Nu exista post fara postire

Nu exista post fara postire Mareste imaginea.

Nu exista post fara postire. Se pare, totusi, ca multi oameni, astazi, fie nu iau in serios postirea, iar daca o fac, inteleg gresit scopurile sale duhovnicesti. Pentru unii, postirea consta intr-o "renuntare" simbolica la ceva; pentru altii, ea este o respectare scrupuloasa a prescriptiilor alimentare. Dar in ambele cazuri, arareori postirea se refera la intreaga nevointa a postului. Aici, ca oriunde, trebuie mai intai sa incercam sa intelegem invatatura Bisericii referitoare la postire si apoi sa neintrebam: "Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra?

Postirea sau abstinenta de la mancare nu este exclusiv o practica crestina.

Ea a existat si inca exista in alte religii si chiar in afara vreunei religii, ca, de exemplu, in anumite terapii specifice. Astazi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzandu-le uneori si pe cele politice. Este important, deci, sa discernem continutul crestin unic al postirii. Mai intai ni se dezvaluie in interdependenta dintre doua evenimente pe care le gasim in Biblie: unul se afla la inceputul Vechiului Testament, iar celalalt la inceputul Noului Testament. Primul eveniment este "intreruperea postului" de catre Adam in Rai. El a mancat din fructul oprit. Asa ni se dezvaluie pacatul originar al omului. Hristos, Noul Adam - si acesta este cel de-al doilea eveniment - incepe cu postirea. Adam a fost ispitit si a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit acea ispita. Consecinta caderii lui Adam este izgonirea din Rai si moartea. Roadele biruintei lui Hristos sunt calcarea mortii si reintoarcerea noastra in Rai. Lipsa de spatiu ne impiedica sa oferim o explicatie a sensului acestui paralelism. Este limpede, totusi, ca din aceasta perspectiva postirea ni se descopera ca ceva hotarator prin importanta sa. Ea nu este o simpla "obligatie", un obicei; ea este legata de taina intima a vietii si mortii, a mantuirii si a osandirii.

In invatatura ortodoxa, pacatul nu este numai incalcarea unei randuieli ce duce la osanda; este intot­deauna o mutilare a vietii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din aceasta cauza, istoria pacatului originar ne este prezentata ca un act al mancarii. Pentru ca hrana reprez­inta mijlocul de pastrare a vietii; ea este aceea care ne tine pe noi vii. Dar aici sta toata problema: ce inseamna sa fii viu si ce este "viata" ? Azi, pentru noi, acesta notiune are in primul rand un sens biologic: viata este tocmai aceea care depinde total de hrana si, mai general, de lumea fizica. Dar pentru Sfanta Scriptura si pentru Traditia crestina aceasta viata ce subzista "numai cu paine" este identificata cu moartea, pentru ca este o viata muritoare, pentru ca moartea este un principiu pururea lucrator in ea. Dumnezeu, ni se spune, "nu a facut moartea".

El este Datatorul de viata. Cum a devenit atunci viata muritoare? De ce este moartea si numai moartea singura conditie absoluta a tot ceea ce exista? Biserica raspunde: pentru ca omul a respins viata, asa cum i-a fost oferita si daruita lui de catre Dumnezeu, si a preferat o viata care sa nu depinda numai de Dumnezeu singur, ci "numai de paine". Nu numai ca nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osandit; el a schimbat relatia intima dintre el si lume. Putem fi siguri de faptul ca lumea i-a fost data de catre Dumnezeu ca "hrana" - ca mijloc al vietii; in afara de aceasta, viata este socotita ca mijloc de comuniune harica cu Dumnezeu; ea si-a avut nu numai plinirea, dar si intregul sau continut in El. "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor". Lumea si hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, si numai daca sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naste viata. Hrana in sine, nu are viata. Numai Dumnezeu are Viata si este Viata. In insasi hrana, Dumnezeu - si nu caloriile - era principiul vietii. Astfel, a manca, a fi viu, a-L cunoaste pe Dumnezeu, a te afla in comuniune harica cu El era unul si acelasi lucru. Tragedia de nepatruns a lui Adam este ca el a mancat de dragul sau. Mai mult decat atat, el a mancat "separat" de Dumnezeu, pentru a fi independent fata de El, si daca el a facut aceasta, a facut-o pentru ca a crezut ca hrana are viata in sine si ca el, prin impartasirea din acea hrana, poate deveni ca si Dumnezeu, adica sa aiba viata in sine.

Mai simplu spus: el a crezut in hrana, in timp ce singurul obiect al increderii, al credintei, al dependentei este Dumnezeu si numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele si principiile vietii sale. El a devenit scalvul lor. Adam- in ebraica- inseamna "om". El este numele meu, numele nostru obstesc. Omul este inca Adam, este inca sclavul "hranei". El poate sustine credinta sa in Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viata lui, hrana lui, continutul atotcuprinzator al existentei sale. El poate pretinde ca isi primeste viata de la Dumnezeu, dar el nu traieste in Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Stiinta sa, experienta sa, constiinta sa, toate sunt construite pe acelasi principiu: "numai cu paine". Noi mancam pentru a fi vii dar nu suntem vii in Dumnezeu. Acesta este pacatul tuturor pacatelor. Acesta este verdictul mortii pronuntat in viata noastra.

Hristos este Noul Adam. El vine sa repare strica­ciunea adusa in viata de Adam, sa aduca omul la adevarata viata si astfel, El incepe tot prin postire. "Si dupa ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti la urma a flamanzit" (Matei IV, 2). Foamea este acea stare in care realizam dependenta noastra de altceva -cand avem nevoie urgenta si esentiala de hrana - aratand astfel ca noi nu avem viata in noi insine. Este acea limita la capatul careia fie mor de foame fie, dupa ce mi-am satisfacut trupul, am din nou impresia ca sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul cand ne lovim de intrebarea fundamentala: De ce anume depinde viata mea? Si pentru ca aceasta intrebare nu este una academica, ci este simtita cu intregul meu trup, este de asemenea timpul ispitei. Satana a venit la Adam in Rai; el a venit la Hristos in pustie.

El s-a apropiat de doi oameni infometati si le-a spus: mancati, caci foamea voastra este dovada ca de-pindeti in totalitate de mancare, ca viata voastra sta in mancare. Iar Adam a crezut si a mancat; dar Hristos a respins aceasta ispita si a zis: "Omul nu va trai numai cu paine, ci si cu Dumnezeu". El a refuzat sa accepte acea minciuna cosmica pe care Satana a impus-o lumii, facand din acea minciuna un adevar de la sine inteles fara a mai fi dezbatut, un fundament pentru intreaga noastra viziune asupra lumii, asupra stiintei, a medicinei si, probabil, chiar a religiei. Facand aceasta, Hristos a refacut acea relatie dintre hrana, viata si Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o si pe care inca o mai rupem in fiecare zi.

Ce este atunci postirea pentru noi, crestinii? Este intrarea si participarea noastra la acea experienta a lui Hristos insusi prin care El ne elibereaza de sub totala dependenta fata de hrana, materie si lume. Sub nici un aspect eliberarea noastra nu este una completa. Traind inca in aceasta lume cazuta, in lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, inca depindem de hrana. Dar tocmai cum moartea noastra - prin care inca trebuie sa trecem - a devenit prin Moartea lui Hristos o punte catre viata, hrana pe care o mancam si viata pe care o sustine poate fi viata lui Dumnezeu si pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastra a devenit deja "hrana a nemuririi" -Trupul si Sangele lui Hristos insusi. Dar chiar si painea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi aceasta viata si in aceasta lume cea care ne intareste pe noi si comuniunea noastra harica cu Dum­nezeu, mai degraba decat cea care ne desparte de Dum­nezeu. Numai postirea poate realiza aceasta transformare, daruindu-ne dovada existentiala ca dependenta noastra de hrana si materie nu este totala, nu este absoluta, ca unite cu rugaciunea, cu harul si cu preamarirea, pot deveni ele insele duhovnicesti.

Toate acestea spun ca postirea, fiind inteleasa adanc, este singura metoda prin care omul redescopera adevarata sa natura spirituala. Nu este o provocare teoretica ci cu adevarat practica a marelui inselator care a izbutit sa ne convinga ca depindem numai de paine. El a cladit intreaga cunoastere, stiinta si existenta umana pe aceasta minciuna. Postirea este o denuntare a acestei minciuni si, de asemenea, dovada ca este o minciuna. Este extrem de semnificativ faptul ca Hristos postea cand l-a intalnit pe Satana si ceea ce a spus mai tarziu, si anume ca Satana nu poate fi biruit "decat cu post si cu rugaciune" . Postirea este lupta adevarata impotriva diavolului, pentru ca este provocarea catre acea lege atotocuprinzatoare care-L face pe el "Stapanitorul lumii acesteia". Caci cineva, daca este infometat si apoi descopera ca poate fi cu adevarat independent de acea foame, nu in sensul de a fi biruit de ea ci dimpotriva, sa o poata transforma intr-un izvor de putere si biruinta duhovniceasca, atunci nimic nu ramane din acea mare minciuna in care am trait de la Adam incoace.

Cat de departe suntem atunci de obisnuita intelegere a postirii; ca o simpla schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis si a ceea ce este oprit, de toata aceasta ipocrizie superficiala! In cele din urma a posti inseamna numai un lucru: a fi infometat, a merge pana la limita acelei conditii umane care depinde in intregime de hrana si, fiind infometat, sa descoperi ca aceasta nu reprezinta intregul adevar referitor la om, ca foamea insasi este intai de toate o stare spirituala si ca este in ultima sa realitate foamea dupa Dumnezeu. In Biserica primara, postirea a insemnat intotdeauna absti­nenta totala, o stare de foame, impingand trupul la extrema. Totusi, descoperim aici, de asemenea, ca postirea ca efort fizic este total lipsita de sens fara omologul sau duhovnicesc: ". cu post si rugaciune " . Aceasta inseamna ca fara efortul duhovnicesc corespondent, fara a ne hrani cu Realitatea Divina, fara a descoperi dependenta noastra totala de Dumnezeu - si nu numai de Dumnezeu, postirea fizica poate fi chiar si sinucidere.

Daca Hristos insusi a fost ispitit in timp ce postea, noi nu avem nici o singura sansa de a evita aceasta ispitire. Postirea fizica, esentiala, nu este lipsita numai de sens, este chiar periculoasa daca este rupta de nevointa duhovniceasca - de rugaciunea si contemplatia lui Dumnezeu. Postirea este o arta deplin stapanita de sfinti; ar fi indraznet si periculos pentru noi daca am experimenta aceasta arta fara discernamant si fara precautie. Intregul cult al postului este o re­memorare continua a greutatilor, obstacolelor si ispitelor ce-i asteapta pe aceia ce cred ca ei pot depinde de puterea vointei lor si nu de Dumnezeu.

Din aceasta cauza, mai intai de toate, avem nevoie de o pregatire duhovniceasca pentru efortul postirii. Aceasta se realizeaza prin cererea noastra de ajutor catre Dumnezeu si, de asemenea, facand din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui sa postim pentru Dumnezeu. Trebuie sa redescoperim trupul nostru ca templu al prezentei Lui. Trebuie sa refacem un respect religios pentru trup, pentru hrana, pentru adevaratul ritm al vietii. Toate acestea trebuie savarsite inainte ca postul propriu-zis sa inceapa, astfel incat atunci cand incepem sa postim ar trebui sa fim inarmati cu arme duhovnicesti, cu o conceptie, cu un duh al luptei si al biruintei.

Apoi urmeaza postul in sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe doua niveluri: mai intai ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic consta intr-o drastica reducere a hranei, astfel incat starea permanenta de foame poate fi traita ca ceva ce aminteste de Dumnezeu si ca un efort constant de a-L contempla pe El. Oricine l-a experimentat - oricat de putin - stie ca acest post ascetic, mai degraba decat sa ne slabeasca, ne face usori, innobilati, cumpatati, plini de bucurie, curati. Acela primeste hrana ca pe un adevarat dar al lui Dumnezeu. El este permanent aplecat catre acea lume interioara care devine intr-un mod inexplicabil un fel de hrana in adevaratul sens al cuvantului. Can­titatea exacta de hrana care va fi primita in acest post ascetic, ritmul si calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacitatile noastre individuale si de conjuncturile exterioare ale vietii noastre.

Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumatate a carei natura "negativa" este modulata permanent intr-o putere pozitiva prin rugaciune, aducere aminte, trezire si contemplatie. Ca si in cazul postului deplin, acesta este necesar sa fie limitat ca durata si impletit cu Sfanta Euharistie. In starea actuala a vietii noastre, cea mai buna concretizare a postului ascetic o putem realiza in ziua dinaintea praznuirii de seara a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite. Daca postim in acea zi incepand dis-de-dimineata sau de la pranz, important este aici sa traim acea zi ca pe o zi a asteptarii, a nadejdii si a foamei dupa Dumnezeu insusi. Este meditatia duhovniceasca asupra celor ce vor sa vie, asupra darului ce va sa fie primit si pentru care renuntam la toate celelalte daruri.

Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, in­doiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descop­erire a vietii crestine ca lupta si nevointa reprezinta trasatura esentiala a postirii. O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil nici un progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti, intre sfintenie si cinismul care ne trezeste din orice iluzie se afla marea si dumnezeiasca virtute a rabdarii - rabdarea, mai intai de toate, cu noi insine.

Nu exista un drum mai scurt catre sfintenie; pentru fiecare pas trebuie sa facem un sacrificiu total. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum - doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti - si sa crestem efortul nostru putin cate putin, apoi sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim pe pamant. Pe scurt de la un post simbolic si nominal - postul ca obligatie si obicei - trebuie sa ne rein­toarcem la adevaratul post. Sa fii limitat si smerit, dar con­secvent si serios. Sa cantarim onest capacitatea noastra duhovniceasca si fizica si sa actionam ca atare - amintindu-ne, totusi, ca nu exista post fara starnirea acestei capacitati, fara a introduce in viata noastra o dovada dumnezeiasca cum ca cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dum­nezeu.

Parintele Alexander Schememann

Postul Mare. Paşi spre Înviere; Editura Sophia

Cumpara cartea "Postul Mare. Paşi spre Înviere"

.

10 Martie 2016

Vizualizari: 11257

Voteaza:

Nu exista post fara postire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE