Interviu cu Parintele Dumitru Staniloae

Interviu cu Parintele Dumitru Staniloae Mareste imaginea.


Interviu cu Parintele Dumitru Staniloae

Parintele Ioanichie Balan: - Ce ne invata Biserica Ortodoxa despre moarte? De cand incepe omul sa moara? Ce inseamna moartea spirituala?

- Biserica Ortodoxa invata ca omul incepe sa moara sufleteste de cand incepe sa nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepasarea de Dumnezeu il face sa nu-i mai pese nici de oameni. El este in stare sa faca orice rau semenilor sai, sau nu se mai simte obligat la nici un bine fata de ei. Cel pacatos a murit sufleteste, a devenit aspru, nesimtitor. El poate parea ca se intereseaza de oameni sau ca lupta pentru ei, dar de fapt el se foloseste de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede dupa o anumita vreme. Viata adevarata nu o are omul decat in iubirea simtitoare, dezinteresata fata de altii, care-si are izvorul in credinta in Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteste, pentru ca e uscat prin egoismul sau. Orizontul lui e ingustat. Viata lui e lipsita de sens, de vibratie nobila. Ea se manifesta in izbucniri de pofta, de manie, urmate de dezamagiri, ca sa inainteze intr-o mare tristete sau disperare.

- Care sunt treptele marturisirii? Cand lipsesc duhovnicii, ce trebuie facut? Cum se poate curati sufletul de toate pacatele?

- Marturisirea e un act de comunicare sincera, dureroasa catre persoana preotului, care te asculta in numele lui Hristos. Ea satisface setea omului de comuniune, de iesire din singuratatea mandriei, a neincrederii in altii, a dispretului. Prin ea omul reintra in viata sau sporeste in viata, care sta in comuniunea respectuoasa cu Dumnezeu si cu semenii. Cine isi ia curajul sa se marturiseasca preotului nu va mai dispretui nici pe semenii sai. El se va putea comunica si altora cu neputintele sale de a avea viata prin sine. El va castiga smerenia care insoteste comunicarea si comuniunea. El vede dependenta sa de Dumnezeu si importanta semenilor pentru viata sa. Marturisirea poate avea diferite trepte. De la o marturisire rece a unor greseli prin care cel ce o face are grija sa nu apara prea compromis in ochii duhovnicului sau mai rau si mai vrednic de dispretuit decat altii, sau de la declaratii generale despre marea sa pacatosenie, ea poate urca pe trepte tot mai inalte in infatisarea actelor concrete ale nevredniciei sale, cu o durere adanc simtita pentru ele si pentru uraciunea starilor care le-a produs. Aceasta face din marturisire si o pocainta care trebuie sa o insoteasca. Dar numai daca aceasta pocainta dureaza si se manifesta si intr-o viata noua, contrara celei manifestate in faptele marturisite, marturisirea aceasta se dovedeste ca n-a fost si ea un act de cinism care nu se rusineaza de faptele urate marturisite si de starile care le-au produs, sau ca a avut un regret ca nu poate fi un altfel de om.

Duhovnicul poate sa nu fie la inaltimea de a putea asculta cu intelegere acest fel de marturisire si de a putea sa compatimeasca real pe cel ce a manifestat astfel de neputinte, dar ii poate da sfaturi prin care acela sa le invinga si sa nu-l lase sa ramana in disperare, sau in impacarea lui cu aceasta neputinta, pe care o regreta, dar nu se angajeaza serios sa o depaseasca. Dar insasi o marturisire la treapta descrisa poate da taria amintita duhovnicului, poate trezi si in el intelegerea si compatimirea corespunzatoare, ajutandu-l si pe el sa-si vada niste neputinte asemanatoare si sa caute in sine taria pentru a le invinge, comunicand-o si celui ce i se marturiseste. E mare lucru ca cel ce marturiseste sa-si faca din duhovnic un prieten, un prieten nu de glume, ci de intelegere serioasa, dar la aceasta poate contribui si el prin sinceritatea si durerea cu care se marturiseste, dorinta de comuniune cu altul trezeste si in acela capacitatea de comuniune. Comunicarea sincera, plina de o dureroasa cainta a pacatelor, aduce o eliberare de ele. Dar aceasta trebuie sa o constate duhovnicul.

Comunicarea facuta de cel ce se marturiseste l-a deschis milei lui Dumnezeu. Dar aceasta trebuie sa o constate duhovnicul care asculta marturisirea in numele Domnului. Daca se simte el patruns de mila pentru cel ce se marturiseste, are in aceasta dovada ca Dumnezeu insusi e prezent in mila sa cu mila Lui. Iar daca duhovnicul nu observa o cainta adanca pentru pacate la cel ce se marturiseste, sau pacatele sunt asa de grave incat trebuie pentru ele o pocainta mai indelungata, sau o dovedire prin altfel de viata ca s-a eliberat de obisnuinta lor, el recomanda faptele care pot sa elibereze de obisnuinta lor sau dovedesc cainta lor reala de ele, spunandu-i sa vina din cand in cand pe la el, ca sa vada daca implineste recomandarile lui; si in functie de seriozitatea implinirii lor, ii scurteaza timpul opririi de la Sfanta impartasanie, de la reala comuniune in Hristos.

- Ce parere aveti despre unii preoti care acorda fara canon prea des Sfanta Impartasanie? Nu cumva prin aceasta practica ne apropiem de cea catolica si desacralizam cele sfinte?

- Sfanta impartasanie se da credinciosilor care n-au cazut din credinta si au primit iertarea pacatelor grele prin Taina Spovedaniei. Unele dintre aceste pacate cer dupa marturisirea lor un timp mai indelungat de pocainta dupa savarsirea lor: ucideri, avorturi. Celor ce traiesc in desfrau sau necununati, chiar daca arata aceasta stare a lor unui duhovnic, nu pot fi primiti la Sfanta impartasanie atata timp cat continua sa se afle in aceasta stare. Credinciosii fara pacate foarte grele se pot impartasi de mai multe ori pe an, dar numai dupa spovedanie. E o traditie a Bisericii sa acorde acestor credinciosi spovedania de patru ori pe an, in cele patru posturi mari: Postul Pastilor, al Craciunului, al Adormirii Maicii Domnului si al Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Cei mai ravnitori si cu o viata cat mai curata se pot impartasi si mai des, dar totdeauna dupa spovedanie, si cu cel putin patru zile de post anterior, dintre care numai doua sunt de post deosebit (Miercuri-Vineri). O hotarare a Sinodului din Constantinopol, la sfarsitul secolului XVIII, cand se nascuse o discutie, daca e bine sa se impartaseasca cineva mai des sau mai rar, a hotarat ca se poate si una si alta, dar totdeauna dupa spovedanie.

Gandindu-ne la traditia din timpurile de la inceput ale Bisericii si la indemnul dat prin preot la fiecare Liturghie: " Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati! ", se pare ca s-ar cuveni ca sa nu ramana nici o Sfanta Liturghie la care sa nu se impartaseasca cativa credinciosi dintre cei cu o viata curata. Dar credem ca nu e bine sa se impartaseasca toti credinciosii sau foarte multi la fiecare Sfanta Liturghie, fara spovedanie si fara post, chiar daca ei se socotesc lipsiti de pacate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simtire al primirii Sfintei impartasanii. Trebuie sa traim cu cutremur acest moment, atat din pricina obisnuintei noastre cu tot felul de ganduri, de critici ale altora, de suparari cu altii, cat si din constiinta ca ne impartasim cu Trupul prea curat al Domnului cerului si al pamantului si cu prea scump Sangele Lui.

Pentru poporul nostru, mai ales pentru cel de la sate, Sfanta impartasanie este o mare sarbatoare, care ridica aceasta zi peste toate celelalte de peste an. Toti oamenii se pregatesc cu multe rugaciuni, se imbraca cu haine nefolosite alte dati, se iarta toti unii pe altii, se feresc in acea zi cat mai mult de la grijile obisnuite ale vietii.

- Ce fapte bune ar trebui sa faca credinciosii inainte de Sfanta impartasanie? Dar dupa aceea?

- Credinciosii trebuie sa se impace cu cei cu care sunt suparati inainte de primirea Sfintei impartasanii; sa ceara iertare celor pe care i-au suparat si sa ierte pe cei ce le-au pricinuit suparari, daca sunt apropiati aceia sau accesibili telefonic, prin comunicare personala; iar daca nu, stergand din sufletul lor orice urma de mahnire, si odata cu aceasta rugandu-se pentru ei. Aceasta inseamna sa se impartaseasca cu cuget" curat". Daca sunt oameni lipsiti in jurul lor, e bine, daca pot, sa-i ajute; daca sunt bolnavi, batrani, fara nimeni langa ei, sa-i cerceteze. Sa implineasca sfaturile ce le sunt date de duhovnic.

Spuneti-ne ceva despre bucuria duhovniceasca pe care o primesc credinciosii dupa Sfanta impartasanie. Nu este o arvuna a bucuriei ceresti?

- Credinciosii traiesc dupa Sfanta impartasanie linistea de a fi iertati de Dumnezeu, bucuria de a simti pe Hristos in ei, de a nu mai fi inchisi intr-o viata pur pamanteasca. Au bucuria de a se simti impacati cu toti oamenii, de a-i intelege si iubi pe toti. Ea este de fapt o arvuna a bucuriei ceresti, cand fiecare va fi ca un frate al tuturor si ca un fiu iubit al Tatalui ceresc si frate iubit al lui Hristos.

- In concluzie, care sunt cele mai importante efecte, daruri, pe care ni le aduce Sfanta Liturghie?

- Invatatura Bisericii afirma ca Sfanta impartasanie ni se da spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, adica spre viata de veci intru fericire. Caci Trupul si Sangele preacurat ale lui Hristos sterg din fiinta noastra pacatele din stiinta si din nestiinta pe care n-am reusit sa le marturisim, iar vesnicia trupului inviat al Domnului, scapat de coruptibilitate, pune si in sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru intru nestricaciune si fericire la invierea cea de obste. Iertarea si stergerea in profunzime a tuturor pacatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatalui ceresc pe care o primim din intiparirea in noi a trupului Fiului Sau Unul Nascut, si tot aceasta stare ne asigura si viata de veci intru deplina fericire a fiintei noastre intregi. Iertarea pacatelor intru profunzime echivaleaza cu o "intarire" a noastra, care am suferit o slabire prin pacate, si cu o "tamaduire" a bolilor mai mult sau mai putin vadite ale sufletului si ale trupului ce ne-au venit in forma si de pe urma pacatelor. Aceasta tamaduire si intarire (afirmata de rugaciunile dinainte si de dupa impartasire) a trupului si mai ales a sufletului, va da si ea putere sufletului sa-si refaca trupul la invierea cea de obste, ca si puterea de durata vesnica si fericita a persoanei noastre.

Dar Sfanta impartasanie, aducand aceste efecte in om, ii da calitatea de mostenitor al imparatiei cerurilor, o data ce e unit cu Hristos, Care a devenit si ca om Fiul imparatului acestei imparatii, adica al Tatalui. Calitatea de fiu al Tatalui, al imparatului Vesnic, de mostenitor al imparatiei, impreuna cu Fiul Unul Nascut, ii da omului si indraznirea catre Tatal in toate cererile ce le face. El isi despovareaza constiinta de pacate, de frica de rob, pastrand doar sfiala de fiu. Nu se mai simte osandit, supus judecatii. De aceea, cere Tatalui inca inainte de impartasire sa-l invredniceasca sa-i spuna cu indraznire " Tata". Iar toate aceste simtiri si calitati le primeste credinciosul, pentru ca a primit si Duhul de Fiu de care e plin trupul lui Hristos (Rugaciunea preotului inainte de Tatal nostru).

Sursa: Convorbiri duhovnicesti 

25 Iulie 2012

Vizualizari: 4975

Voteaza:

Interviu cu Parintele Dumitru Staniloae 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • iuliana-cleopatra DarnaPostat la 2010-03-30 05:31

    traiesc in spania de 3ani si doresc din suflet sa dau si eu niste acatiste iar aici unde ma aflu nu este nici un preot crestin -ortodox.Va implor imi puteti spune cum pot da un acatist online.Mii de multumiri anticipat.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE