Voia Domnului si vointa omului

Voia Domnului si vointa omului Mareste imaginea.


Voia Domnului si vointa omului

Niciun fel de terapie, nici o schimbare, nici viata duhovniceasca, nici spovedania, nici vindecarea, nici mantuirea... nu sunt posibile fara acordul persoanei. Metaforic vorbind: nici Dumnezeu nu ("poate") spune DA, unde omul spune NU. E marele mister, marea Lege a iubirii divine: unde libertate nu e, dragoste nu e; nici responsabilitate, nici progres ("succes") terapeutic sau spiritual. Omul este fiinta care decide (K. Jaspers). Tu singur esti responsabil de ceea ce faci cu tine, cu viata ta, indiferent de ceea ce ti se intampla. Vorba lui Sartre: "nu este important ceea ce ni se intampla, ci ceea ce facem noi cu ceea ce ni se intampla.

Daca citim cu atentie Evangheliile, din intrebarea premergatoare unor miracole, aflam conditia primordiala si esentiala, sine qua non vindecarii: vointa de a te face sanatos. Fara acordul tau, nu te poti face bine. Rolul deciziei personale in (propria) vindecare e absolut esential. Bartimeu orbul, fiul lui Timeu din Ierihon "sedea jos, pe marginea drumului", cersind. Auzind ca trece Iisus, striga cu putere: "Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma". Cei de fata "il certau ca sa taca, el insa cu mult mai tare (mai insistent) striga". Chemandu-l la Sine, Iisus, il intreaba: "Ce voiesti sa-ti fac?". El a raspuns, fara echivoc: "Invatatorule, sa vad iarasi" (Marcu 10, 46-52).

Pe slabanogul de la scaldatoarea Bethezda din Ierusalim, Mantuitorul il intreaba: "Voiesti sa te faci sanatos?" Acesta ii raspunde confuz si ezitant: "Doamne, nu am om, ca sa ma arunce in scaldatoare, cand se tulbura apa..." (Ioan 5, 6-7). El nici macar n-a ascultat intrebarea pana la capat. Iisus nu l-a intrebat daca poate, l-a intrebat daca vreai Cand omul vrea (ceva) cu deplina convingere: "toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9, 23). Si Cerul concura cu vointa omului! Iata si un exemplu de perspectiva inversa, cand Cerul iese in intampinarea omului: un lepros se apropie de Iisus, zicandu-i: "Doamne, daca voiesti, poti sa ma curatesti". Iisus i-a raspuns: "Voiesc, curateste-te! Si, indata, s-a curatit lepra lui" (Matei 8, 2-3).

Cand pacientul/penitentul vrea cu adevarat sa fie ajutat - nu e impins cu forta din spate s-o faca! - are toate sansele sa se ajute el insusi, printr-o atitudine de acceptare si de deschidere. Si invers, daca el nu-si da acordul, toate eforturile celor din preajma vor fi zadarnice. Daca omul nu vrea (ceva) de-adevaratelea, are modalitati foarte "convingatoare", subtile si "eficiente" de a se justifica, de a (se) explica, de a tergiversa, de a nega, inclusiv printr-un raspuns "afirmativ". Zice "da", cu "jumatate de gura" sau se jura, tinand "degetele incrucisate" ori practicand subtilul rezervatio mentis ("zice ca tine, dar face ca el"!). Pana la un anumit punct, ca orice mecanism de aparare psihologica, refuzul are un rol protectiv. Dincolo de limita unor aparari "firesti" si necesare, incremenit intr-un asemenea mecanism, omul isi devine propriul si, uneori, insurmontabilul obstacol in calea vindecarii, devenirii sau mantuirii. In acest fel se explica asertiuni de genul: a) "dusmanul omului (isi) este el insusi" si b) "boala psihica este adeseori rezultatul unor tentative esuate de autovindecare".

Exista forme foarte variate si "rafinate" de refuz: de la cele inconstiente (ex. mimare) la cele constiente (ex. simulare); de la negare (refuz fatis, ne/acceptare) pana la aparenta acceptare. Sa le vedem pe rand:

Mecanisme de coping: de/negarea (Verneinung)

Desi nu se suprapun semantic intru totul subiectului nostru, vom prezenta mai intai doua mecanisme de aparare psihologica, tangente cel putin prin ideea de negare si refuz. Chiar daca initial nici terminologia psihanalitica nu facea distinctia intre mecanismul de (de)negare si cel de refuz al realitatii, ulterior insusi Freud va clarifica diferenta, prin utilizarea a doi termeni: Verneinung si Verleugnen.

Psihanaliza defineste primul mecanism ca un "procedeu prin care subiectul formuleaza dorinte, ganduri, gesturi, sentimente pana atunci refulate, dar continua sa se apere de ele, negand ca i-ar apartine". Pe de o parte avem de a face cu o negare pro-priu-zisa, in sensul gramatical al termenului, iar pe de alta parte cu o de/negare, in sens psihologic, respectiv un refuz, de tip: re/negare, tagaduire, retractare, dez/mintire. In mod curent, termenul "denegare" acopera doua sensuri: a) refuzul de a recunoaste paternitatea ("refuzul de a recunoaste ca propriu") asupra unui gand (nu tocmai "ortodox"!), a unei dorinte sau a unui sentiment (irezistibil si impudic fata de cineva), care se constituie intr-o sursa de conflict intern; b) refuzul de catre subiect a unei interpretari ce-l priveste, formulate de catre psihanalist.

"Insistand asupra echivalentei (de)negare-rezistenta, Freud considera ca refuzul interpretarii date de psihanalist nu este decat un semn al rezistentei pacientului" .

Fenomenul de/negarii (tagaduirii) il intalnim, de pilda in cazul unor persoane pioase, care nu pot accepta faptul ca tocmai lor sa le vina ganduri si expresii impudice (denigrante, de "hula") fata de icoana Maicii Domnului sau a Mantuitorului gol pe cruce sau a altor sfinti. Cum ar putea o persoana cucernica sa accepte faptul de a visa ca face dragoste cu o persoana de acelasi sex sau ca ar comite incest? Ar fi o adevarata blasfemie!? In realitate nu e decat un vis, si nimic mai mult. Fara cenzura constientului, in somn, inconstientul nostru isi "poate face de cap"; poate crea oricate "scenarii" doreste, de la cele mai obscene pana la cele mai pioase. Pentru unii oameni religiosi, mai putin documentati in problema visului, un asemenea fapt, corelat cu un sentiment de culpabilitate sau cu o scrupulozitate excesiva, ar putea dobandi proportii catastrofice. Ei nu pot face distinctia intre o simpla problema de natura psihologica si o culpa de natura morala, fapt ce-i "scandalizeaza" si ii (auto)te-rorizeaza puternic.

Refuzul realitatii (Verleugnen)

Daca in psihanaliza freudiana, termenul avea o semnificatie mai restransa, indeosebi cu conotatii sexuale, fiind considerat ca "mod de aparare ce consta in refuzul subiectului de a recunoaste realitatea unei perceptii traumatizante, esentialmente aceea a absentei penisului la femeie (mecanism invocat de Freud mai ales pentru a explica fetisismul si psihozele)" , cu timpul acest mecanism de coping va capata noi valente, exprimand modalitati subtile prin care persoana refuza sa accepte si alte realitati traumatizante, manifestate prin: conduite de refuz al doliului, in urma pierderii unei fiinte dragi; refuzul acceptarii (aparitiei, declansarii) unei boli psihice, grave sau incurabile (cancer, sida, gripa aviara, lepra etc); refuzul acceptarii de a fi cazut "prada" unei patimi, unui comportament de dependenta psihologica (alcool, adulter, droguri, arghirofilie, hipervalutare de sine etc); refuzul posibilitatii pierderii propriei vieti (intr-un conflict armat, accident, acte de terorism, cataclisme naturale, contaminare) s.a.m.d.

Chiar daca as fi expus unui asemenea pericol, inconstientul imi dicteaza ca nu eu mor, ci celalalt!? in literatura de specialitate se relateaza cazul unor bravi piloti din cel de-al doilea razboi mondial rechemati la arme in conflictul corean, cand de-abia atunci au realizat "inconstienta" cu care se aruncau in lupta in circumstantele extrem de periculoase din conflict armat precedent . Expresii de genul: "nu-i (poate fi) adevarat!", "nu se poate...", "mie nu mi se poate intampla asa ceva...", "de ce tocmai mie sa mi se intample...?", "cum e posibil asa ceva...?", exprima refuzul de a accepta (pe moment sau de durata) o anumita situatie traumatizanta, dureroasa. Este o forma de negare a realitatii exterioare, de altfel pentru cei din jur cat se poate de evidenta. "in incarcatura semantica a cuvantului regasim sensul rezervat in zilele noastre operatiei intrapsihice de refuz sau tagaduire care, mai mult decat o simpla negare, este o atitudine de refuzare categorica, aflata in legatura cu o perceptie dezagreabila a realitatii exterioare". O posibila distinctie intre acest mecanism si cel de refulare ar consta in faptul ca refuzul realitatii cauta sa protejeze eul prin contestarea lumii exterioare, pe cand refularea, "are o actiune similara, dar prin rasturnarea spre interior a aceleiasi realitati intolerabile".

Pentru a intelege mai bine acest mecanism, vom da si alte exemple de conduite de refuz. Doi autori, N. Abraham si Torok (1973/1987) au relatat "spectacolul de neuitat al unui om singuratic, asezat la o masa de restaurant, la care a cerut sa i se serveasca deodata doua portii diferite; el le consuma ca si cum s-ar fi aflat in compania altei persoane", refuzand sa accepte ca fiinta iubita, fizic, nu mai este. Cate persoane isi refuza travaliul de doliu sau cad in depresii profunde, continuand sa se "hraneasca" din amintiri, iluzii, fantasme, culpe legate de persoane dragi trecute in viata de apoi? Avem si un caz biblic tipic, pus in legatura cu tragicul episod al uciderii pruncilor: "Rahila isi plange copiii si nu vrea sa se mangaie de copiii sai, pentru ca nu mai sunt" (Ieremia 31, 15).

Exista si cazuri de "inconstienta adolescentina", de refuz al pericolului, intalnit in conduite ordalice (Charles-Nicolas, 1981): "se simt in mod irezistibil la un pas de moarte atunci cand ruleaza pe contrasens sau cand joaca ruleta ruseasca". De altfel toate sporturile extreme implica si o doza zdravana de inconstienta, de refuz al pericolului. "Multe conduite de risc, activitati sportive sau conduite de dependenta se sprijina pe utilizarea megalomaniaca a refuzului". Mie nu mi se poate intampla nimic! Sunt foarte sigur pe mine!

O alta forma de refuz psihologic o gasim in "inconstienta" in fata pericolului infectarii cu virusul HIV prin sexul in grup sau prin schimbarea frecventa a partenerului sexual, indeosebi fara protectia minimala a prezervativului (ca sa nu mai punem in discutie problematica etica!). Nu mai putin riscant este pentru cadrele medicale ce nu respecta procedeele minimale de protectie antisida, refuzand sa accepte ideea ca s-ar putea contamina pe calea unei simple fisuri cutanate (de ex. in conditii de nesterilitate intr-un laborator de analize medicale). Cert este ca "politica strutului" sau "acoperirea ochilor" in fata pericolului nu constituie nici solutii psihologice, nici existentiale.

"Negarea prin fantasma" (delir, halucinatie...)

Daca mecanismul de refuz al realitatii de pozitioneaza inca in registrul patologiei nevrotice, refugiul in patologic (in psihoza) constituie, in ultima instanta, o forma paroxistica de aparare psihologica (dincolo de simptomul tipic unei maladii psihice). Metaforic exprimat: "sunt nebun, lasati-ma in pacel". Utilizand notiunea de "negare prin fantasma", nu ne referim strict la mecanismul de aparare descris de Anna Freud, ci la confruntarea cu o anumita realitate (cel putin deranjanta!), in cazul nostru cu realitatea (aparitiei, declansarii) bolii psihice, pe care bolnavul o neaga adeseori cu vehementa. "Eu nu sunt nebun, voi aveti ceva cu mine, doriti sa va scapati de mine, ati complotat impotriva mea...!" (ar zice, probabil, un suferind de paranoia); "o fiinta extraterestra mi-a introdus un cip in ureche si de aceea aud voci!?" (imi declara cu obstinatie o persoana, susceptibila de schizofrenie paranoida); "n-am baut decat o bere..., hac!" (va declara, in repetate randuri, un alcoolic "treaz crita", ce nu-si recunoaste dependenta de alcool). Exemplele pot continua...

Exista cazuri tipice de refuz al tratamentului, cel putin explicabile: de pilda, printre elementele descriptive ale episodului maniacal (in psihoza maniaco-depresiva), DSM IV numara si faptul ca persoane aflate in acest puseu "nu recunosc de regula ca ei sunt suferinzi si se opun eforturilor de a-i trata" sau in cazul bolnavilor de schizofrenie "exista o constiinta redusa a faptului ca ei au o maladie psihotica; datele sugereaza ca reducerea constiintei maladiei este o manifestare a maladiei insasi si nu o strategie de adaptare, iar acest simptom predispune la noncomplianta la tratament". In afara unor asemenea situatii, exista destule cazuri de suferinta psihica (ex. isterie) in care bolnavul nu accepta boala in sine si "se cauta" pe la tot felul de doctori, pentru diagnostice, care mai de care mai hazardate, in loc sa se adreseze psihologului, psihoterapeutului sau psihiatrului. Intr-un tarziu i se pune omnivalentul diagnostic "spasmofilie" si bolnavul(a) se declara multumit(a): "in sfarsit stie ce are...!?" E mai lesne de acceptat un diagnostic fals (sau cel putin "rezonabil") decat o realitate problematica!?

Motivele refuzului initial sau chiar total de a recunoaste faptul de a te fi imbolnavit sunt lesne de inteles. Nu e simplu sa recunosti ca ai devenit "sclavul" unei anumite "patimi" (alcool, sex, drog), ca ai fi "bolnav de nervi", ca poti fi catalogat si declarat "nebun" etc. Acceptarea bolii, adresabilitatea si disponibilitatea pentru terapie, dincolo de suferinta este si o problema culturala. O persoana cat de cat instruita, va intelege mai usor ca boala psihica - dincolo de aspectele ei hilare (ca sa nu vorbim de cele dramatice!) - nu inseamna "nebunie", ci suferinta. Omul este bolnav, nu "dus cu pluta", ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu este scutit de la o asemenea posibilitate, in urma vreunui eveniment sau pe parcursul unei situatii traumatice de durata in viata personala.

Autosuficienta ca refuz

Frecvente modalitati (atitudini) de refuz, bine ticluite sub forme de aparenta acceptare, am intalnit in medii organizatio-nale, in special la debutul unor noi cursuri (la formarea noilor grupuri), training-uri, de autocunoastere si dezvoltare personala: omul nu spune NU in mod fatis, ci sub diverse motive (pretexte) se eschiveaza (se "fofileaza") sa ia parte la astfel de formari, ce pretind o participare interactiva. E mai simplu sa privesti, sa critici sau sa huidui din tribuna, decat sa cobori in teren, sa participi la joc, sa te expui. Unii motiveaza ca n-au timp; altii pur si simplu "dispar in ceata", pe nesimtite; altii isi afla de lucru exact la ora cand trebuie sa se petreaca intalnirea de grup; unii "dau cu nasul" o data, de doua ori, in treacat, dupa care, se exprima cumva pe un ton sarcastic: "astea le stiu, le-am fumat de mult...!", "nu stiu cum ar trebui sa fie, dar nu e bine asa, trebuie altfel...; cum?; nu stiu, dar nu-i bine asa...!" Oricum ar fi, tot bine nu iese, atunci cand omul nu vrea cu adevarat ceva..., ca in zicala romanului: "cu omul potcas, oricum nu iesi la cale".

Asemenea experiente mi-au evocat un episod dintr-un roman de expresie initiatica: Melchisedec, regele Salemului il intreaba pe baiat (de altfel un "cautator"): "- Cate oi ai?", la care primeste raspunsul: "- Destule"; "- Atunci ne aflam in fata unei probleme, spuse regele: nu te pot ajuta cat timp esti de parere ca ai oi destule". Altfel spus, cum sa te ajut, daca tu esti bine!? Pentru ca nu de putine ori atat in terapie, cat si in duhovnicie ni se adreseaza (cu un aer nonsalant!) persoane - adeseori aduse de altcineva - care considera ca de fapt n-au nici o problema, se arata nedumirite cum de le-au adus apartinatorii (la terapeut sau la duhovnic), ca ele se simt foarte bine asa cum sunt!?

Exista insa si persoane autosuficiente, arogante si "imbur-ghezite" ideologic - acei "belferi ai spiritului", cum i-ar placea lui Nicolae Steinhardt sa spuna - in care nu mai ramane loc pentru primire, acceptarea noului, mai binelui, a schimbarii. Daca consideri ca ai suficient, inseamna ca nu incape mai mult, oferta mea s-ar transforma din daruire in ghiftuire, in suprasaturatie ori simpla informatie redundanta. Daca ne referim la limitele naturale ale persoanei e absolut O.K.: omul atat poate, iar eu, supralicitand posibilitatile lui reale, as comite un abuz. Daca, in schimb e vorba de un refuz disimulat sau despre un refuz psihologic (inconstient) - persoana nici macar nu observa ca in realitate "n-are oi suficiente", dar se complace intr-un confort mediocru si un conformism gregar - atunci lucrurile pot fi problematice.

De altfel, asemenea chestiuni nu sunt noi. Sf. Scriptura e plina de "rezistentele la schimbare)" ale legalismului si formalismului exponentilor Legii, ce ucid(e) spiritul, "viul vietii". "Cu cine voi asemana generatia aceasta - reproseaza cu mahnire Domnul Hristos - este asemenea unor copii care sed in piata si striga catre ceilalti: "V-am cantat din fluier si n-ati jucat; v-am cantat de jale si nu v-ati tanguit". Caci a venit Ioan, care nici nu mananca, nici nu bea si oamenii spun: "Are diavol"; a venit Fiul Omului, care mananca si bea, si ei spun: "lata un mancacios si bautor de vin, prieten al vamesilor si al pacatosilor" (Matei 11,16-l9).

"Cerbicia" poporului (indaratnicia, incapatanarea, incremenirea in trecut si forma) - cu alte cuvinte refuzul unui Dumnezeu Viu - merge nu de putine ori pana la crima. Pe Ioan Botezatorul, predecesorul Domnului, marturisirea Adevarului l-a costat capul! insusi Adevarul e pus pe cruce! Cel putin bizar: adevarul ne supara, minciuna capata "picioare lungi"!?

Cazul Sfantului Stefan, protomartirul crestinismului e cat se poate de elocvent: "Voi, cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, le imputa Arhidiaconul mai marilor Templului, voi pururi stati impotriva Duhului Sfant; precum parintii vostri, asa si voi; pe care dintre prooroci nu l-au prigonit parintii vostri? Ei i-au omorat pe cei ce-au prevestit sosirea Celui-Drept, ai Carui vanzatori v-ati facut voi acum, voi, cei ce in randuiala de la ingeri ati primit Legea si n-ati pazit-o. Iar ei, auzind acestea, frematau de furie in inimile lor si scrasneau din dinti impotriva lui... Iar ei, strigand cu glas mare, si-au astupat urechile si-ntr-un cuget s-au napustit asupra lui si scotandu-l afara din cetate, il loveau cu pietre" (Fapte 7, 51-57). Nu intentionam sa intram in alte detalii teologice. Ideea de refuz este extrem de pregnanta.

Refuzul spovedaniei prin "imaculata conceptie (de sine)"

O alta situatie de refuz psihologic si duhovnicesc (a unei relatii cu Duhul Dumnezeului Celui Viu si cu Adevarul Sau) se petrece in cazul refuzului spovedaniei, cu urmatoarea justificare, frecvent intalnita, prevalent la barbati (care, evident, si la Dumnezeu se raporteaza tot "barbateste"!): "- La ce bun sa ma spovedesc? N-am nici un pacat. Ce, popa nu e tot om? De ce trebuie sa ma spovedesc la el? Asta-i treaba de muieri. Mai bine stau de vorba eu singur cu Dumnezeu si am rezolvat problema!?" Sigur ca si aceasta ar putea fi o posibilitate, dar problema ramane. Ca si in cazul esecului tentativei de autovinde-care (si comutarii ei in patologic), in acest caz avem de a face cu un esec al tentativei de (auto)deculpabilizare.

Nu-i suficient sa te (auto)justifici sau sa adopti "politica pi& sicii", de a aduna mizeria sub covor, pentru ca tocmai pe acest mecanism se bazeaza si refularea. Crusta prinsa deasupra culpelor morale nu vindeca plaga, ce risca sa "cangreneze" in strafundurile constiintei umane, oricat ne-ar fi de incomod sa recunoastem o asemenea realitate. Rana e inca "vie", nu s-a cicatrizat. Atat din punct de vedere psihologic, cat si duhovnicesc, solutia nu consta in tainuire, ci tocmai in des-tainuirea psihote-rapeutica sau sacramentala a problemelor ce provoaca acel disconfort sufletesc.

Ma voi referi la un caz emblematic. incepem o discutie (cu un prieten), intr-un context cu totul diferit de biserica sau de psihoterapie, pe tema spovedaniei, exact de la premisa evocata mai sus. "- Ce sens are sa ma spovedesc, imi spune prietenul? Eu n-am nici un pacat..." (scenariul tipic de mai sus). Dupa care, din vorba in vorba - stiind ca am facut o formare in psihoterapie - ma intreaba: "- Cu ce ma poate ajuta (atentie, el "Gigi-Durul" n-avea nevoie de nici un ajutor!) pe mine un popa sau un psihoterapeutl ", o spune emfatic.

Fara a intra in detalii "savante", i-am explicat pe scurt despre faptul de a fi ascultat pana la capat cu problemele tale personale si despre "descarcarea sufleteasca", traduse: in termeni psihologici prin "katarzis" (eliberare sufleteasca, iar in spovedanie prin "dezlegarea (iertarea) de sus". Am insistat putin tocmai pe aceasta distinctie fundamentala intre psihoterapie si spovedanie: daca in primul caz te poti simti (si face) "bine", in cel de-al doilea caz primesti si iertarea (dezlegarea) pentru culpele personale.

La care, brusc s-a petrecut o rasturnare de situatie: "- Oare eu mai pot fi iertat vreodata?, izbucneste prietenul, ca tare as vrea sa ma spovedesc (el, care initial se parea ca nici sa n-auda de spovedanie!), pentru ca nu m-am spovedit niciodata si port in suflet un mare pacat, pe care n-am avut niciodata curajul sa-l marturisesc cuiva!?" Si, dintr-o data s-a pornit sa se deschida sufleteste (cum ti-ai da drumul pe o partie de bob), fara sa mai astepte momentul sau cadrul specific spovedaniei sau psihoterapiei. A urmat si acel moment, la vremea cuvenita, cu toate cele de "rigoare", dupa care, spovedit in tihna si impartasit, in sfarsit si-a putut afla linistea sufleteasca, dupa ani de zile de mare zbucium interior. De-acum "ghiata s-a spart", prietenia s-a transformat si intr-o relatie duhovniceasca fireasca.

"Refuzul" lui initial era de fapt o cerere disperata de ajutor. De ani de zile nu gasea modalitatea de a se adresa cuiva, pentru a nu fi judecat, criticat, dascalit etc, asa cum se petrece adeseori in cazul unor atitudini neprofesioniste atat in medii teologice, cat si in unele situatii "terapeutice". Omul de fapt tatona psihologic "terenul", sa vada daca "tine", daca se poate incredinta sufleteste unui om, daca poate descoperi un om care sa-l asculte pana la capat, sa-l lase sa spuna ceea ce are el sa spuna, nu ceea ce ar vrea sa auda preotul sau terapeutul, sa nu-l "contreze", sa nu-i ceara nimic, sa-l lase pur si simplu sa fie asa cum e el. De-abia de aici lucrurile pot incepe... De pe pozitii de superioritate, omniscienta, "dascalie", "atitudine de tribunal" etc, nu se pot face: nici duhovnicie, nici psihoterapie.

Refuzul psihologiei prin "duhovnicie"

Unele persoane au devenit deja "clientele casei" pe la tot felul de manastiri si biserici. Chiar mai auzi verbalizat cate-un naduf sacerdotal: "iar a aparut "nebuna" aia, mi-a "facut capul calendar", ma "terorizeaza" cu problemele ei, dar ai cui sa-i explici, ceva?" Fara intentia de a ofensa pe nimeni, realitate este ca suficient de multe persoane "gresesc adresantul"; in loc sa se adrese serviciilor de specialitate: psiholog, psihoterapeut, psihiatru, se perinda din duhovnic in duhovnic (de fapt nu cautand vindecare, ci confirmare), cauta "popi cu leac", umbla pe la manastiri pentru tot felul de "dezlegari de facaturi" s.a.m.d..

Din nefericire se mai intampla cateodata sa-si gaseasca si "isonul" in ignoranta sau chiar patologia vreunor clerici sau monahi, nu tocmai bine cu ei insisi sau cu cele duhovnicesti, desi ei sunt convinsi de contrariu, intocmai ca persoanele in cauza.

E mai simplu sa cauti tot felul de solutii "la minut" si explicatii magice - ca ti-a pus nu stiu cine, nu stiu ce la usa (creandu-ti tu insuti un sistem perfect de autoterorizare psihica); ca soacra iti face "farmece" (in loc sa-ti rezolvi relatia cu "facatura" soacrei: sotul/ia!); ca nora iti face "facaturi" (in loc sa creezi posibilitatea taierii cordonului ombilical psihologic extrem de elastic la romani intre mama si copil!); ca iti este legata barbatia (in loc sa te adresezi la o clinica ce pastreaza confidentialitatea asupra intimitatii personale!) sau cununiile (in loc sa-ti cumperi o oglinda!) etc. - pentru o seama de neimpliniri personale, decat sa vrei sa privesti realitatea nuda in fata, sa cauti o solutionare autentica, sa cauti sa schimbi ceva in viata ta. E mai simplu sa schimbi duhovnicul, decat sa te schimbi pe tine. E mai simplu sa treci la pocaiti, decat sa te pocaiesti. E mai simplu sa negi boala, decat s-o accepti si s-o tratezi s.a.m.d.

Unii cauta sa substituie "viata duhovniceasca" - cred ei, in realitate executand mecanic un program ascetic cu tot felul de mortificari nu de putine ori cu o pregnanta componenta masochista! - tratamentului medical: "eu n-am nevoie de doctor, il am pe Doctorul suprem", vor zice ei. Nimeni nu contesta acest fapt, dar fiecare lucru trebuie pus la locul lui: pana si in medicina, daca ma doare capul, probabil ca n-o sa ma adresez urolo-gului. Din pacate multi se complac intr-o asemenea "psihologie a minciunii", refuzandu-si tratamentul si, implicit, vindecarea. Ca sa ne permitem o mica rautate: poti intra in paradis chiar si sanatos psihic!!!

Din fericire am avut si destule cazuri in care omul a acceptat faptul ca a "cedat nervos" si in paralel cu tratamentul psihiatric am continuat relatia duhovniceasca. Se intampla in vreun puseu mai acut (ex. intr-un caz de schizofrenie) sa caute sa triseze cu tratamentul psihiatric, sub pretextul "duhovniciei". Daca pe psihiatru cauta sa-l pacaleasca, pe mine, ca preot, ma asculta sa-si ia tratamentul medicamentos si de cele sfinte "povesteam" in continuare. Colaborarea intre preot, psiholog, medic, psihiatru, psihoterapeut nu poate fi decat benefica pentru toata lumea. Probabil ca mai avem suficient de invatat la capitolele comunicare, egoism, orgolii personale si profesionale, spirit de echipa.

Dorinta sau vointa de schimbare?

Nu de putine ori omul nici nu realizeaza existenta unui refuz subtil, bine pitit (inconstient) sub masca unei aparente buna/vointe. El crede ca vrea un anumit lucru, cand in realitate doar il doreste, cocheteaza cu el. Exista o diferenta radicala intre verbele: a dori si a voi. in limbajul uzual ele se confunda. "Vreau sa emigrez", va zice cineva, de ani de zile, dar nu face nici cel mai mic pas in acest sens. Cine vrea sa emigreze cu adevarat se informeaza de aspectele cele mai semnificative privind tara respectiva, conditiile emigrarii, limba, documentatie etc, pe cand cineva care persista in fantasma, doar isi imagineaza ce frumos ar fi pe tarmul oceanului, la un asfintit de soare s.a.m.d. in realitate "ar dori" sa emigreze, nu "vrea" cu adevarat.

Cu verbul a dori ne pozitionam inca in fantasma (in imaginar), in lumea conditionalului(arilor): "as dori", "mi-ar placea", "ar fi bine sa...", pe cand cu verbul a voi, ne ancoram in realitate, in lumea posibilitatilor, "toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9, 23), celui ce vrea cu adevarat ceva! Trebuie sa distingem aceasta diferenta majora intre dorinta si vointa de schimbare (vindecare). Dorinta e necesara, dar nu suficienta; vointa are insa puterea de a act/ualiza o noua perspectiva de viata, de a transpune in act (a actiona, a activa resursele noastre interioare), ceea ce la nivelul dorintei ar risca sa ramana incremenit (blocat) in fantasma. Poate cea mai dificila cale (terapeutica si duhovniceasca) de parcurs este cea de la fantasma la realitate, unde se cere buna/pricepere, rabdare, buna/vointa de ambele parti si, nu in ultimul rand, o Mana de ajutor de Sus, sa ne binecuvinteze si sa ne inspire atat in colocviul psihologic, cat si in scaunul duhovniciei.

Eugen Jurca

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7035

Voteaza:

Voia Domnului si vointa omului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

voia domnului voia omului

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE