Astazi vei fi cu Mine in Rai!

Astazi vei fi cu Mine in Rai! Mareste imaginea.

“Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, il hulea zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine insuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, il certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine inrai” (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteste Sfantul evanghelist Luca despre profund pilduitorul si induiosatorul eveniment, despre convertirea si miluirea de catre Hristos a talharului spanzurat alaturi de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a invrednicit talharul de asa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un raspuns atat de prompt si de hotarat? In iad inca se aflau toti dreptii Vechiului Testament, incluzandu-l si pe Ioan Botezatorul, insusi Domnul se pregatea sa Se coboare la iad, e adevarat, nu ca sa sufere acolo, ci ca sa-i scoata de acolo pe cei intemnitati.

Nimanui nu-i mai fagaduise Domnul sa-l duca in imparatia Cereasca, chiar si apostolilor le-a fagaduit sa-i duca in lacasurile Sale abia dupa ce le va pregati. De ce atunci talharul s-a invrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atat de repede usile raiului? Sa patrundem in starea sufleteasca a talharului si sa privim situatia din jurul lui.

Toata viata el si-a petrecut-o in talharii si in crime. Dar se vede ca nu pierise constiinta in el si ca, in adancul sufletului, ii mai ramasese ceva bun. Predania spune chiar ca ar fi fost tocmai talharul care, in timpul fugii lui Hristos in Egipt, s-a indurat de Pruncul cel minunat si nu le-a ingaduit tovarasilor sai sa-L ucida, impreuna cu care navalise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu si-a amintit acum de chipul acelui Prunc cand a privit cu atentie la chipul Celui spanzurat pe cruce, alaturi de el?

De-a fost asa sau de nu, in orice caz, cand talharul L-a privit pe Hristos, in el s-a trezit constiinta. Acum atarna spanzurat impreuna cu Cel Drept, alaturi de Cel impodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Carui chip era pe atunci fara cinste, dispretuit mai mult decat toti fiii oamenilor, Care "nu avea nici chip, nici frumusete” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, talharul parca se trezi dintr-un somn adanc. I se dezvalui clar deosebirea dintre Acela si el insusi. Acela era drept, fara putinta de tagada, Care ii ierta chiar si pe chinuitorii Sai si Se ruga lui Dumnezeu pentru ei - Dumnezeu pe Care il numea Tatal Sau. Pe cand el era ucigasul multor victime, varsator de sange al unor oameni care nu-i facusera nici un rau. Privind la Cel spanzurat pe Cruce, el si-a vazut parca in oglinda propria decadere morala. Tot ce se ascundea mai bun in sufletul sau se trezi si cauta sa razbata afara.

Si-a cunoscut pacatele, a inteles ca din propria sa vina a ajuns la acest trist deznodamant si ca nu avea pe cine sa invinovateasca. De aceea, atitudinea dusmanoasa fata de implinitorii torturii - atitudine de care era cuprins talharul spanzurat de cealalta parte a lui Hristos si, la inceput, chiar si el insusi (Matei 27, 44) - s-a preschimbat intr-un sentiment de smerenie si de zdrobire de sine. El a simtit frica fata de judecata lui Dumnezeu, care il astepta. Pacatul deveni pentru el groaznic si respingator. In sufletul sau, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni si milostivirea se trezira in el. In el se impleteau acum frica pentru soarta sufletului sau si dezgustul fata de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranta ca auzise si inainte de marele invatator si Facator de minuni din Nazaret. Cele petrecute in Iudeea si in Galileea erau obiectul multor discutii si comentarii in intreaga tara. Mai inainte, ceea ce auzea despre El ii trecea pe langa urechi. Acum, aflandu-se impreuna cu El si in aceeasi situatie cu El, talharul incepea sa inteleaga maretia morala a Persoanei Sale.

Lipsa de rautate, a-toate-iertarea si rugaciunea lui Hristos il zguduira pe talhar. El a inteles cu inima ca alaturi nu se afla un om obisnuit. Sa Se adreseze astfel lui Dumnezeu, in clipa mortii, ca Tatalui Sau, nu putea decat Acela Care Se stia pe Sine cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Sa nu Se clatine in invatatura Sa despre iubire si atoateiertare, indurand toata josnicia clevetirilor omenesti si rautatea celor carora le facuse bine, nu putea decat Cel aflat in cea mai stransa partasie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El insusi Acel Izvor.

Talharul isi aminti tot ce auzise neobisnuit despre Cel Rastignit acum impreuna cu el si un cald simtamant de credinta se infiripa in inima lui. Da, neindoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu intrupat pe pamant, dar petrecand neintrerupt in impartasire cu Tatal Sau, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pamant si reintorcandu-Se in cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta pacatele oamenilor! In talhar S-a nascut nadejdea ca ar putea sa scape de osanda la judecata de dupa moarte. Daca Iisus Se roaga Tatalui Sau pentru cei ce L-au rastignit, nu-l va respinge nici pe cel rastignit impreuna cu El. Lui trebuie sa i se adreseze, pentru ca Cel cu Care imparte acum impreuna soarta amarelor suferinte sa-l primeasca la fericirea Sa.

Este adevarat, cuvintele de iubire si partasie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu deradere de gloata innebunita din jur, care il hulea. A-L recunoaste pe Iisus ca drept si ca Fiu al lui Dumnezeu insemna sa atraga asupra sa atentia si mania batranilor iudei. Cu toate ca nu mai puteau sa-i pricinuiasca alte chinuri trupesti, decat cele pe care le-a indurat, ce greu va fi totusi sa simta numai rautate in jur, cat de mult i se vor ingreuna suferintele cand si pe el il va batjocori multimea infierbantata de gura-casca adunata aici! De altfel, ce este pentru el acum mania stapanitorilor pamantesti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricat de greu ar fi sa fii respins de oameni, cand esti pe pragul mortii si mai greu este sa fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu si numai de Dumnezeu trebuie sa se teama! Trebuie ca in ultimele clipe ale vietii sa faca tot ceea ce mai poate ca sa implore bunavointa lui Dumnezeu!

Fie ca vorbele lui sa usureze macar cat de cat suferintele lui Hristos, fie ca macar unul dintre hulitori sa-si vina in fire si sa nu-L mai ponegreasca. Hristos, Care a fagaduit sa rasplateasca chiar si pentru o cana de apa data in numele Sau, nu-l va lasa nici pe el fara rasplata pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decat sa-l ocarasca si pe el, impreuna cu El! Aceasta il va apropia si mai mult de Hristos! Daca va imparti soarta cu Hristos aici, nici in slava Sa Hristos nu-l va uita!

Si iata ca, in vacarmul rasunator al batjocurilor, ponegririlor si ocarilor, el incepu sa-L induplece pe tovarasul sau, atarnat de partea stanga a lui Hristos, sa inceteze a-L mai ponegri pe Iisus: "Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, caci pentru acelasi lucru esti osandit? Iar noi suntem osanditi cu dreptate, caci am primit ceea ce-am meritat dupa faptele noastre. Pe cand Acesta n-a facut nici un rau”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!”. Era strigatul fostului talhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut in Hristos atunci cand ucenicii dinainte L-au parasit. "Talharul a teologhisit, iar eu m-am lepadat” (sedealna, glasul al 5-lea) - striga mai tarziu cu durere Sfantul Apostol Petru. Si toti ceilalti apostoli s-au indoit de Domnul in vremea aceea. Chiar si Sfantul Ioan Teologul, care il urma nedespartit pe invatatorul sau si care statea langa Cruce pe Golgota, cu toate ca a continuat sa-I fie credincios lui Iisus, Care il indragise, nu a avut atunci credinta deplina in dumnezeirea invatatorului sau: abia dupa inviere, intrand in mormantul gol, unde au ramas stergarele si mahrama cu care fusese infasurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan "vazu si crezu” ca Hristos a inviat cu adevarat si ca este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au indoit in credinta lor in Iisus ca fiind Mesia, pentru ca ei asteptau si voiau sa vada in El un imparat pamantesc, in a carui imparatie ar putea sa stea "de-a dreapta si de-a stanga” Lui. Talharul a inteles ca imparatia lui Iisus din Nazaret, Cel injosit si osandit la moarte rusinoasa "nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era imparatia pe care talharul o cauta acum: portile vietii pamantesti s-au inchis in spatele lui si i se deschidea vesnicia.

Socotelile cu viata pamanteasca si le-a incheiat, el se gandea acum la viata vesnica. Si, in pragul vesniciei, el a inteles desertaciunea slavei pamantesti si a imparatiilor pamantului. El a inteles ca maretia consta in dreptatea lui Dumnezeu, si in dreptul Iisus chinuit fara de vina el L-a vazut pe imparatul dreptatii. Nu slava unei imparatii pamantesti I-o cerea, ci mantuirea sufletului sau.

Credinta talharului, nascuta din ingenuncherea in fata maretiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternica decat credinta apostolilor, cuceriti de inaltimea invataturii lui Hristos, dar care au crezut in El mai mult pentru semnele si minunile pe care le facea El. Pe cand acum Hristos nu a fost izbavit in chip minunat de vrajmasii Sai, si credinta apostolilor se clatina. Dar rabdarea aratata de Hristos, a-toate-iertarea si credinta ca este auzit de Tatal Sau cel Ceresc au aratat atat de convingator dreptatea lui Iisus si inaltimea Lui morala, incat, crezand pentru aceasta in El, cel care isi cauta propria renastere duhovniceasca si morala nu se mai putea indoi. Era tocmai ceea ce cauta cu insetare talharul care-si cunoscuse profunda cadere. El nu I-a cerut lui Hristos sa fie in imparatia Lui "de-a dreapta sau de-a stanga Lui” ci, cunoscandu-si nevrednicia, a cerut smerit doar "sa-l pomeneasca in imparatia Sa”, sa-i dea macar ultimul loc. El L-a propovaduit deschis in fata tuturor pe Hristos Cel Rastignit ca Domn si I-a cerut miluire.

Credinta smerita in Hristos l-a facut marturisitor. Prin vointa sa, el a fost chiar mucenic, caci, netemandu-se sa-L recunoasca drept Domn al sau pe respinsul de toti "imparat al iudeilor” - asupra Caruia era concentrata intreaga ura a multimii nenumarate de popor, stranse la Ierusalim in zilele acelea din toate colturile lumii, venite la sarbatoarea Pastelui si care, impreuna cu batranii si cu preotii sai, il hulea pe Hristos -, desigur ca nu s-ar fi temut nici sa sufere pentru El.

Astfel, adanca pocainta a talharului a nascut in el smerenia, impreuna cu care a format un reazem solid pentru o credinta atat de puternica, cum nu avusesera in acea vreme nici cei mai apropiati ucenici ai lui Hristos. Talharul care a crezut a aratat o nevointa de care nu a fost in stare pana atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Matei 10, 32) - a spus Domnul Iisus Hristos. Talharul L-a marturisit pe Hristos, L-a marturisit in fata multimii fara numar care il batjocorea, L-a marturisit atunci cand nimeni nu se incumeta sa o faca si cand putinii ucenici si femei care I-au ramas fideli isi marturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Talharul a facut ceea ce facusera odinioara cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut sa se inchine idolului de aur, pe care Nabucodonosor il asezase pe campia Deir si caruia i se inchinau "toate popoarele, neamurile si limbile” (Daniel 3, 7). Talharul a crezut in Domnul aflat in suferinta, "Il marturisi pe Dumnezeul Cel tainuit, mai inaintea tuturor Il cunoscu pe El si puterea invierii Lui si se facu partas la patimile Lui, facandu-se asemenea cu El in moartea Lui (Fil. 3, 10), intelese inaintea tuturor in ce consta imparatia care nu-i din lumea aceasta, pricepu "ce este adevarul” (In. 18, 36-38). El este primul care a deslusit ce este imparatia lui Hristos, de aceea este primul care intra in ea. El este primul care L-a vazut "pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit” (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovaduit "pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru elini, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gusta puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii impreuna-patimitoare si renascatoare a lui Hristos, este primul care "auzit-a vestea puterii Crucii, caruia i s-a deschis raiul” (Cantarea a 4-a la Canonul inaltarii).

Deplina pocainta pentru propriile crime si pacate, adanca smerenie, credinta puternica in Domnul Iisus Hristos Cel rastignit, Care S-a dat pe Sine pentru patimire, si marturisirea Lui atunci cand intreaga lume era impotriva Lui - iata din ce a fost impletita cununa care a incununat capul fostului talhar, acum biruitor si erou, iata din ce a fost faurita cheia care i-a deschis usile raiului!

Multi pacatuiesc si nadajduiesc ca se vor pocai inainte de moarte, aratand spre pilda talharului intelept. Dar cine este in stare de o nevointa asemenea lui? "Domnul l-a pomenit pe talhar in ultima clipa, pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca. Dar numai pe unul singur, ca nimeni sa nu nadajduiasca prea mult in milostivirea Sa” (Fericitul Augustin). "Acesta a fost sfarsitul lui. Dar care va fi al nostru, nu stim; si cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunostinta: va veni, oare, pe neasteptate, sau cu vreo instiintare dinainte?” (Cuviosul Teodor Studitul, "Invatatura despre sfarsitul neasteptat al unui frate”). Vom putea noi oare sa renastem moral intr-o singura clipa si sa ne inaltam cu duhul, asemeni "tovarasului lui Hristos”, care "putina vorba a rostit, dar mare credinta a dobandit”? Oare nu ne va rapi moartea neasteptata, lasandu-ne amagiti de nadajduirea pocaintei inainte de moarte? (Cuvantul Sfantului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tiparit in Ceaslovul Mare).

De aceea: "Pacatosule! Nu-ti amana pocainta pacatelor, pentru ca nu cumva acestea sa treaca impreuna cu tine in cealalta viata si sa nu te impovareze cu povara din toate partile” (Fericitul Augustin [in]: "Iliotropionul” Sfantului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).

Pilda talharului intelept sa ne dea imboldul nu sa amanam pocainta, ci "sa ne rastignim impreuna cu Hristos” (Gal. 2, 20) si "fierbinte sa ne caim”, ca si noi sa simtim "milostivirea impreuna-patimirii” (rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog). Rastignindu-ne trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Gal. 5, 24), sa ne straduim spre o cat mai grabnica deplina indreptare launtrica, predandu-ne in intregime voii lui Dumnezeu si cerandu-i lui Hristos milostivire si har.

"Pocainta talharului da-ne-o noua, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinta iti slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, si care iti cantam: pomeneste-ne si pe noi in imparatia Ta” (Fericita inviere, glasul al 4-lea).

"Talharului celui intelept, intr-o singura clipa raiul i l-ai daruit, Doamne, lumineaza-ma si pe mine cu lemnul Crucii si ma mantuieste.”

Sfantul Ioan Maximovici

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4313

Voteaza:

Astazi vei fi cu Mine in Rai! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE