Ziua de odihna a Vechiului Testament

Ziua de odihna a Vechiului Testament Mareste imaginea.


Ziua de odihna a Vechiului Testament

 

Zidit dupa chipul si in vederea asemanarii cu Dumnezeu, omul urmeaza Creatorului sau. Prin intreaga sa activitate si viata, el are de infaptuit nesfarsita sa asemanare cu Ziditorul. Fapturile vin la existenta progresiv, in ritm cu "zilele" creatiei, iar in final apare omul ca o cununa a lor; ca un sens, o implinire si o constiinta a lor. "L-ai pus pe dansul peste lucrul miinilor Tale." zice Psalmistul (Ps. VIII, 6). Omul ni se descopera astfel ca si chip al lui Dumnezeu si constiinta a creatiei.

 

Asa dupa cum creatia reprezinta o desfasurare grandioasa de la un "inceput" la o finalitate a ei - prin facerea omului, dupa care "Dumnezeu s-a odihnit", si omul va urma acelasi ritm de viata intre inceputul lucrului sau si sfirsit, implinirea lui, care-i aduce bucurie, odihna. Aceasta lege de existenta ii ordoneaza, in unitate de nedesfacut, lucrul si timpul sau. Prin aceasta omul credincios urmeaza lui Dumnezeu: prin lucrul sau el este in duhul activitatii lui Dumnezeu-Creatorul; prin odihna sa este in duhul "odihnei sfinte" a lui Dumnezeu. Prin amandoua, lucru sau odihna, timpul lui este sfintit. "Le-am dat si zilele Mele de odihna, zice Domnul, ca sa fie semn intre Mine si ei, ca sa cunoasca ei ca Eu sunt Domnul, Sfintitorul lor" (Iezechiel XX, 12).

Impartirea timpului legata de numarul sapte, ca: durata saptaminii, iar apoi la evrei, Sarbatoarea Pastilor, a Azimelor si a Corturilor, care dureaza o saptamana (Lev. XX, 8, 34; Deut. XVI, 4, 13), anul al saptelea (Deut. XV), anul jubileu (Lev. XXV), se inradacineaza, cum s-a observat deja, pentru constiinta credinciosului Vechiului Testament, in numarul sapte al "zilelor" creatiei. Astfel, semnificatia sacra a numarului sapte este veche, este premozaica, e inainte de darea Legii pe Sinai. Este si atestata ca atare, in Sfanta Scriptura. Dupa incetarea potopului, Noe trimite porumbelul sa vada daca s-a scurs apa. Revenind in corabie, "pentru ca inca era apa pe fata pamantului" (Facere VIII, 9), referatul biblic consemneaza ca dupa "alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie" care s-a intors acum cu o "ramura verde de maslin". Si, "mai zabovind inca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai intors" (Facere VIII, 10-12). Astfel, consacrarea numarului sapte tine de stravechea Traditie sacra.

Trebuie observat insa ca, etimologic, cuvantul Sabat nu se poate identifica cu numarul sapte. "Sabat" provine de la verbul "a se odihni", in timp ce numarul sapte semnifica nu numai ziua de incheiere a saptaminii, ci si sarbatorile care urmeaza, conform unui ciclu de sapte zile, sapte ani etc. Identificarea intre Sabat si ziua a saptea s-a produs prin coincidenta sacra a saptamanii in Vechiul Testament, cu zilele creatiei, care determina ritmul muncii si al odihnei credinciosului.

In Vechiul Asezamant, ca sarbatoare consacrata, Sabatul se impune odata cu revelatia de la Horeb-Sinai; odata cu incheierea Legamantului. Insa de la Horeb (alt nume pentru muntele Sinai), Dumnezeu i se descopera lui Moise, ca "Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob", ca existenta absoluta: "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesire III, 14); deci ca Persoana si Fiinta, Creator si Proniator a toate. Atunci profetul primeste mesajul divin: "Am vazut necazul poporului Meu in Egipt si strigarea lui de sub apasatori si durerea lui o stiu. M-am pogorat dar sa-l izbavesc" (Iesire III, 7-8). Incredintat si intemeiat pe aceasta descoperire, in numele, in puterea si sfintenia lui Dumnezeu, Moise infaptuieste opera de izbavire din robie a poporului ales, instituind in legatura cu eliberarea din robie, prin porunca dumnezeiasca, sarbatoarea Pastilor Vechiului Testament. Evidentiem sarbatoarea Pastilor, pentru ca dependent de aceasta este consacrat clar, mai intai numarul sapte si apoi insasi ziua de odihna. Pana la eliberarea lui Israel din robie, nu se aminteste nicaieri, in Vechiul Testament de tinerea Sabatului.

Instituind sarbatoarea Pastilor, Moise spune: "Ziua aceea sa fie spre "pomenire si sa praznuiti intr-insa ziua Domnului din neam in neam. In ziua intaia sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea iar adunarea sfanta, si in acele zile sa nu faceti nici un fel de lucru, decat numai cele ce trebuie fiecaruia de mancat. Paziti sarbatoarea Azimilor, ca in ziua aceea am scos taberele voastre din pamantul Egiptului." (Iesire XII, 16-17). "Sapte-zile sa mananci azime, iar in ziua a saptea este sarbatoarea Domnului" (Iesire XIII, 6). Iinca si mai precis vorbeste Moise , despre ziua a saptea ca zi de odihna, dupa trecerea prin Marea Rosie si hranirea poporului cu mana in pustie. In legatura cu acest fapt, Moise le porunceste sa adune fiecare mana numai pentru cate o zi. In ziua a sasea insa trebuiau sa adune de doua ori mai mult - "cate doua omere mai mult de fiecare". Si Moise le arata: "Iata ce a zis Domnul: maine e zi de odihna, odihna cea sfanta in cinstea Domnului: ce trebuie copt, coaceti; ce trebuie fiert, fierbeti astazi, si ce va ramane pastrati pentru a doua zi. Sase zile sa adunati, "iar ziua a saptea este zi de odihna si nu veti afla din ea in aceasta zi. Si s-a odihnit poporul in ziua a saptea" (Iesire XVI, 23, 26, 30).

Pazita din acest moment, ziua de odihna va fi inscrisa ca a patra porunca din Decalog: "Adu-ti aminte de ziua odihnei ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa in acelea toate treburile tale, iar in ziua a Saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau. Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in ziua a saptea s-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o" (Iesire XX, 11). In acest text este evidentiata una din semnificatiile fundamentale a zilei a saptea, ca zi de odihna. Sarbatoarea evoca inainte de toate, cum s-a mai aratat, activitatea creatoare a lui Dumnezeu in cele "sase zile", precum si "odihna" Sa in ziua a saptea. Aceasta zi este binecuvantata de Dumnezeu si sfintita, ca incununare a creatiei. Credinciosul era chemat deci sa praznuiasca prin ea lucrarea divina creatoare; altfel spus, intreaga saptamana are o oglindire a acesteia: a lucrarii, mai intai si a incununarii ei apoi, prin odihna. Credinciosul traia, oglindea astfel in propria lui viata, viata dumnezeiasca. Pazirea Sabatului era un "semn" care unea pe "Dumnezeu cu fiii lui Israel" (Iesire XXI, 17).

Nu trebuie omisa insa nici urmatoarea observatie: S-a pus un accent deosebit pe Sabat ca "odihna" a lui Dumnezeu, la incheierea "zilelor" creatiei. Dar, "odihna" lui Dumnezeu, iar in legatura cu aceasta, si odihna de Sabat a credinciosului Vechiului Testament, se cuvine sa o intelegem nu "dupa litera", ci "dupa duh". Si Dumnezeu fiind Duh, nu poate obosi. Odihna lui Dumnezeu a celei de "a saptea zi" nu este incetare, ci implinire a activitatii Sale, si bucurie a creatiei Sale. Dumnezeu nu inceteaza activitatea Sa. "Dumnezeu nu oboseste si nu isi sleieste puterea. Ca intelepciunea Lui este "nemarginit de adanca" zice Proorocul (Isaia XL, 28). Iar inteleptul biblic va spune ca nici pentru omul cautator de adevar nu este odihna, "nici zi nici noapte" (Eccl. VIII, 16). Si iarasi: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza" (Cant. Cant. V, 2). Cu atat mai mult Dumnezeu nu poate fi inactiv. Ziua Sa de odihna, ziua a saptea, care potrivit Sfintei Scripturi nu a mai cunoscut "seara si dimineata", este zi a Proniei Sale. Este perioada a purtarii Sale de grija, a conducerii creatiei prin "toiagul dreptatii... toiagul puterii Sale" (Ps. XLIV, 8; CIX, 2). Este lucrare a Proniei prin calauzirea poporului Legamantului prin Patriarhi si Profeti; prin trimiterea in cele din urma a insusi Fiului Sau pentru mantuirea lumii. Dumnezeu este mereu prezent si activ in creatie. De aceea Mantuitorul spune iudeilor: "Parintele Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez" (Ioan V, 17).

Dar atunci si pentru credinciosul Vechiului Testament odihna de Sabat semnifica nu inactivitate, ci lucrare spirituala pentru intelegerea si preamarirea operei lui Dumnezeu ziditoare si proniatoare. Insemna "consacrarea fortelor sale pentru a celebra in bucurie, pe Creator". Ziua de Sabat era o zi de rugaciune, de rostire si aducere aminte a Legii, si de jertfa. Pentru aceea, deosebit de semnificative sunt urmatoarele observatii ale lui Moise, privind atat ziua a saptea, cat si celelalte sarbatori: "Sase zile, spune el, sa mananci paine nedospita iar in ziua a saptea este incheierea sarbatorii Domnului Dumnezeului tau; sa nu lucrezi in acele zile nimic, fara numai ceie pentru suflet. (Deut. XVI, 8). Si, de asemenea privind cele trei mari sarbatori - a "azimelor", a "saptamanilor" si a "corturilor", Profetul atrage atentia: "Dar nimeni sa nu se infatiseze inaintea fetii Domnului cu mainile goale. Ci fiecare sa vina cu dar in mana sa, dupa cum l-a binecuvantat Domnul Dumnezeul tau" (Deut. XVI, 16-17), sa vina deci cu "jertfa" sa.

Cu alte cuvinte, sarbatoarea, odihna, insemna o zi "pentru suflet", o zi de constiinta; o zi de petrecere spirituala cu Dumnezeu, in care credinciosul praznuia opera lui Dumnezeu, patrundea in "misterul" Sau creator si proniater, adancea semnificatia adevarata a existentei si a vietii in Dumnezeu. Timp se sase zile trebuia sa lucreze, sa se indrepte spre lucrul sau, pe care il savarsea tot dupa chipul Creatorului sau. "Sa faci acestea toate dupa, modelul ce ti s-a aratat in munte" (Iesire XXV, 40), ii spune lui Moise, iar in a saptea zi sta in fata lui Dumnezeu; isi "afla desfatarea sa in Domnul" (Isaia LVIII, 14). Si aducandu-si acum jertfa sa, caci "nu trebuia sa vina cu mainile goale", credinciosul aducea rodul uceniciei sale. Se manifesta prin aceasta, in ziua odihnei, cu adevarat, ca "chip al lui Dumnezeu", al Creatorului sau.

Zilele saptamanii se concentrau in ziua de Sabat, asa cum se concentreaza munca in rod. Iar Sabatul era, in intelesul spiritual, o adevarata zi de re-creatie. Precum odinioara "Domnul: cautase spre Abel si spre darurile lui" (Facere IV, 4) si acum, darurile, jertfa, rodul muncii ziditoare erau aduse in fata Domnului si dadeau semnificatie Sabatului. intilnirea cu Dumnezeu in ziua odihnei nu era si nu este timpul sau locul pasivitatii, inertiei, imobilitatii. Dumnezeu, este infinitatea puterii creatoare si a-L intalni reprezinta momentul unei regenerari si zamisliri ziditoare. Aceasta voia sa spuna porunca lui Moise, ca in zi de sarbatoare, credinciosii Vechiului Legamint sa faca "cele pentru suflet" si sa aduca "darurile lor".

De aceea, in Vechiul Testament ziua de odihna pe langa sarbatoarea incheierii creatiei, dobandeste si o noua semnificatie, care cu timpul devine motivul ei principal. S-a subliniat ca porunca tinerii Sabatului a fost data Evreilor dupa instituirea Pastilor si in legatura cu aceasta. Pastile israelit semnifica "trecerea" proniatoare a Domnului "peste pamantul Egiptului" (Iesire XI, 4, XII, 12), si trecerea poporului Israel din robie la libertate. Pastile se identifica deci cu eliberarea din robie si devenea sarbatoarea centrala anuala a lui Israel. Insa aceasta semnificatie pascala va trece in chip firesc si asupra Sabatului, asupra zilei de sarbatoare saptamanala.

Cand Moise, inainte de savarsirea sa din viata, rosteste din nou Legea, in auzul intregului Israel, ii da acum Sabatului semnificatia pascala a eliberarii din robie: "Sa pazesti ziua odihnei, zice Profetul, ca sa o tii cu sfintenie. Sase zile lucreaza si iti fa toate treburile tale; ziua a saptea este ziua de odihna a Domnului Dumnezeului tau. Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamantul Egiptului si Domnul Dumnezeul tau te-a scos de acolo cu mana tare si cu brat inalt si de aceea ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau sa pazesti ziua odihnei Si sa o tii cu sfintenie" (Deut. V, 14-15). Pentru a intari aceasta semnificatie a eliberarii providentiale, Profetul preciza: "Sa nu faci in ziua aeeea nici un lucru: nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici boul tau, nici asinul tau, sau alt dobitoc al taa, nici strainul tau care se afla la tine, ca sa se odihneasca robul tau si roaba ta cum te odihnesti tu" (Deut. V, 14). Sabatul devenea astfel sarbatoare a eliberarii intregii fapturi.

De aceea se punea accentul, in praznuirea zilei de odihna, pe odihna tuturor, din orice stare: liber sau sclav, barbat sau femeie, bastinas sau strain; odihna chiar a vietuitoarelor, in al saptelea an si mai ales, in cel al cincizecilea, anul jubileu, se odihnea si pamantul (Lev. XXV, 3-6). Sabatul era acum sarbatoarea unei providentiale izbaviri; a iesirii din "casa robiei" (Deut. V, 6), si a mergerii spre "pamantul fagaduintei", al libertatii, al odihnei. Iar ajunsi aici, dupa multe incercari, rataciri si caderi, Solomon va invoca la sfintirea Templului: "Binecuvantat fie Domnul Dumnezeu care a dat odihna poporului Sau Israel. Nu a ramas neimplinit nici un cuvant din toate cuvintele Lui, care le-a grait prin robul Sau Moise" (III Regi VIII, 5). Desigur, odihna din "pamantul fagaduintei" era conditionata de fidelitatea fata de Legamant, fidelitate cum stim, neimplinita. Pentru care Ieremia va profeti in timpul exilului o noua odihna: "in vremea aceea Eu voi fi Dumnezeul tuturor semintiilor lui Israel, iar ele vor fi poporul Meu", zice Domnul. "Abia atunci Israel a ajuns la locul sau de odihna" (Ieremia XXXI, 1-2).

Astfel praznuirea zilei a saptea ca zi a creatiei mai intai, apoi a eliberarii proniatoare din robie, ca si din exil, cunostea deja o schimbare, o mutatie in constiinta religioasa a lui Israel. Devenea acum o sarbatoare cu caracter etnic. Dealtfel, numarul sapte insusi era un "simbol al lumii", al lumii vechi si in atatea stari, ipostaze ale ei: al lumii zidite de Dumnezeu in cele "sapte zile"; al lumii in caderea ei, in pacatul care aduce suferinta si moarte; pentru care Domnul avea sa rosteasca o judecata ca aceasta: "Nu vor intra intru odihna Mea" (Ps. CCIV, 12); dar si al lumii ca istorie a mantuirii, ca scena si obiect al lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu". De aceea, simbol al lumii, care se schimba, care trece "chipul lumii acesteia trece" (I Cor. VII, 31) si praznuirea zilei a saptea, solidara cu chipul acestei lumi, va trece, va trece spre o alta odihna.

Sfintirea zilei intaia si a celei de a opta in Vechiul Testament

Inca in Vechiul Testament, nu numai ziua a saptea are semnificatie sacra, ci si prima zi, ca si a opta zi. Ziua intai este ziua luminii: "Si a zis Dumnezeu: sa fie lumina! Si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina, si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric" (Facere I, 3-4). Traducand textul biblic al primei zile a creatiei, prin "zi una", Sfantul Vasilie cel Mare vede in aceasta "zi una" chipul eternitatii, inceput al zilelor, pe cea de o varsta cu lumina, sfanta duminica, pe aceea pe care Domnul a cinstit-o prin invierea Sa". Desigur, ziua intaia este prin ea insasi ca inceput al creatiei, sfintita de inaugurarea actului creator al lui Dumnezeu. Asupra ei prezideaza si prima Cincizecime, caci "Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" (Facere I, 2) cum tine sa precizeze autorul sacru. De aceea, "ziua intaia" va ramane mereu o zi consacrata. Este mentionata deja in legatura cu incetarea potopului: "in ziua intai a lunii intai, Noe a ridicat acoperisul corabiei... si fata pamantului se zbicise" (Facere VIII, 5, 13), si a pasit astfel pe pamantul insorit.

S-a observat ca ziua de odihna a fost stabilita ca sarbatoare pentru Evrei in legatura cu Pastile. Dar, totodata, cu aceasta sarbatoare, cu "Pastile Domnului" este consacrata si ziua intaia, pentru care Moise de asemenea precizeaza: "in ziua intai sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea, iar adunare sfanta" (Iesire XII, 16). Aceeasi consacrare observam si la celelalte sarbatori. Spre exemplu la cea a Corturilor: "in ziua intai va fi adunare sfanta, zice legiuitorul. Sapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare" (Lev. XXIII, 35-36). Ceea ce remarcam in mod deosebit, este si consacrarea zilei a opta impreuna cu ziua intaia. Se intelege ca ziua a opta era totodata intaia zi a unei noi saptamani. Si totusi Profetul o numeste a opta zi. Aceasta vrea sa ne vorbeasca de o iesire din ciclul, din numarul sapte, al repetitiei; cu alte cuvinte, iesire din timpul ciclic si deschidere, intrare in timpul celei de a opta zi, simbol al plinatatii timpului, timp al invierii, timp al unei neincetate innoiri, nu al unei repetitii monotone intre nastere si moarte. Acest inteles reiese si din porunca sarbatorii zilei a opta a lunii a saptea, pentru care se precizeaza: "in ziua a opta sa aveti incheierea sarbatorii. (Numeri XXIX, 35). Cu alte cuvinte, ziua a Opta incheie timpul ciclic, si incheie praznuirea unui asemenea timp.

Consacrarea zilei a opta, in Vechiul Testament se impune si mai evident din ritualul "taierii imprejur" care se aplica pruncilor de parte barbateasca. Porunca "taierii imprejur" este data inca lui Avraam si ca semn al Legamantului. "Legamantul dintre Mine si tine si urmasii tai, ii zice Domnul, este acesta: toti cei de parte barbateasca ai vostri sa se taie imprejur in ziua a opta." (Facere XVII, 10-12). Acest semn al Legamantului este reinnoit prin Moise "in ziua a opta se va taia pruncul imprejur" (Lev. XII, 3). Fara acest "semn fizic", "sange al Legamantului", nu se putea praznui Pastile, sarbatoare prin care Israel se arata ca popor ales si eliberat, salvat de Iahve. Stim ca Domnul nostru Iisus Hristos insusi a indeplinit aceasta randuiala a Vechiului Testament, primind taierea imprejur in a opta zi de la nastere. Prin aceasta Mantuitorul confirma implinirea profetica atat a Sangelui Sau, pe care avea sa-l verse deplin pe cruce, cat si ziua a opta, a desavarsirii Noului Legamant prin inviere. In acest sens Biserica talcuieste, preamarind: "Ziua a opta in care Stapanul Hristos s-a taiat imprejur, o inchipuieste viata cea nesfarsita a veacului ce va sa fie" (Minei, 1 ianuarie, Canon, cant. IV).

Tot atat de plina de semnificatie profetica ne apare sarbatoarea zilei a opta si in legatura cu sfintirea preotilor, si aratarea slavei Domnului. Dupa ce s-a savarsit sfintirea lor la "usa cortului adunarii, timp de sapte zile" (Lev. VIII, 33), in ziua a opta, a chemat Moise pe Aaron, pe fiii lui si pe batranii lui Israel. Si a zis Moise catre obste: "Iata ce a poruncit Domnul sa faceti ca sa vi se arate slava Domnului. Iar catre Aaron Moisi a zis: "Apropie-te de jertfelnic si savarseste jertfa ta cea pentru pacat." (Lev. IX, 6-21). Si mai departe: "Iar dupa ce a savarsit jertfa pentru pacat, ardere de tot si jertfa de mantuire, au intrat Moise si Aaron in cortul adunarii si cand au iesit au binecuvintat tot Poporul: atunci s-a aratat slava lui Dumnezeu la tot poporul" (Lev. IX, 22 23). Sfintirea lui Aaron, arhiereu al Vechiului Testament, in cele Sapte zile si apoi "jertfa adusa de el, jertfa pentru pacat, ardere de tot, o jertfa de mantuire" (v. 22), totul culminand cu aratarea slavei Domnului (v. 23), in cea de a opta zi, poarta un evident mesaj profetic: vesteste jertfa Arhiereului Noului Testament - Domnul nostru Iisus Hristos si slava invierii Sale, in ziua a opta a invierii.

Un alt loc si moment din Vechiul Testament in care este vestita sarbatoarea Noului Testament, "Ziua Domnului", se afla in marturia Psalmistului David: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea" (Ps. CXVII, 24). Textul, ca si psalmul insusi, este profetic. De aceea aceste cuvinte au intrat in ritualul slujbei pascale din noaptea invierii si saptamanii luminate. Iar mesajul lor profetic este atestat indeosebi de textul imediat premergator: "Piatra pe care n-au luat-o in seama ziditorii, aceasta s-a facut in capul unghiului. De la Domnul s-a facut aceasta si minunata este in ochii nostri" (v. 22-23). Semnificatia profetica a acestor cuvinte este confirmata, cum se stie, de Mantuitorul cand a rostit pilda "lucratorilor viei" (Matei. XXI, 42; Marcu XII, 10-11; Luca XX, 17).

Piatra este Hristos, iar ziua bucuriei oferita de El este ziua invierii Sale, pe care Psalmistul o vesteste si prin cuvintele rostite ceva mai inainte: "Glas de bucurie si de izbavire in corturile dreptilor: dreapta Domnului a facut putere, dreapta Domnului ne-a inaltat; nu voi muri, ci voi fi viu si voi spune lucrurile Domnului" (Ps. CXVII, 15-17). Si intr-un alt moment, amintit in parte ceva mai inainte, Psalmistul vorbeste de o noua "odihna" a Domnului, intrucat cei ce L-au ispitit in pustie, nu au avut parte de cea dintai. "M-au ispitit parintii vostri, M-au ispitit si au vazut lucrurile Mele. Si ei n-au cunoscut caile Mele, ca M-am jurat intru, mania Mea: nu vor intra intru odihna Mea" (Ps. XCIV, 10-12).

Si profetul Zaharia anunta "ziua de sarbatoare a Noului Legamant, deosebita de cea randuita la Sinai: "Iata, ca vine ziua Domnului, va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie; nu va fi nici zi nici noapte, ci in vremea serii va fi lumina, in ziua aceea vor izvora din Ierusalim ape vii: jumatate se vor indrepta catre marea cea de la rasarit, iar cealalta jumatate catre marea cea de la apus." (Zaharia XIV, 1, 7, 8). Astfel, cu cat inaintam, spre plinirea vremii, cu atat ziua invierii apare profetic tot mai luminoasa din Vechiul Testament.

Intemeiat pe revelatia primita la Sinai si stand ferm in comuniune, conlucrare cu Dumnezeu, Moise aduce poporului sau Legea si ii instituie randuielile ceremoniale ale cultului de la Cortul sfant al marturiei. Tuturor acestora el le da un caracter durabil. In repetate randuri el stabileste: "Paziti aceasta, este asezamant vesnic" (Iesire XII, 17). "Este lege vesnica pentru fii lui Israel, din neam in neam» (Iesire XXVIII, 21). Se observa aici, dealtfel ca si in alte parti, odata cu perenitatea asezamantului, si caracterul specific etnic al acestor hotarari (Lev. XXIII, 41; Numeri X, 8; s.a.).

Insa Moise a inteles ca revelatia primita de el, in toata "slava si adevarul ei" era "o cunoastere in parte" (I Cor. XIII, 12), pentru a folosi un cuveant al Sfantului Pavel. Nici nu putea el, Moise, numai ca om sa poarte cu sine Revelatia absoluta. Desigur, Acela care i se descoperise era "Cel dintai si Cel de pe urma" (Isaia XLIV, 6) era Dumnezeul Cel adevarat. Si Moise insusi se roaga dupa descoperirea de la Horeb, pentru o "cunoastere" si mai profunda, strigand din adancuri: "Doamne arata-mi slava Ta." (Iesire XXXIII, 18). Si Dumnezeu cel vesnic si infinit i s-a descoperit, atat insa cat putea primi "vasul lui uman", si cat era necesar in acel moment al Proniei.

Dar, in aceasta constiinta a Revelatiei primita de el, ca pregatire pentru cea absoluta, Moise va face cunoscut poporului sau acest mesaj divin: "Domnul mi-a zis: Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fratilor tai. Si voi pune cuvintele Mele in gura Lui si El le va grai tot ce-I voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul Acela le va grai in numele Meu, aceluia ii voi cere socoteala" (Deut. XVIII, 17, 19). Intreg Vechiul Testament este in asteptarea venirii Acelui Prooroc "care se cheama Hristos... Care vesteste noua toate", va marturisi chiar o femeie simpla ca Samarineanca (Ioan XIV, 25). Acela avea sa fie "Emanuel" (Isaia VII, 14) ceea ce talmacit inseamna: Dumnezeu este cu noi (Matei I, 23). Ca Dumnezeu si Om totodata, Emanuel instituie asezamantul vesnic.

"Fiul Omului este Domn si al Sambetei (Sabatului)" (Matei XII, 8)

Se pune intrebarea: a tinut, a respectat Domnul nostru Iisus Hristos porunca a patra a Decalogului, adica Sabatul, si intreg continutul ritual al practicilor Legii Vechi? Vom raspunde cu urmatoarele cuvinte ale Evangheliei Sale: "Legea si Proorocii au fost pana la Ioan, de atunci imparatia lui Dumnezeu se binevesteste si fiecare se sileste spre ea" (Luca XVI, 16).

Desigur, cum marturiseste in alta parte, Mantuitorul "nu strica Legea, ci o implineste" (Matei V, 17), o desavarseste. Fara a desfiinta ceva din "ce a sadit Tatal" (Matei XV, 13), Fiul duce la plinatate toata Legea si proorociile Vechiului Testament. Rand pe rand, de pilda, sunt rostite si talmacite de Mantuitorul poruncile Decalogului: intaia, potrivit Sfantului Evanghelist Marcu, cand Domnul, la intrebarea unui carturar "care porunca e mai mare dintre toate", raspunde: "Asculta Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (XII, 19-32). A doua porunca este evocata de Sfintii Apostoli Ioan si Pavel, cand popncesc sa ne pazim de inchinarea la idoli (I Ioan VI, 21; I Cor. X, 14). De asemenea, a treia, a sasea, a saptea, a opta, a noua, a zecea, sunt cuprinse in "Predica de pe Munte" (Matei V, 17-48). A cincea e subliniata pe Domnul cand distinge intre "datina batranilor" saplarea mainilor. Si "cuvantul lui Dumnezeu" care instituie cinstirea parintilor, infruntand pe farisei si carturari zicandu-le: "Ati desfiintat cuvantul lui Dumnezeu pentru datina voastra" (Matei V, 1-6).

Domnul mai confirma poruncile si in fata tanarului bogat, care intreaba: ce sa fac sa am viata vesnica, reamintindu-i atunci: "Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei XIX, 17-19). Iar, in legatura cu repetarea Legii de catre Mantuitorul, unul dintre marii scriitori ai Bisericii atrage atentia: "Noi primim legea lui Moisi, insa cum ne-o citeste Iisus; numai asa vom avea dreapta intelegere".

Observam insa ca din actualizarea si talcuirea Legii Vechiului Testament de catre Mantuitorul si Sfintii Apostoli, lipseste porunca a patra; pazirea Sabatului ca zi de odihna. Mantuitorul nu aminteste nici porunca a doua, insa de aceasta nu ne ocupam in studiul de fata.

Acum evidentiem ca Domnul nu mai prevede in Legea cea noua Sabatul si nici restrictiile legate de aceasta sarbatoare. Nu este amintit astfel nici in "Predica de pe Munte", nici in fata tanarului bogat si nici in vreo alta imprejurare. Faptul in sine arata ca se producea o schimbare.

Urmator acesteia, Sfintii Apostoli nu-l impun nici ei de pilda, in primul Sinod apostolic de la Ierusalim, pentru crestinii veniti dintre neamuri. Se stie ca cele cerute de Apostoli atunci, au fost: ferirea de "cele jertfite idolilor, de sange, de animale sugrumate si de desfranare" (Fapte XV, 29). Daca Sabatul, atat de sustinut de farisei in fata Mantuitorului (Matei XII, 5; Luca XIII, 14; XIV, 1-6), ca sarbatoare a Legamantului, s-ar fi mentinut, in Noul Testament, Biserica l-ar fi impus in cultul ei divin. Sabatul insa nu mai corespundea Noului Legamant, Legii harului si universalitatii mantuirii. Nu e desfiintata prin aceasta sarbatoarea in sine, ca atare. Noul Testament insa aducea o alta "sarbatoare", un alt "astazi", radical nou.

S-a observat ca numarul sapte este "simbolul lumii", al lumii create in sapte zile, cuprinzand cele sase zile ale creatiei propriu-zise, iar a saptea ca incheiere festiva a lor. Dar aceasta lume, in prima ei creatie, cunoaste si caderea in pacat, iar ca urmare, ca "plata" a pacatului, moartea (Rom. VI, 23). Ori, daca tocmai in "ziua a saptea", caci dupa aceasta n-a mai urmat o alta "seara si dimineata" are loc caderea in pacat si moartea, atunci timpul ei, ciclul celor sapte zile include odata cu actul creator, si ciclul pacatului si al mortii; ciclul neincetatei reintoarceri, al repetitiei unei vechi conditii. "Odihna" Sabatului poarta implicit asupra ei pecetea pacatului si a mortii. De aceea firesc si proniator trebuia sa se gaseasca o iesire din aceasta zi. Si de aceea ziua a saptea, in intreg Vechi Testament va purta in sine profetic speranta iesirii si trecerii in cea de a opta zi, a invierii.

Iisus Hristos este insa Dumnezeu si Om. Asuma lumea cu intreaga conditia ei, dar in acelasi timp, e mai presus de lume, este Mantuitorul ei. Se naste in timp, dar este si mai presus de timp. "Eu sunt mai inainte de a se fi nascut Avraam" (Ioan VIII, 58). Se "naste" sub lege, dar pentru ca "pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea" (Gal. IV, 4-5). infrunta suferinta si moartea pentru a le invinge, pentru a le depasi. Intra in zi de Sabat in Sinagoga, nu doar pentru a-i pazi vechea lui randuiala, "odihna", ci pentru a anunta Evanghelia Sa. "Si a venit in Nazaret, unde fusese crescut, si dupa obiceiul Sau, a intrat in ziua Sambetei in Sinagoga si s-a sculat sa citeasca. Si deschizand cartea a gasit locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti la inima, sa propovaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea, sa slobozesc pe cei apasati" (Luca IV, 18).

Si intr-adevar, acest program mantuitor vestit in zi de Sambata, este implinit de atitea ori tocmai in zi de sambata. In zi de Sabat, de sambata vindeca pe femeia garbova (Luca XIII, 11-14); in aceasta zi vindeca pe bolnavul de idropica (Luca XIV, 2-5); si tot intr-o asemenea zi vindeca pe slabanogul de la Vitezda (Ioan V, 1-17), ca si pe orbul din nastere (Ioan IX, 1-38) etc. Cat de semnificativ, privind mesajul Sau cel nou, este momentul vindecarii tot intr-o zi de sambata, a unui bolnav cu mana uscata. Fariseii il pandesc pe Iisus sa vada daca il va vindeca sambata, ca sa-L invinuiasca. Si, Domnul zice omului care avea mana uscata: "Ridica-te si stai in mijloc". Si le-a zis apoi lor: Se cuvine sambata a face bine sau a face rau, a mantui un suflet sau a-l pierde? iar ei taceau. Si privindu-i cu manie si intristandu-se pentru impietrirea inimii lor, a zis omului: intinde mana ta! Si a intins-o, si mana lui s-a facut la loc sanatoasa ca si cealalta" (Marcu III, 2-5, Luca VI, 6-10).

Tristetea Mantuitorului era pentru impietrirea inimii, pentru formalismul literei, pentru pazirea stearpa a unei porunci, sterilitate semnificata si prin pilda smochinului aflat fara rod, numai cu frunze. Un asemenea formalism al Legii il denuntasera si Profetii. "Ce-mi foloseste multimea jertfelor voastre?, zice Domnul, prin gura Profetului Isaia. Nu mai aduceti daruri zadarnice! Tamaierile imi sunt dezgustatoare, lunile noi, zilele de odihna si adunarile de la sarbatori nu le pot suferi. Insasi praznuirea voastra e nelegiuire" (Isaia I, 11-13).

Si mai profund exprima fixismul si formalismul Legii, Osea: "Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (VI, 6). Dar tocmai adevarata cunoastere a lui Dumnezeu o aducea Mantuitorul - ca Fiu al Sau. "Nimeni nu cunoaste pe Tatal, fara numai Fiul." (Matei X, 27). Cat de revelator e pentru noi, ca in timp ce fariseii "cautau sa-L omoare pe Iisus pentru ca facea acestea sambata" (Ioan V, 16) si atitudinea lor ne aminteste de episodul tragic din pustie, cand, "un om adunand lemne in ziua odihnei, a fost ucis cu pietre" (Numeri XV, 32-36) tocmai in aceste fapte socotite de ei sacrilegiu, Domnul descoperea pe Dumnezeul Cel viu, Dumnezeul-iubire, Dumnezeul-mila, cum profetise Osea, Dumnezeu care nu sacrifica, ci se sacrifica, pentru a salva, pentru a da viata.

Si observatia imediat urmatoare a Sfantului Evanghelist Ioan: "Pentru aceasta cautau si mai mult iudeii sa-L omoare pentru ca nu numai dezlega sambata, ci si pentru ca numea pe Dumnezeu Tatal Sau, facandu-se-pe Sine deopotriva cu Dumnezeu" (Ioan V, 10), arata deodata si iubirea, dar si puterea dumnezeiasca cu care savarsea Domnul faptele Sale mantuitoare: anume, in calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Era o legatura intre "dezlegarea" sambetei si calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. In aceasta calitate, putere si autoritate divina, dezlega si elibera constiintele de pazirea superficiala a unei legi, devenita statica si sterila; caci se prefera respectarea ei oarba si stearpa, in timp ce se lasau mai departe suflete in suferinta, in neputinta. Pe garbova, despre care Sfanta Evanghelie semnificativ spune ca avea "un duh de neputinta" duhul ii era neputincios, Mantuitorul o elibereaza in zi de Sabat, rostind cu putere si iubire dumnezeiasca: "Femeie esti dezlegata de neputinta ta" (Luca XIII, 12).

Domnul nu "strica" Legea, dar dezleaga spiritul, pentru a intelege mai profund acum Legea lui Dumnezeu. Un manuscris al Noului Testament, cunoscut sub numele de Codicele D, la locul unde Sfantul Evanghelist Luca relateaza ca "Iisus trecea prin semanaturi sambata si ucenicii smulgeau spice", cuprinde si urmatorul adaos: "in aceeasi zi, vazand Iisus pe cineva care lucra in zi de Sabat, i-a zis: omule, daca stii ce faci, fericit esti, dar daca nu stii, blestemat esti si calcator al Legii". Altfel spus, daca tu constient dezlegi pazirea formala a Sabatului pentru a sluji cu iubire vietii, esti fericit, daca insa ostentativ si arbitrar, nesocotesti Legea in sine, atunci esti "calcator al Legii". Mantuitorul opera mutatia de la implinirea voii lui Dumnezeu dupa litera, la implinirea cea dupa duh. Mai mult, de la conceptia, intelegerea lui "Dumnezeu in Vechiul Testament, indeosebi ca al dreptatii, la aceea ca Dumnezeu deodata, al dreptatii si al iubirii, Care si iarta, vindeca, salveaza, da viata; de la o lume incremenita in niste tipare fixe la alta ce se innoieste. Si se innoieste printr-o noua interventie dumnezeiasca, oata, dezleaga de un timp cu autoritatea Sa de Fiu aceea rosteste solemn: printr-un Nou Legamant.

Domnul dezleaga sambata, dezleaga solidar cu o lume, de acum, veche. Si dezleaga al lui Dumnezeu si Fiu al Omului totodata. "Fiul Omului este Domn si al sambetei" (Matei XII, 8; Marcu II, 28; Luca VI, 5), este Domn si al timpului; poate deci schimba timpurile. Mai mult, ceva mai inainte rostise: "Graiesc voua, ca mai mare decat templul este aici" (Matei XII, 6). Se descoperea astfel si ca Domn al templului, al Legii, al cultului Legii vechi. Atunci, ca Domn al Legii si al Sabatului, putea innoi deci si Legea si Sabatul. Si intrebuintind expresia profetica: "Fiul Omului" arata prin aceasta ca dezlegarea de pazire a sambetei o face ca Mesia, potrivit proorociei lui Daniel, ca "Fiul Omului, caruia I s-a dat de la Cel Vechi de zile stapinirea, si slava si imparatia, stapanire vesnica, care nu va trece" (VII, 13-14); dar o face si ca Om, pentru mantuirea lui.

Pentru ca iubirea lui Dumnezeu pentru om este mai presus chiar de Lege; El instituie Legea pentru om. In acest sens Mantuitorul va spune: "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata" (Marcu II, 27). E revelat aici continutul insusi al sarbatorii; continut pe care Mantuitorul il va confirma prin intreaga opera Sa mantuitoare.

Parintele Constantin Galeriu

Pe aceeaşi temă

16 Iulie 2012

Vizualizari: 32021

Voteaza:

Ziua de odihna a Vechiului Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE