Rana

Rana Mareste imaginea.

In trupul lui, rana se deschisese, prin loviturile de bici pe care le aplicau cu dibacie baietii nostri. Eram acolo, nu aveam cum sa nu fiu. Nu cred ca lipsea vreunul – nu, nu avea cum sa lipseasca. Cand ii paraia carnea chiar ma gandeam daca nu m-ar putea lasa si pe mine sa dau cu biciul ala, macar o data.

Rana se deschisese. Nu ne-am putut abtine sa nu ne uitam in ea. Cercetam cu atentie, doar-doar vom gasi dovada ca ce zicea nu e o facatura. Nu era insa nimic dumnezeiesc inauntru. Doar sange, vene, oase. Le-am mai vazut pe toate, de multe ori. In rana deschisa ne-am dat seama definitiv ca nu e decat un om.

Erau unii care credeau ca atunci cand se va deschide rana, din ea va tasni lumina, si aer proaspat. Ca din ea vor tasni porumbei albi, ca acela care a stat deasupra lui la Iordan. A iesit insa mult puroi. Nu sange, nu, sangele era ascuns si curgea altfel. Din rana lui a iesit ceva ciudat, ceva de un negru ireal, cum nu mai vazusem. Parea ca in carnea lui se cuibarise insusi intunericul, insasi moartea. Si un miros ingrozitor, cum nu mai mirosise niciodata in lume. Rana lui nu, nu mirosea a sfintenie, ci a viclenie si lacomie, a desfrau, a ura si invidie, mirosea a crima, a blasfemie. Rana lui mirosea a rau, parca el fusese nu un profet, nu un drept, ci cel mai din urma pacatos care a trait pe pamant.

Si apoi l-am pus pe cruce, i-am batut cateva piroane. Cand m-am uitat la el, nu mai avea chip. Fata lui nu mai era fata, mainile lui nu mai erau maini, picioarele lui nu mai erau picioare, nu mai avea nici trup. Era doar o putreziciune rastignita pe un lemn. Cand s-a dat la o parte pielea, lumea intreaga a vazut cum colcaiau serpii prin trupul lui.

Si apoi a murit si din rana lui a iesit un intuneric cum nu s-a mai vazut. Intunericul a cuprins toata lumea, si a stapanit-o cum nu mai fusese stapanita niciodata.

… Si atunci am vazut, in intuneric am vazut. Intai, era o sclipire, ca o stea, care venea din mijlocul crucii, si apoi a fost o lumina; si in lumina, cand ea s-a intins peste tot, erau case de lumina, dealuri de lumina si oameni de lumina. In lumina ma uitam la mine si nu ma mai vedeam. Unde fusesem eu, era altul, care semana cu mine dar nu eram eu. Nu, nu puteam sa fiu chiar eu, as fi stiut.

Rana se deschisese. Eram la picioarele crucii, si pe cruce nu mai erau serpi. Puroiul se scursese tot, acum nu mai era decat apa si sange si lumina. Cand a fost dusa in mormant, lumina s-a dus si ea, cu tot cu rana ei, care ramasese deschisa.

Rana este deschisa si astazi, mai deschisa decat niciodata, nemaisemanand insa cu o rana, ci mai mult cu o fantana, sau mai mult cu un pantec. Nu mai este o rana a urii, este o rana a dragostei, iar intunericul care se ascunde sub ea este mai luminos decat soarele.

Acum este mult mai tarziu, mai tarziu ca niciodata, iar undeva, intre timp, m-am intalnit cu acela care nu eram eu. De fapt, eu insumi m-am transformat in cel care nu eram eu. Si mi-am dat seama ca, de fapt, mi-am primit in dar adevaratul eu. Imi eram strain mie, dar acum strainul m-a regasit pe mine.

Rana se deschisese, si din ea am rasarit si eu.

Paul Cocei

Despre autor

Paul Cocei Paul Cocei

Colaborator
104 articole postate
Publica din 29 Decembrie 2011

08 Aprilie 2015

Vizualizari: 1266

Voteaza:

Rana 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE