Patimile lui Hristos sau riscul dochetismului la ortodocsi

Patimile lui Hristos sau riscul dochetismului la ortodocsi Mareste imaginea.

A vedea în Sfânta Cruce numai frumuseţea, numai izbânda, numai biruinţa, şi a uita că ea reprezintă şi calea care a condus la biruinţă, adică jertfa, sau suferinţa acceptată de bună voie, cea mai de jos umilinţă şi batjocură, suportată nu de un om oarecare, ci de Dumnezeu însuşi din partea oamenilor, a fiilor Săi, este echivalent cu o evidentă tendinţă dochetistă.

La iniţiativa câtorva studenţi, într-una din serile dinînaintea vacanţei Sfintelor Paşti, a fost organizată vizionarea filmului Patimile lui Hristos, regizat de Mel Gibson.

Vizionarea a fost urmată de o dezbatere la care au participat membrii catedrei de Teologie biblică. La discuţii au participat şi mulţi studenţi. Cea mai controversată temă a fost aceea legată de suportul confesional al filmului. Este binecunoscut faptul că regizorul filmului este un catolic fervent. S-a spus, în consecinţă, că filmul ilustrează viziunea specifică tradiţiei romano-catolice, care pune accentul pe Cruce mai mult decât pe înviere, că filmul exagerează cu cruzimea, violenţa etc. Intrebarea finală a fost dacă din perspectiva unui creştin ortodox filmul poate fi evaluat pozitiv, dacă are un efect pozitiv asupra acestuia sau, dimpotrivă, îl influenţează negativ.

Personal, cred că filmul se poate constitui într-o utilă lecţie şi/sau tocmai pentru creştinul ortodox. Mă tem că cei mai mulţi dintre noi, în neputinţa unei perspective cuprinzătoare, capacităţi de frumuseţea crucii, am uitat că aceasta este întâi de toate semnul suferinţei, al patimilor umilitoare, batjocoritoare prin care a trecut Mântuitorul Hristos, că frumuseţea ei, sublimitatea ei izvorăsc tocmai din adâncul fără de margini al suferinţei şi al umilinţei pe care le presupune jertfa de bună voie a Fiului lui Dumnezeu.

Disocierea, datorată faptului că mintea omului poate asocia foarte greu contrariile, este una din marile probleme cu care s-a confruntat teologia de-a lungul veacurilor, care a generat mari rătăciri de la dreapta credinţă. Neputinţa de a percepe firea omenească şi firea dumnezeiască în Hristos Mântuitorul, ca existând în acelaşi timp, în întregime fiecare şi în egală măsură, a condus, după cum ştim, la naşterea marilor erezii hristologice din primele veacuri ale Bisericii: dochetismul, arianismul, dioprosopismul, monofizitismul etc. A vedea în Sfânta Cruce numai frumuseţea, numai izbânda, numai biruinţa, şi a uita că ea reprezintă şi calea care a condus la biruinţă, adică jertfa, sau suferinţa acceptată de bună voie, cea mai de jos umilinţă şi batjocură, suportată nu de un om oarecare, ci de Dumnezeu însuşi din partea oamenilor, a fiilor Săi, este echivalent cu o tendinţă evident dochetistă, care după cum se cunoaşte, neputând vedea în Hristos pe Dumnezeu şi pe om deopotrivă, a răspândit învăţătura conform căreia Hristos nu a fost un om adevărat pentru că ar fi avut un trup aparent şi în consecinţă nici nu ar fi suferit în chip real.

Este adevărat că în tradiţia noastră ortodoxă, Sfânta Cruce apare întotdeauna împodobită cu ornamente, cu flori, cu raze, tocmai pentru a pune în evidenţă lucrarea ei izbăvitoare, dar elementele de ornament nu ascund Crucea, nu o acoperă în întregime. Crucea rămâne la vedere, ca pomenire a Patimilor şi a Jertfei Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Iradierea învierii, bucuria, lumina care însoţesc marele praznic izvorăsc din biruinţa finală asupra morţii. Dar nu trebuie să uităm, ceea ce proclamăm zilele acestea prin troparul învierii, că moartea a fost biruită prin moarte, şi încă nu orice moarte, ci moarte pe cruce, cea mai umilitoare din câte puteau exista. Mărimea darului nu trebuie să ne facă să uităm măsura jertfei prin care acesta s-a făcut. Măsura jertfei este măsura iubirii. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15,13). Dacă uităm patimile şi moartea Mântuitorului sau dacă nu le actualizăm permanent, dar mai cu seamă înainte de Praznicul Sfintelor Paşti, în Săptămâna Patimilor, atunci nu vom trăi şi nu vom simţi nici oceanul de iubire care a stat la temeiul Jerfei.

Cred că în spaţiul ortodox nu există riscul unei perspective atenuate a învierii - slavă Domnului, învierea este în continuare Praznicul cu cel mai mare impact asupra vieţii creştinilor ortodocşi - dar există uneori riscul atenuării trăirii Crucii, a Patimilor Mântuitorului Hristos. Din acest punct de vedere, un şoc atât de puternic în această direcţie, aşa cum este filmul invocat, cred că poate fi de folos ortodocşilor.

Asimilarea acestui înţeles al Sfintei Crud s-ar reflecta şi în disponibilitatea noastră de a ne jertfi, de a accepta mai micile sau mai marile sacrificii, umilinţele, batjocurile venite din partea semenilor. Dacă ne este dragă Crucea, o purtăm la piept, ne însemnăm cu ea, o aşezăm la mormintele noastre, ar trebui să ne fie dragă şi calea crucii, calea pătimirii pentru Hristos, jertfa pe care Sfânta Cruce o simbolizează. Cât de dragă ne este Crucea ca mod de viaţă se vede în viaţa noastră de zi cu zi.

Aş risca încă un gând: să fie oare separarea Bisericilor una din cauzele care au produs o oarecare polarizare făcută evidentă şi prin accentele deosebite care se pun în Răsărit pe înviere iar în Apus pe Cruce? Sau, altfel spus, dacă Bisericile, cele două, ar fi rămas împreună, perspectiva care aşează Crucea şi învierea împreună la nivelul simţirii, ar fi fost mai la îndemâna celor mulţi?

Un al doilea aspect pe care aş dori să-l pun în discuţie, plecând de la filmul în cauză, ar fi un puternic sentiment de vinovăţie pe care filmul ţi-l trezeşte. Mai întâi pentru faptul că aparţii speciei umane care şi-a omorât propriul Dumnezeu cu atâta ferocitate şi orbire, eşti semenul celor care cu nespusă cruzime, sălbăticie, hidoşenie, ură, prostie, animalitate - aspecte puse în evidenţă de film - îl batjocoresc, îl umilesc, îl bat, îl scuipă, şi în cele din urmă îl răstignesc între doi tâlhari pe Mântuitorul Hristos.

Numai un refugiu ipocrit te poate determina să spui că tu nu faci parte sau n-ai fi făcut parte din mulţimea care-L batjocorea pe Hristos şi care-I cerea isterizată răstignirea. Şi, în al doilea rând, pentru că se naşte în tine întrebarea dacă faptele, gândurile, modul tău de viaţă, păcatele, fărădelegile, meschinăriile, plăcerile, gândurile urâte nu se constituie în tot atâtea ofense şi umiliri aduse iubirii lui Hristos pentru tine. Dacă nu cumva contribuim la perpetuarea Patimilor Mântuitorului Hristos prin urâciunea şi grozăvia faptelor noastre. Dacă nu cumva ne alăturăm celor care în veac îl supără şi-I provoacă dureri nesfârşite prin neascultare, prin uitare, prin îmbrăţişarea lumii şi întoarcerea spatelui lui Dumnezeu, prin trădarea de orice fel.

In discuţiile care au urmat vizionării filmului a apărut şi întrebarea: "Dacă am fi fost noi contemporanii lui Hristos, în postura cărora dintre personajele filmului ne-am fi regăsit"? Intrebare la care foarte greu se poate răspunde. Noi nu am fost contemporani lui Iisus, dar ne este Iisus contemporan nouă! Aşa că am putem răspunde mai la întrebarea cum ne purtăm noi faţă de contemporanul nostru Hristos, care ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. (Evrei 13,8)

Preot Prof. Dr. Constantin Coman

Fragment din cartea "Prin fereastra Bisericii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Prin fereastra Bisericii"

 

Pe aceeaşi temă

09 Aprilie 2019

Vizualizari: 616

Voteaza:

Patimile lui Hristos sau riscul dochetismului la ortodocsi 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE