Casatoriile succesive
Biserica, foarte consecventa in intreaga sa traditie canonica si liturgica, sustine ca a doua casatorie nu este in concordanta cu normele crestine si este tolerata numai din intelegere fata de slabiciunile omenesti (I Corinteni 7,9). De asemenea, poate fi "recunoscuta ca o a doua sansa data barbatului si femeii, de a intra intr-o reala casnicie in Hristos, atunci cand prima unire a fost o greseala (nici chiar binecuvantarea Bisericii nu poate intotdeauna repara in chip magic o greseala a oamenilor!). Cazul sfintilor - spre exemplu, Sfanta Tamara, Regina Georgiei - care a intrat in cea de-a doua casatorie, indica faptul ca norma, conform careia numai prima casatorie este "reala", nu trebuie inteleasa intr-un mod juridic, legalist.
Totusi, ramane faptul ca Sfantul Vasile cel Mare (+ 379) in canonul 4, randuieste ca cei care se angajeaza intr-o a doua casatorie, fie dupa ce au ramas vaduvi, fie dupa divort, trebuie sa faca penitenta, adica sa fie opriti de la Sfanta impartasire vreme de unul sau doi ani. A treia casatorie implica o penitenta de trei, patru, sau chiar cinci ani.
Deoarece casatoria, in vremea Sfantului Vasile, era savarsita in cadrul Euharistiei, este limpede ca excluderea de la impartasire insemna ca aceste casatorii (a doua si a treia) puteau fi incheiate doar ca acorduri civile. Doar dupa ce treceau anii de penitenta asemenea cupluri erau reprimite intre "credinciosi" si li se permitea sa se cuminece. Numai atunci casatoria lor era recunoscuta de catre Biserica drept casatorie.
Normele descrise de Sfantul Vasile au fost in vigoare pana in secolul al noualea, cel putin. Sfantul Teodor Studitul (759-826) si canoanele atribuite Sfantului Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), stau marturie pentru Aceasta practica: "Cel ce se casatoreste a doua oara, nu se cununa, ci i se da chiar epitimia de a nu se impartasi doi ani cu preacuratele Taine; iar cel ce se casatoreste a treia oara, cinci ani". Nu atat strictetea acestor reguli merita atentie - in general, excomunicarea (oprirea de la impartasire) era practicata pe scara mult mai larga in Biserica primara decat astazi - si merita observata grija Bisericii de a mentine unicitatea absoluta a casatoriei Crestine.
Doar atunci cand randuiala casatoriei a fost separata de Liturghie, Biserica a putut sa fie mai ingaduitoare in privinta incununarii celei de a doua sau a treia casatorii, pastrandu-si, in acelasi timp, regula privind impartasirea. In Raspunsurile canonice ale lui Niceta, mitropolitul de Herakleia (secolul al treisprezecelea), citim: "Strict vorbind, nu ar trebui incununati cei care se angajeaza in a doua casatorie, dar obiceiul Marii Biserici (Biserica din Constantinopol) nu pastreaza aceasta strictete, ci tolereaza punerea cununilor de casatorie pe capetele acelor cupluri [.] Totusi, acestia trebuie sa fie opriti de la impartasirea cu Sfintele Taine pentru unul sau doi ani".
In cartile noastre contemporane de slujba, "randuiala celei de-a doua casatorii" presanta diferente izbitoare fata de randuiala obisnuita a casatoriei. Nu este altceva decat o scurta extindere a slujbei logodnei. Nu incepe cu exclamatia "Binecuvantata este imparatia." (care leaga cununia de Euharistie), ci cu obisnuita exclamatie "Binecuvantat este Dumnezeul nostru." urmata de citirea rugaciunilor incepatoare: Imparate ceresc etc. Ectenia mare este redusa la cateva simple cereri, si doar ultimele doua scurte rugaciuni ale slujbei logodnei sunt citite. Lunga "rugaciune a inelelor" este inlocuita de o rugaciune de ocainta care cere "iertarea greselilor", "curatire" si "dezlegare". Personalitatile biblice mentionate nu mai sunt celebrele cupluri ale Vechiului Testament, ci Rahav pacatoasa (Iosua,1-24; Evrei 11, 31; Iacov 2,25) vamesul care s-a pocait (Luca 18,10-14) si "talharul cel bun (Luca 23, 40-43); toti trei au primit iertarea lui Dumnezeu prin credinta si pocainta. O a doua rugaciune vorbeste despre mire si mireasa, spunand ca "nu au putut a purta zaduful si greutatea zilei si aprinderea trupeasca" si astfel s-au hotarat sa primeasca "impreunarea nuntii a doua". Fara a mai exista vreo procesiune in mijlocul bisericii, incununarea este savarsita apoi incepand cu cea de-a treia scurta rugaciune a randuielii obisnuite.
Aceasta randuiala "la a doua casatorie" este atat de diferita, atat de penitentiala, incat, atunci cand a doua casatorie reprezinta un evident eveniment fericit, este greu sa motivam folosirea ei si sa dam o explicatie acceptabila cuplului si comunitatii. Rubricile tipiconale ortodoxe recomanda folosirea ei doar daca atat mirele cat si mireasa se angajeaza in a doua casatorie. Aceasta indicatie este greu de explicat teologic, deoarece traditia scripturistica si canonica, asa cum am vazut mai sus, nu considera pe deplin "normala" o casatorie chiar si atunci cand doar unul dintre miri a mai fost casatorit inainte.
Prin urmare, dupa parerea noastra, trebuie lasata preotului care savarseste slujba o oarecare libertate in cazul oricarei casatorii. Acesta ar putea, spre exemplu, sa considere
potrivita folosirea structurii "nuntii a doua", dar sa inlocuiasca acele rugaciuni pe care le considera complet nepotrivite cuplului pe care il cununa, cu rugaciunile echivalente din formularul slujbei obisnuite a Cununiei. Totusi, in niciun caz, nu trebuie sa ignore normele casatoriei crestine, care in mod ideal poate fi doar unica, si nu poate trece cu vederea nici diferentele necesare dintre prima casatorie si toate celelalte forme de "recasatorire"
Ca o a doua sansa (sau intelegere fata de dorintele omenesti pamantesti), este admisa casatoria a doua doar atata vreme cat norma ideala a unei uniri vesnice - in numele lui Hristos si in conformitate cu normele imparatiei ce va sa vina - este respectata. Faptul ca Biserica a inclus la un moment dat incununarea in randuiala slujbei celei de a doua casatorii arata ca si acesti miri pot atinge acel ideal, indiferent de neregulile formale existente. Acest ideal pozitiv - iar nu o notiune abstracta si legalista de indisolubilitate - a fost neincetat proclamat de canoane si de liturghie. Practic aceasta "iconomie" pastorala a Bisericii merge pana la a ingadui o a treia casatorie, insa, formal, o interzice pe a patra. In canoanele Sfantului Vasile si ale Sfantului Nichifor, citate mai sus, a patra casatorie nu este mentionata nici macar cu titlul de posibilitate.
Celebrul caz al imparatului Leon VI cel Intelept (886-912), care a provocat lungi discutii si chiar o schisma, s-a incheiat cu publicarea Tomosului de unire (920) care interzicea a patra casatorie, in vreme ce permitea a treia casatorie inainte de varsta de treizeci de ani. Evident, nu exista nicio motivatie teologica pentru care numarul posibilelor casatorii succesive sa fie, pentru crestin, limitat la trei: limita este doar disciplinara si este definita prin "iconomie", ceea ce nu inseamna - asa cum adesea se crede - ca este o usa deschisa spre compromisuri nelimitate. Intr-adevar, exista o disciplina crestina pozitiva. Se poate veni in intampinarea trebuintelor pamantesti ale omului vechi", care chiar pot fi respectate, ca fiind un rau mai mic; insa mantuirea omului presupune ca acesta sa fie invatat sa lase la o parte toate cele care nu fac parte din imparatia lui Dumnezeu, deja prezenta in Biserica.
John Meyendorff
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.