Psihanaliza in lumina spiritualitatii crestin-ortodoxe

Psihanaliza in lumina spiritualitatii crestin-ortodoxe Mareste imaginea.

Semnificativ, psihanaliza moderna s-a nascut pe fondul suferintei umane, mai precis al patologiei, al bolii. Prin chiar numele ei, psinahaliza pleaca de la cunoasterea si patimirea sufletului, deci din interiorul patimitor, frustrat a existentei si vietii noastre. Patimirea pe care o produce boala pune in mai multa lumina starea sanatatii noastre, o anumita stare benefica pe care am pierdut-o. Suferinta naste cunostinta, o naste prin cautare, cercetare, analiza, altfel zicand, spiritual, suferinta este o realitate de netagaduit; in ea nu se speculeaza. Iar dorinta de vindecare si reusita vindecarii sunt, iarasi, un fapt ce nu poate fi contrazis cand ai dobandit-o simtind sanatatea. De aici si valoarea concreta a psihanalizei.

Incepand cu o sesizare mai de suprafata, si in incompletitudine logica, a celor doua instincte de baza: al conservarii insului si speciei, Freud si Adler au explorat inconstientul, atragandu-ne atentia asupra acestui univers launtric uman, mai putin cunoscut si asupra energiilor care pulseaza in el. Dar, totodata, definind psihologic drept principii placerea (mai ales sub forma libidoului) si vointa de putere, au prilejuit un impuls tragic manifestarilor de erotism si violenta; au cautionat spectacolul degradant pe care-l ofera adeseori mass-media astazi (prin filme, prin presa scrisa, audio si video (mai nou, prin Internet) si au provocat acest proces degenerativ in relatiile interumane - fie aberatii sexuale, fie atrocitati, crime abominabile -care surprind si ne uluiesc spiritul. Au pus ei insa indeajuns in cumpana "principiile"   proclamate   cu   fenomenele   pe   care   le-au   declansat,   cu proliferarea focarelor de infectie si autodistrugere nu datatoare ci, paradoxal, daunatoare, demolatoare de sanatate?

Continuatorii acestor scoli si experiente, Carl Gustav Jung si, apoi, Viktor E. Frankl, nu au omis nici ei ci au integrat, se intelege, realitatea si menirea fireasca a instinctelor, sesizand in ele voia divina, creatoare. Si, mergand inca mai adanc, au vazut, mai presus de instinct, universul spiritual-uman si Sensul insusi al existentei si vietii in Dumnezeu-Creatorul, Care da Sens Creatiei Sale. Cu experienta lor medicala, compatimind cu pacientii vidul lor spiritual, lipsa sensului - psihozele, indeosebi sub forma depresiei - au pus acut problema unei vindecari integrale si, odata cu aceasta, a unei cunoasteri depline a naturii umane. Intrebarea capitala pe care cu certitudine si-au pus-o a fost: cum poti vindeca un suflet bolnav fara sa-i cunosti structura, constitutia originara, fiinta? Asa precum un chirurg nu poate vindeca un organ lezat fara sa-i cunoasca precis structura anatomo-fiziologica, la fel nu poate fi vindecat sufletul, constiinta omului fara o abordare a statutului propriu.

S-a observat: a merge in profunzime inseamna a merge la origine. Dar eu nu-mi sunt mie insumi origine, si atunci cum m-as putea cunoaste prin mine insumi, fara sa-mi fiu origine, obarsie. Originea ne depaseste, ne transcende. In noi, in actul constitutiv originar, existenta si cunoasterea nu sunt simultane. Numai in Dumnezeu cel vesnic existenta si cunoastere sunt una. Noi luam cunostinta de noi insine dupa ce existam, in procesul formarii constiintei de sine si nici atunci numai prin noi insine, ci numai prin apelul la Obarsia noastra. Iar acest apel e vital spiritului si existentei. Dar cum? Apostolul invata: "Daca i se pare cuiva ca cunoaste ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca. Dar daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El" (I Corinteni 8, 2-3). Cu adevarat, Dumnezeu e Cel Care, ne cunoaste iar noi ne cunoastem impreuna cu Dumnezeu, impreuna cu Ziditorul, cu originea noastra. Acesta este firescul cunoasterii, anume in lumina iubirii Creatorului Care ne-a rasadit in existenta. Numai in aceasta lumina, necreata, se intelege, a Celui Care ne-a zidit, Il cunoastem pe Ziditor si ne cunoastem pe noi insine.

Asa e posibila cunoasterea, care e totusi inepuizabila in ea insasi, confruntata fiind cu "omul cel tainic al inimii, intru nestricacioasa podoaba a duhului... inaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3, 4). Si asa, pe de o parte, cunoasterea implica in ea insasi tainicul, e si taina in ea, in infinitul divin din ea; dar, pe de alta parte, fara sa ma cunosc in adevarul meu, adica in rostul existentei si vietii mele, nu am liniste, sunt bolnav, bolnav de chinuitoarea necunoastere; spiritual, am sentimentul tragic si traiesc frisonul caderii in vid.                                                                                       

De aceea Mantuitorul ne incredinteaza: "Aceasta este viata vesnica: Sa te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis." (Ioan 17, 3). Se dezvaluie astfel legatura indestructibila intre cunoastere, existenta si viata, si sanatatea ei. Iar cuvantul divin "viata vesnica" inseamna propriu-zis Viata mea in care lucreaza Cel vesnic, prin Harul lui Cel vesnic, la care ma face partas inca de aici si de acum; incat cunoasterea "vietii vesnice", adica a vietii in plinatate e tocmai cunoasterea in Har, prin Cel vesnic prezent in ea. De aici, si cunoasterea ei, si sanatatea ei, normalitatea ei, si vindecarea ei in caz de cadere, toate ne conduc la cunoasterea noastra  din temeiul,   din  starea originara.   De  aici  cerinta imperioasa a cunoasterii de sine, ca o baza pentru o psihologie a umanului, a unei ontologii autentice a existentei si vocatiei umane. In acest sens, astazi, Parintele  mitropolit Hierotheos  Vlachos  arata judicios:   "Nu  putem  sa vorbim despre psihoterapie, daca nu dam o definitie a sanatatii sufletesti si daca  nu stabilim ce intelegem prin cuvantul suflet " . Acest fapt e cu atat mai important cu cat, dureros constatam ca, in tratatele noastre de psihologie,  e omis termenul suflet,  ca si cum am putea vorbi de o psihologie fara suflet, adica fara obiectul ei propriu-zis de cercetare.

Numai intr-o cunoastere fiintiala a sufletului si intr-o intelegere unificatoare, in simbioza, cunoasterea de sine, sanatatea originara si vindecarea in urma caderii, cand se intrepatrund devin, mantuitor, una.

Avand in vedere unitatea Revelatiei divine , adevarul omului ni se descopera astfel, in referatul biblic: "A zis Dumnezeu "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra..." (Fac. 1, 26). Deodata, lumea omului apare ca Sfat si opera a comuniunii divine si a Sensului divin creator. Astfel ne intampina, viu, dintru inceput, marturia: "A zis Dumnezeu: "Sa facem ...". Prin acest cuvant se dezvaluie, din insasi obarsia ei, "Iconomia tainei celei din veci ascunsa in Dumnezeu, Ziditorul a toate prin Iisus Hristos... Sfatul cel din veci" (Efeseni 3, 9-11), pe care Sfantul Ioan Gura de Aur il talcuieste: "Creatorul universului ne-a infatisat un fel de sfatuire, ca sa spunem asa, un fel de deliberare, aratandu-ne sub aceasta forma cinstea celui ce avea sa fie creat; ne-a invatat, chiar inainte de a-l crea, maretia dregatoriei ce avea sa o incredinteze omului". Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste si el de "Sfatul negrait al lui Dumnezeu despre lume si despre iconomia Lui...", de "ratiunile lucrurilor intocmite inainte de veacuri in Dumnezeu, precum insusi a stiut, ratiuni pe care Sfintii barbati au obisnuit sa le numeasca si binevoiri".

Cunoasterea imi da si imi asigura sanatatea. Dar cum sa o realizezi? Numai in comuniunea, in logodna dintre tainic si descoperit, mister si Revelatie, dintre infinitul divin si faptura zidita in hotarele timpului dar care aspira totdeauna, in lumina iubirii in care se savarseste actul creator al aducerii de la nefinta la fiinta dar si relatia in har intre Pe de alta parte, nu ma pot cunoaste cu adevarat fara sa am ceva din Dumnezeu, din Creatorul meu. Asa cum nu poti intelege, cunoaste o opera fara cunoasterea autorului. Chiar daca a fost inregistrata  ca anonima, nu inseamna ca nu a avut autor.

Pentru sanatatea omului trebuie sa cunoastem: fara sa ai ceva din Dumnezeu, din Necreat, nu poti avea cunostinta de tine. Or eu nu am in mine viata adevarata fara sa-L cunosc si sa te cunoasca pe tine. Eu sunt bolnav de necunoastere. Iar eu nu ma pot cunoaste in originea mea pentru ca eu nu-mi sunt mie insumi origine. (Sartre incerca, dar in cele din urma a recunoscut misterul.) Atunci eu nu ma pot cunoaste pe mine decat prin Dumnezeu, decat: printr-un Da si Dar creator al lui Dumnezeu, printr-o lumina a Ziditorului meu in mine. Iar lipsa, scindarea intre eul meu si acest Da divin e sursa oricarei forme de schizofrenie. De la starile grave pana la acele stari de neimplinire, de neliniste care scad aportul nostru creativ.

Psihanaliza s-a nascut pe fondul suferintei umane, explorand adanc, la radacina, in suflet, de unde si numele de analiza a sufletului. Incepand cu sesizari semnificative (cercetari), apoi ajungand la observare-vedere tot mai profunda, totodata si provocari binefacatoare, mai ales din punct de vedere al cercetarii obiective, dar si provocari malefice. Tragic, lumea, constiinta noastra se confrunta nu numai cu mici abateri (greseli, erori) ci, grav, cu  inspaimantatoare forme de disolutie-descompunere nu numai teoretica, ci, in fapt , a ontologiei umane. Psihanaliza se impune ca o stiinta medicala. Reprezentanti autorizati (Jung, Frankl) isi afirma competenta tratarii bolilor sub aspect medical. Jung spune "In cazul unei suferinte de natura religioasa trimite la preot, spovedanie... Suferinta poate fi separata cand faptura umana e unica? De aceea Frankl: medicul vindeca, preotul actioneaza pentru mantuire. Intr-o asemenea viziune se impune indeosebi o intelegere mai adanca a ontologiei umane.

Boala era chiar vidul spiritual, despartirea de Dumnezeu. Nu se poate vorbi de restaurarea conceptului de sanatate mintala daca nu ai definitia clara a sanatatii mintale, sufletul in obarsia lui.

Parintele Constantin Galeriu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5495

Voteaza:

Psihanaliza in lumina spiritualitatii crestin-ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE