Un barbat de o remarcabila frumusete, de o eleganta vestimentara (in viata lumeasca) care ajungea sa frizeze dandysmul, casatorit de trei ori, fara copii. Casatoriile le socotea niste nereusite, ba chiar esecuri. In privinta aceasta se considera un defavorizat, caci avea intr-un fel nostalgia cununiei unice ca forma de realizare plenara a existentei, la nivel omenesc. Era o personalitate extraordinara, cea mai puternica pe care am intalnit-o vreodata in viata, si care m-a marcat considerabil, avand in vedere ca l-am cunoscut inca din prima copilarie. Intr-adevar spune ca l-a cunoscut la inceputul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatalui sau, Alexandru Mironescu. Spune de asemenea, ca tatal sau s-a convertit in acea vreme sub influenta sa. "Am vazut intotdeauna in el pe maiestru nou spiritual. Personalitatea lui era de tip socratic, provocatoare; nu puteai trece pe langa el fara a-l remarca sau fara a fi interpelat de dansul, o brutalitate extrema coabita in el cu o indicibila duiosie, caci refuzul jumatatii de masura constituia pentru el norma comportamentului de zi cu zi, o trasatura constitutiva a temperamentului sau.

Agresiunea sacra pe care o desfasura impotriva cuiva, ispravea intotdeauna, gratie modului dinamic - cu care era daruit - de a percepe pe celalalt, prin a propune de fiecare data o posibila devenire in credinta, conceputa - pe urmele marilor parinti ai spiritualitatii - ca un proces de crestere continua, caci o credinta stagnata este moarta, sau aproape. Pentru el aceasta credinta avea sa ramana asa cum a debutat un scandal, "scandalul adevarului”, fara ca prin aceasta sa rastoarne rutinele si obisnuintele pioase care au tendinta sa o sufoce, daca ele n-ar fi fara incetare reinsufletite. Nu era un reformator, un revolutionar, ci mai curand un restaurator al semnificatiilor originare.

Nu era un convertit; credinta lui era innascuta - mostenita mai cu seama de la mama lui, pe care o venera - insa cu el s-a petrecut o desteptare, o intensa constientizare a identitatii ortodoxe, cum s-a intamplat de altfel si cu alti membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii crestine, mai ales prin ASCR (Asociatia Studentilor Crestini, filiala romana a YMCA).

Dupa vagi studii universitare, niciodata ispravite, Sandu Tudor s-a intors la publicistica in calitate de ziarist si poet colaborator la revista Gandirea si participand la curentul de idei declansat de aceasta. Intre altele revista isi propunea sa dezvolte o noua meditatie asupra Ortodoxiei. In 1925 publica un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundatiei Regale „Carol I”.

Inca din 1927 a abordat poezia de factura exclusiv religioasa, scriind Acatistul Parintelui nostru Sfantul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucuresti in  1942 si 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid in 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul si Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tiparite la Madrid in 1987, de Fundatia Culturala Romana. Catre mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele "Floarea de Foc” si „Credinta”, reviste literare dar si de ampla dezbatere de idei sociale, politice, filosofice si religioase...

Sandu Tudor nu era un sistematic. In expresia profesorului Alexandru Mironescu era "o biblioteca deranjata”, insa fiecare cuvant al lui era o tema de meditatie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uita un minut fara sa spuna un cuvant. Cand credeai ca a teminat, abia atunci incepea. El avea o inclinatie deosebita catre substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura patristica si de mistica literaturii calugaresti. A trait printre oamenii bisericii, pe care-i critica in ziarul lui, "Credinta”, mergand uneori pana la santaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonante duhovnicesti, nu putea ramane in cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totala pentru cele duhovnicesti s-a intamplat in urma unei calatorii la Sfantul Munte. Acolo a intalnit pe un calugar vagabond, pe care l-a angajat sa-l duca in munte. Acesta i-a spus: „Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos, pune-ti pantaloni lungi, lasa barba sa-ti creasca si vino cu mine, dar sa faci ceea ce fac eu. Multi vin ca dumneavoastra, sa vada bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaste si se intorc acasa necunoscand nimic. Calugarii nu descopera tainele vietii calugaresti turistilor. Aceia vin si se duc asa cum vin. Asa ca am mers cu parintele Averchie.” Se duse vestea ca Averchie merge cu un calugar foarte evlavios, practicant al Rugaciunii inimii.

A venit de acolo cu scaunelul, cu metoda respiratiei si cu toata taina rugaciunii interioare a isihastilor, luata nu din citit, din filocalii, ci direct de la mesterii anonimi ai zilelor noastre, calugarii isihasti. Acolo a inteles Sandu Tudor ca eu-l nostru este infinit si ca in acest centru existential al fiintei noastre pe care calugarii il numesc „inima”, in sens de „adanc”, exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este pecetea personalitatii noastre. A inteles astfel ca rugaciunea este o stare si nu o activitate formala.”

Pentru Sandu Tudor acum incepe reconsiderarea culturii umane si a procesului intelectual, care avand alte puncte de referinta decat Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretica. El spunea ca pentru a putea intra in ordinea duhului, trebuie mai intai sa te „indobitocesti”, dandu-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfanta Ana, acolo a inceput sa planga. Staretul Schitului i s-a adresat parintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce faceai dumneata in lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au inceput sa treaca: Capsa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, sedinte literare, petreceri, iar staretul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinta. Daca mai tine Dumnezeu lumea, este pentru ca la miezul noptii calugarii se roaga.”

A restaurat cu banii lui chiliile si Paraclisul manastirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Si-a ales ca patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent in raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat in clopotnita manastirii, iar de acolo si-a organizat intalnirile in biblioteca manastirii.

Asa, Sandu Tudor devenise punct de atractie pentru intelectualitatea bucuresteana. A fost sfintit calugar, dupa care s-a dus la Schitul Rarau, dupa ce a trecut prin Schitul Crasna, judetul Gorj, si prin Schitul Sihla din Sihastria. Atunci, a scris despre el un articol, Olivier Clément, profesor la Teologia Sf. Sergiu din Paris. Iar in urma acestui articol a inceput sa se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, munca silnica, si a murit in inchisoarea de la Aiud ca martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictata de N. Stoica, precum si un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate ca acestea m-au determinat sa scriu randurile de fata.

Parintele Roman Braga

• Manastirea Antim imbraca haine noi
  Publicat in : Interviuri
• Manastirea Antim
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• La manastirea Antim...
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: