste cele ce nu se pot spune. Dar sa nu socotesti ca zic ca se face fara de inceput, nesfarsita, nehotarnicita dupa fiinta, ci dupa lucrare, pentru ca ceea ce se preschimba nu e fiinta mintii, ci lucrarea ei".

Subiectul uman isi actualizeaza deplin unitatea sau devine subiect deplin personal numai in comunicare neimputinata cu subiectul personal suprem. In aceasta se implica faptul ca Unul cel dumnezeiesc nu e intr-o continuitate de fiinta cu creatia, deci si cu mintea noastra, ci absolut mai presus de ele, ca Creator al lor, dar putand da mintii, cand aceasta i se deschide prin marele dor de infinit sadit in ea insasi, lucrarea Lui sau harul Lui, facandu-se vazut nu prin ea in stare despartita de El, ci prin unirea ei cu El. Prin aceasta se deosebeste Unul credintei crestine de unul filozofiei neoplatonice (Plotin, Eneadele). El nu se afla in continuitatea de fiinta cu lumea ramificata din unul neoplatonic. Numai acest Unul absolut, neidentic in fiinta cu lumea, poate asigura progresul lumii spre o unitate nesupusa unor noi divizari. Orice alta conceptie a Unului nu poate asigura decat o unitate relativa si provizorie.

Orice alta conceptie a Unului ne obliga sa cugetam divizarile, dezbinarile si luptele intre partile lumii nu ca produsul unei libertati rau folosite, cu care au fost dotate fiintele constiente create, ci ca impuse de o necesitate existand in insasi fundamentul realitatii, care prin vesnica ei relativitate si nedesavarsire implica o grava contrazicere lipsita de sens, daca e socotita ca ultima realitate.

Pe de alta parte, daca numai neidentitatea de fiinta a Unului cu lumea asigura libertatea Lui sau caracterul Lui de persoana, numai El poate aduce la existenta si fiinte libere si constiente. Iar pe acestea nu le aduce la fiinta decat din libertatea iubirii, nu din necesitatea de a se actualiza prin emanarea variata a virtualitatilor Sale. Fiind absolut liber de orice necesitate, ele nu emana din fiinta Lui, dar nici nu sunt formate de El dintr-o alta substanta care I-ar fi fost necesara si care L-ar fi privat de privilegiul de a fi absolut Unul, ci din nimic. El avand caracter personal e vrednic de iubit, fiind izvorul benevol al tuturor celor ce exista si al tuturor darurilor facute prin lucruri fiintelor constiente create. Calist Catafygiotul continua, de aceea: "Numai El este din fire vrednic de iubit, mai presus de tot ce e vrednic de iubit, pentru ca numai El este in inteles propriu bun si frumos, mai presus de tot ce e bun si irumos. El e transcendent lumii ca unitate a unitatilor, ca sistem de referinte reciproce, si pentru faptul ca o astfel de lume e supusa gandirii sau pe masura gandirii fiintelor constiente din ea, iar gandirea acestor fiinte se cere dupa o transcendere a sa spre o realitate dincolo de realitatile finite pe care le poate cuprinde. Chiar daca unitatile care compun lumea nu pot fi definite in ele insele, ele pot fi definite in ceea ce se deosebesc intre ele si unitatea de baza a lumii, ca una ce le cuprinde in mod virtual indistinct pe toate acestea si nu mai mult, poate fi si ea cuprinsa de minte, intrucat o poate deosebi de o realitate transcendenta lumii, pe care ea o postuleaza in mod necesar si chiar o intuieste. Lumea e o suma unitara de parti finite si, ca atare, e si ea iarasi definibila, deci nu e cu totul apofatica, nu e cu totul mai mult decat poate fi gandit, deci nu corespunde trebuintei gandirii dupa ceea ce e mai presus de ceea ce poate fi gandit sau inteles. Ca atare, ea e finita, fiind cuprinsa in limitele gandirii persoanelor umane, care se limiteaza astfel prin gandirea ei, contrar aspiratiei ei dupa infinit.

Chiar daca lumea ar fi infinita ca extindere, aceasta infinitate a extinderii fiind la fel, gandirea nu se poate dezvolta in legatura cu ea, cu adevarat la infinit, caci oricat s-ar extinde in cunoasterea universului, nu trece in esenta la ceva nou.

Infinitatea adevarata, dupa care se cere gandirea umana sau necesitatea depasirii gandirii partilor si a sumei lor, e de alta ordine decat cea a extensiunii. Numai in acea ordine, gandirea trece la o intelegere dincolo de intelegere, in oceanul apofatic al tainei cu adevarat nemarginite, in Unul ultim atotcuprinzator, dincolo de care nu o mai atrage altceva.

In afara de aceea, singur acest Unul, fiind absolut desavarsit si fiinta noastra tinzand prin fire spre desavarsire, nu se poate opri sa nu tinda spre El, nemultumita cu orice nivel moral atins prin orice fapte savarsite, prin orice obstacole invinse in calea dezvoltarii ei celei bune.

Pentru intrarea in oceanul de lumina si de bunatate al acestei taine, al existentei mai presus de existenta si pentru impartasirea fiintei proprii de aceasta lumina si de bunatatea ei nesfirsita, pentru inaintarea prin lume la sesizarea tot mai deplina a oceanului de lumina si de bunatate de care speram sa fie inundata, a creat Dumnezeu lumea si pe om. Acesta e chemat sa adanceasca intelesurile dumnezeiesti ale lucrurilor si sa foloseasca prilejurile mereu sporite ce i le da comunitatea umana de a se dezvolta in bunatate, pana la infinitatea intelesurilor si bunatatii dumnezeiesti, in care isi au radacina intelesurile lucrarilor si aspiratiile spre bunatate ale fiintei umane. Dar in mod deplin nu se poate ajunge in acest ocean de inteles si de bunatate, mai presus de intelegerea noastra de acum si de bunatatea ce o putem atinge aici, decat trecand prin moartea fata de aceasta lume si prin transfigurarea ei finala.

Dumnezeu a pus, creand lumea, o margine vrerii Sale creatoare. Aceasta pentru a fi pe masura gandirii marginite, dar progresive a omului, care porneste de la finit pe drumul spre infinit. De aceea, largeste continuu marginile lumii create pe plan spiritual (si poate si pe planul extinderii vazute: teoria expansiunii materiei dintr-un punct de maxima condensare ar corespunde acestui fapt). Dar nu vrea ca faptura umana sa se piarda in infinitatea lui Dumnezeu.

Aceasta arata iarasi ca omul e creat pentru infinit; dar ca sa se mentina ca atare in comuniunea cu infinitul, adica sa nu se piarda in el. Propriu-zis lumea creata de Unul cel infinit si transcendent ei, desi e sustinuta intreaga de Unul infinit, e sustinuta in mod special prin om, care se mentine neanulat, mentinand si lumea in Dumnezeu; aceasta e semnificatia unirii neamestecate a firii umane cu cea dumnezeiasca in Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

In vreme ce toate celelalte parti ale lumii au fost create prin puterea Cuvantului dumnezeiesc, nedandu-li-se ceva asemanator vietii interne a lui Dumnezeu, omului i s-a dat viata libera si constienta si prin aceasta aspiratia spre infinit, prin "suflare" dumnezeiasca. De aceea, el se si poate imbogati la nesfarsit din punct de vedere spiritual. In el a fost creat un suflet dupa chipul lui Dumnezeu, prin stransa lui unire cu harul dumnezeiesc, prin care poate spori in imbogatirea sa cu viata dumnezeiasca. Omul a fost creat cu aspiratia spre infinitatea lui Dumnezeu, pentru comuniunea cu El, cu tendinta spre Unul dincolo de care nu mai exista altul, caci in El este totul.

Dar Unul suprem si transcendent, sanul nediferentiat al intregii varietati unitare a creatiunii, fiind liber si constient si plin de iubire, trebuie sa fie in sine nu numai iubitor, ci si iubit. Caci numai daca este si iubit de fapturi, acestea se si dezvolta cu adevarat pe plan spiritual. Si cum ele tind sa iubeasca in El toata infinitatea bunatatii Lui, prin faptul ca El se cere iubit, le da acestora prilejul sa creasca la nesfarsit. El n-are nevoie de cineva din afara de Sine pe care sa-l iubeasca si care sa-L, iubeasca, dar isi daruieste iubirea si se cere iubit si provoaca iubirea unor fiinte deosebite de El, create ca sa le faca pe ele sa simta fericirea iubirii si sa se desavarseasca in aceasta iubire. El n-are nevoie pentru Sine sa iubeasca pe altii si sa fie iubit de ei, pentru ca in unitatea Lui nu e monopersonal, ci bi sau tripersonal. Numai prin aceasta El e Unul viu, deci Unul Caruia nu-i lipseste nimic, care are totul in Sine. Un Unul monopersonal, fiind lipsit de o asemenea viata, n-ar fi cu adevarat Unul sau Cel care are totul in Sine. Fiind tripersonal, El are in Sine iubirea si deci e iubitor si iubit. Iar iubirea in El e atat de desavarsita ca Cel iubit si Cel iubitor sunt, pe de alta parte, una sau Unul. Unitatea nu e slabita de tripersonalitate si nu slabeste tripersonalitatea. Pe de alta parte, in acest Unul viu, tripersonal, e dat fundamentul varietatii in unitate a fapturilor, deci in cazul fapturilor constiente si a iubirii intre ele.

Unitatea lui Dumnezeu isi are temeiul in Tatal, din Care provine Fiul si Duhul Sfant. Prin aceasta se arata ca unitatea in El este superioara unitatii dintre fapturi, care in cazul vegetalelor, animalelor si fiintelor umane se arata in faptul ca provin una din alta. In Dumnezeu al doilea si al treilea ipostas nu pot proveni decat din primul, Care e si absolut ultimul, nu ca la oameni sau ca la plante si animale, unde nici un exemplar din care provin altele nu e ultima, unitate, la care trebuie sa se refere toate in mod direct. Prin aceasta, unitatea lui Dumnezeu este desavarsita, pentru ca nu e mai mare unitate intre doua persoane care sunt legate prin provenire in mod direct una cu alta si numai in mod indirect cu celelalte.

Dar cum se poate face transparent in creaturi acest Unul suprem, transcendent unitatilor lor particulare si comune si de ce natura este aceasta transparenta? Acest Unul suprem si transcendent se face transparent fapturilor umane in faptul ca ele nu se pot opri in aspiratia lor la nici o unitate pe care o traiesc ca relativa, ca incadrata in sistemul de referinte al lumii. Prin orice unitate din lume si prin unitatea generala a ei, fiintele umane strevad o unitate transcendenta de care depind toate unitatile din lume si insasi unitatea acesteia ca intreg.

Numai in acea unitate suprema, se pot opri fiintele umane si cu gandirea si cu aspiratia lor spre deplina unificare neconfundata a lor, numai in ea isi pot potolt setea dupa infinitate, dupa desavarsirea deplina si eterna. Ea e transparenta prin toate unitatile din lume si prin unitatea generala, a acesteia, dar si prin gandirea si prin aspiratia proprie spre desavarsire si spre unitate deplina, tocmai intrucat unitatile din lume se dovedesc ca relative si trecatoare, ca inlocuindu-se unele pe altele, ca trimitand prin urmare la o alta superioara lor, absoluta si netrecatoare, prin faptul ca ele se afla incadrate in sistemul de referinte al lumii, care nu poate depasi relativitatea ei.

In mod special, Unul suprem se face transparent in subiectul uman, care pe de o parte are in el ceva prin care nu e incadrat in sistemul de legi al lumii, pe de alta se vede pe sine in mod constient ca nefiind ultima existenta, deci ca neavandu-si ultima multumire in sine si nici in relatia cu semenii sai si cu lucrurile. El se simte atras in mod deosebit spre un subiect suprem care e prin sine, care are in sine totul ce-l poate multumi, care are fata de el o iubire neumbrita de nici o scadere si o bogatie infinita de sensuri, de la care nu are putinta sa treaca la altul superior si nici nevoia sa faca aceasta "Inquietum est cor noster, donec requiescat in Te" (neodihnita este inima noastra, pana nu se va odihni in Tine), a spus Fericitul Augustin. In oglinda inimii care si-a dat seama de neputinta lucrurilor si persoanelor din lume de a multumi deplin si definitiv setea ei de cunoastere si de iubire infinita care si-a dat seama de neputinta de a se multumi cu sine insusi, deci s-a curatit de alipirea de ele ca la ultima realitate, omul vede, iesit din ingustimea intunecoasa a marginirii lor, pe Unul suprem si se simte razimat la sanul lui si scufundat in El, fara sa se piarda insa in El, scaldat de iubirea Lui si plin de o iubire nesfirsita fata de El. Si cu aceasta si-a descoperit sensul plenar al existentei, lumina cea adevarata si bucuria deplina de ea. Numai unitatea in El isi gasesc toate fiintele create implinirea, odihna, pacea si bucuria unora de altele.

Spre aceasta unitate in El vrea sa ne atraga Unul suprem pe noi, prin lisus Hristos, Care este unitatea dumnezeiasca atotbiruitoare, facuta accesibila noua in forma umana sau deosebit de transparent prin uman, care e prin sine creatura cea mai transparenta pentru planul spiritual si chiar absolut. Poate ca asa ar putea fi si caracterizat Hristos: ca umanul ridicat Ia maxima transparenta activa pentru divin sau pentru Unul infinit si in acelasi timp personal. De aceea, in Hristos, sunt chemate sa se recapituleze toate creaturile. "Caci in El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinatatea, si printr-Insul toate sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale", Care ne da puterea sa biruim orice afirmare individualista, separatista, primind Duhul Lui de daruire prin jertfa (Coloseni 1, 19-20).

pr. prof. Dumitru Staniloae

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2865

Voteaza:

Taina negraita a Unului suprem 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE