Iisus - Hristos

“Iisus Hristos, ieri si azi
si in veci,este acelasi ”
(Evr. 13,8)

„Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan” (In. 1,6). Acesta a fost Profetul sau Ingerul despre care glasul Domnului, prin proorocul Maleahi, zice: “Iata, Eu am trimis pe ingerul Meu si va gati calea inaintea fetei Mele” (Mal. 3, 1).

El a venit cand a hotarat Dumnezeu si a inceput a invata poporul, zicand: “Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui” (Lc 3,4). Iar cand Domnul S-a aratat la Iordan, unde profetul Ioan vorbea poporului si boteza, acesta vazandu-L pe Iisus si recunoscandu-L ca El este Hristos, L-a aratat lumii zicand: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”, continuand sa spuna marele profet: «Acesta este despre care eu am zis: Dupa mine vine un barbat, care a fost inainte de mine, fiindca mai inainte de mine era. Si eu nu-l stiam, dar ca sa fie aratat lui Israel, de aceea am venit eu, botezand cu apa. Am vazut Duhul coborandu-Se din cer, ca un porumbel, si a ramas peste El— zice profetul mai departe — si eu nu-L stiam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si eu am vazut si am marturisit ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 29-34).

Aceasta este marturia lui Ioan Botezatorul, care a fost Inaintemergatorul Domnului, Profetul prevestit de Scripturi si recunoscut de tot norodul lui Israil (Mt. 14, 5). El, dupa cum ne spune Scriptura, a marturisit ca Iisus este „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii” (In. 1, 29), ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu (In. 1, 34), ca Iisus este Hristos.

Din cuvintele lui Ioan lumea a inteles ca Iisus Nazarineanul, Fiul Mariei, este Cel ce „va zdrobi capul sarpelui” (Fac. 3, 15) si prin care se vor binecuvanta „toate neamurile pamantului” (Fac. 12,3), a inteles ca Iisus este „Impaciuitorul caruia i se vor supune popoarele” (Fac.49,10), ca El este Proorocul despre care Moise zice: „Pe Acela sa-L ascultati” (Deut. 18, 15), a inteles ca Iisus este Cel Caruia David ii zice Unsul Domnului (Ps. 2, 2), iar Isaia Il numeste Emanuel, ceea ce inseamna Dumnezeu este cu noi, Care S-a nascut din Fecioara (Is. 7,14); Inger de Mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa fie. (Is. 9, 5); „Cel care a luat asupra Lui durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat” (Is. 53, 4).

Lumea a inteles ca Iisus este Cel pe care Ieremia Il numeste: “Odrasla dreapta” (Is. 23, 5); Iezechil ii da numele de „Pastor” (Iez. 34, 23), iar Daniel cel de „Sfantul Sfintilor”, (Dan. 9, 24). Miheia prooroceste ca El este Stapanul ce se va naste in Betleem, dar are obarsie “dintru inceput din zilele vesniciei” (Mih. 5, 1; Zah. 9, 9).

Toate Scripturile intaresc ceea ce a marturisit Ioan in fata tuturor acelora ce se aflau in Iordan, ca Iisus este Hristos, dar marturia lui atat de curata nu a fost ascultata nici de arhierei, nici de carturari si nici de fariseii din Ierusalim.

Ioan, asa cum prevestisera profetii, a venit ca o marturie vie sa marturiseasca despre Lumina, pentru ca toti sa creada prin el in Lumina (In. 1, 7-8). Dar, „iudeii din Ierusalim, preotii si levitii si trimisii acestora, care erau dintre farisei”(In. 1, 19) nu au primit marturia lui loan si nu au crezut in Lumina.

Ioan a fost Profetul mult asteptat, numit atat de sugestiv de fiii lui Israel si Eliahu, care a marturisit ca Iisus este Hristos, ca Iisus este Cuvantul lui Dumnezeu, iar „Cuvantul era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume” (In. 1,7-9). Aceasta a fost marturia lui Ioan, iar cei ce nu au primit aceasta marturie au pierdut pe Mesia. Pentru ei Mesia nu a venit si nici nu va mai veni niciodata. Pe langa acestia a trecut Lumina, dar ei nu au primit-o, pentru ca nu I-au recunoscut fata, fiindca nu semana cu fata pe care o asteptau ei.

„Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit” (In. 1, 11). Mesia nu a venit asa cum se asteptau carturarii si fariseii, Mesia nu a venit asa cum a dorit Ana, Caiafa si toti ceilalti fruntasi ai poporului din Ierusalim; inzestrat cu slava si putere multa asemenea unui imparat, ca sa-i ajute pe ei sa domneasca peste toata lumea, peste toate neamurile pamantului, asa dupa cum, interpretand gresit cuvintele profetilor, isi formasera credinta despre Mesia conducatorii poporului lui Israel.

Iisus Hristos n-a venit nici inarmat, nici bogat. El n-a venit nici ca un mare reformator sau luptator, asa cum venisera multi inaintea Lui, ci El a venit „bland si smerit cu inima” (Mt. 11, 29), „sezand pe asina si pe manz” (Mt. 25, 5), asa cum au prevestit proorocii (Zah. 9,9). El a venit nu cum au dorit sau cum au voit carturarii sau fariseii din Ierusalim, ci El a venit cum a hotarat Dumnezeu si cand a hotarat Dumnezeu, nu cand au voit sau unde au dorit acestia.

El a venit pentru indreptarea tuturor, pentru mantuirea tuturor, pentru luminarea tuturor, pentru eliberarea tuturor din robia pacatului si a mortii, pentru egalitatea si dreptatea tuturor, pentru fericirea tuturor, pentru instaurarea in lume a unei paci universale, nu impusa cu forta din afara, cum era Pax Romana, care era pacea mormantului, pacea celor ce au fost redusi cu forta la tacere. Nu aceasta este pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos este o pace adevarata, ce se va stabili definitiv pe pamant si in suflete numai atunci cand porunca Sa va fi indeplinita in mod real: porunca iubirii generale.

Pacea lui Hristos se va stabili deplin pe pamant numai atunci cand dreptatea si libertatea vor domni in lume, atunci cand lupul om nu-si va arata coltii mielului om, numai atunci cand nu va mai fi exploatat omul de catre om.

De doua mii de ani aproape Iisus Hristos lucreaza in lume, asa cum Dumnezeu lucreaza in univers din eternitate, dupa cum singur a spus: „Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez” (In. 5,17). El nu se grabeste, dar nici nu intarzie, El este vesnic treaz, nu-L tulbura nimic. Toate le lucreaza pentru indeplinirea planului Sau. Asa cum evolueaza totul in Univers, fara sa se observe prea mult, fara socuri si zguduiri, tot asa si pe pamant lucrarea lui Hristos merge inainte, se desfasoara permanent, fara sa faca salturi spectaculoase, zguduitoare, ci firesc, normal, asa cum lucreaza intotdeauna Dumnezeu.

De doua mii de ani s-au facut pasi uriasi, iar acestia se datoresc si aparitiei crestinismului, a imparatiei lui Dumnezeu in lume.

Nimeni niciodata nu va putea indeajuns aprecia ce s-a facut sau care sunt realizarile si transformarile survenite in viata noastra pamanteasca prin nasterea si prin venirea in lume a lui Mesia. Aceste realizari, aceste transformari sunt fundamentale, atat pe plan economic si cultural, cat si, indeosebi, pe plan moral si spiritual.

In lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, totul s-a innoit. Toate s-au transformat, toate au intinerit, toate s-au transfigurat, omul insusi, in structura lui intima, a primit o noua infatisare. Nu numai cei ce, intr-un fel sau altul, fac parte dintre acei ce au primit invatatura lui Hristos, nu numai cei ce cred in Iisus Hristos, ci si ceilalti, toata lumea a devenit o “lume noua”. Chiar gandirea sociala a omului s-a schimbat fundamental. Conceptia despre viata a omului, a individului, a devenit in aceasta era mai fireasca, mai umana, mai naturala. Omul a iesit din starea in care se afla inainte de nasterea lui Hristos, cand se credea ca fiinta lui este rod al intamplarii, subordonat hazardului, unor zeitati sau unor forte naturale oculte, care independent de vointa omului, ii domina viata. Dupa intruparea lui Hristos, omul a intrat intr-un nou dialog cu Dumnezeu si cu semenii sai.

Capacitatea de suveran, fiul lui Adam, si-o pierduse prin pacat. El cazuse sub stapanirea instinctelor lui, a unor porniri animalice. Ajunsese chiar sa-si faca dumnezei din pasiunile sale sau chiar din alte forte naturale care, in starea primitiva in care se afla omul inainte de Hristos, il dominau, il copleseau, il tineau intr-o stare permanenta de frica, de umilinta, de teroare. Din aceasta stare de sclav, omul nu se putea elibera singur. Iar ca sa ajunga la starea de suveran era imposibil, cu atat mai putin ca sa ajunga la starea de Fiu al lui Dumnezeu. Trebuia o Putere, o Lumina, o interventie deosebita din afara, care sa-l elibereze din starea in care cazuse, sa-1 scoata din starea de rob in care se afla si sa-1 readuca la starea pe care o avea la inceput. Cu gandire de fiinta libera, cu vointa libera, cu dorinta pe care o are un om liber in viata lui interioara si exterioara. Aceasta putere si lumina au primit-o fiii lui Adam prin Iisus Hristos.

Si inainte de Hristos au venit multi si luminati barbati si dupa El au venit de asemenea multe si mari personalitati, oameni cu puteri si cu intentii marete si frumoase, dar toti cei ce au venit numai cu puteri si cu planuri omenesti nu au putut face transformari morale asa cum a adus crestinismul.

Mai mult, nici unul din acesti barbati ai lumii nu-si inchipuiau ca prin moartea lor vor contribui la fericirea omenirii sau la triumful operei lor, ci dimpotriva, toti considerau moartea lor o drama, o tragedie, infricosatoare pentru ei, ca si pentru lucrarea lor. Spre deosebire de acestia, Iisus Hristos, dandu-Si viata, n-a fost chinuit de nici o umbra de regret, nici nu a privit moartea Lui drept o tragedie, ci dimpotriva, a considerat ca moartea Lui este viata noastra. Pentru ca la El, intruparea Sa nu a avut ca scop numai viata aceasta, ci si viata vesnica. Viata pamanteana, care este doar un crampei, un infim crampei din eternitate, oricat ar face-o omul de frumoasa, aceasta viata nu satisface total pe nimeni, pe nici un om. El, omul, vrea sau totul sau nimic. Daca el ramane, daca este lasat sa-si contemple viata, realizarile, creatia, in perspectiva disparitiei lui, in perspectiva mortii, este cea mai nefericita fiinta. Cu cat este mai frumoasa viata, daca nu-l mantuieste pe om de frica mortii, cu atat durerea, nefericirea, nelinistea lui devin mai profunde, mai permanente, mai dureroase, mai sumbre, mai amare. Aceasta nu se simte azi, nu s-a simtit nici ieri si nu se va simti cu toata severitatea niciodata in viata omului, pentru ca si ieri si azi si intotdeauna, omul poarta in firea sa un sambure de speranta, de incredere, de credinta, ca mormantul nu-i incheie total si pentru totdeauna fiinta. De aceea, in temeiul credintei lui in viata vesnica, a ridicat piramide si temple, gorgane si monumente pe morminte. Nici cel mai emancipat om de azi nu admite ca dupa moarte trupul sau sa fie abandonat ca trupul unui animal, ci atat pentru el cat si pentru altii, pentru toti cei pe care ii iubeste, omul vrea un mormant luminos, vrea un semn oricat de modest, vrea un recviem sau un sunet de trambita care sa inalte un strigat deosebit in univers, dovada a intreruperii existentei sale pe acest pamant si a intrarii lui in eternitate.

Iisus Hristos, pe langa cuvantul sau invatatura pe care a adus-o si a pus-o ca sa fie un temei nepieritor pentru viata de pe pamant, ne-a daruit, pe langa viata Sa, si moartea Sa, considerand ca aceasta are tot atata importanta pentru mantuirea lumii, ca si intruparea Sa, ca si viata Sa. A facut cu durere aceasta jertfa, pentru ca, pe langa Dumnezeu adevarat, era si om deplin. Despartirea Sa de viata a facut-o cu o durere infinit mai mare decat un om obisnuit pentru ca la El legaturile dintre trup, suflet si viata au fost mai profunde decat la orice om ce s-a nascut pe pamant. A varsat sudori de sange cand S-a apropiat de pragul mortii, pentru ca El era insasi Viata, iar El, care era Viata, a trebuit sa bea paharul mortii pentru mantuirea lumii. Pentru aceasta si pentru infinit mai multe motive decat acestea, a primit moartea cu durere, dar nu cu regret, cu durere, dar cu bucurie. Pentru ca stia ca prin rana Lui, prin moartea Lui, noi toti ne-am vindecat de frica mortii (Is. 5, 3, 5).

Si-a dat viata fara nici o umbra de regret, pentru ca stia ca prin moartea Sa viata se va reabilita in toate drepturile si opera Lui va triumfa.

De pe lemnul Crucii, in clipele de jertfa suprema, cand Hristos se despartea de lume, in clipele acelea in care ucenicii erau risipiti, iar cuvintele Sale, testamentul Sau, nu era inca scris decat in cateva inimi omenesti, cand prietenii stateau nedumeriti, stapaniti de un val greu de neincredere, iar neprietenii, pentru ca nu-L cunosteau si nu stiau nimic din taina vietii Lui, urlau in delir, zicand: „pe altii a putut sa-i vindece, iar pe Sine nu poate. Coboara-Se de pe cruce acum ca sa credem Intr-insul” (Mt. 27, 42), in aceste momente, cand ucigasii Lui jubilau considerand ca s-a terminat cu Dansul, in aceste clipe, in care chiar si Cerul se intunecase si Tatal de la Care venise isi intorsese fata de la Dansul, in aceste clipe, cand era inconjurat de un inspaimantator pustiu si se parea ca El era singur, urat de toti, parasit de toti, dispretuit de toti, iar in fata se deschidea tot mai larg prapastia mortii, Iisus Hristos nu Se indoia de importanta jertfei si a mortii Sale, nici nu-Si dadea duhul stapanit de regrete omenesti, asa cum si l-au dat absolut toti marii binefacatori ai omenirii pentru ca Iisus Hristos era mai presus de toti si stia ca moartea Lui constituie mantuirea lumii. Pentru ca El stia ca moartea Lui este incununarea, inflorirea, bucuria si intarirea lucrarii Sale, a operei Sale.

De acolo, de pe varful Golgotei, El nu vede pieirea si pustiirea lucrarii Lui prin moartea Sa, ci dimpotriva, El, de acolo, de pe lemnul Crucii, de pe varful Golgotei, privea peste timp si spatiu si contempla inflorirea lucrarii Sale, eternizarea operei Sale, prin oameni modesti si cu slabiciuni, dar care cunosteau - nu pe temeiul intelepciunii si puterii lor, ci pe temeiul puterii pe care o are in sine invatatura lui Hristos - ca lucrarea Domnului se va realiza cat vor fi oameni pe pamant, invatatura lui Hristos va ramane far, mijloc si scop al vietii religioase, al vietii spirituale din lume. Marele Sau suflet de om si de Dumnezeu in clipa mortii era nespus de impacat, pentru ca El stia ca a dat si a lasat lumii o imparatie in interiorul careia celelalte imparatii si stapaniri din lume, fara ca imparatia Lui sa le stinghereasca, isi vor putea desfasura viata, ca intr-o sfera luminoasa, dupa normele pe care oamenii le vor gasi mai bune si mai potrivite cu timpul, cu locul, cu oamenii. Indiferent de conceptia lor, oamenii, traind in cercul lor, prin Cuvantul Sau vor fi aparati de elementele nocive, care degradau viata omeneasca inainte de intruparea Lui. Acum, invatatura Lui, la fel cum patura de ozon ocroteste viata de pe pamant impotriva radiatiilor ucigatoare ce vin din adancul cosmosului, tot asa si lumina Evangheliei Sale va apara de acum inainte pe oameni de starile in care ii aruncase pacatul stramosesc si unde zacuseram mii de ani inainte de venirea Sa pe pamant.

Aceasta insenina si incununa cu o raza de lumina si de bucurie fruntea Omului Iisus Hristos, ce-Si dadea duhul in mainile Tatalui Sau pe crucea de pe Golgota.

De la inaltimea la care se afla Iisus Hristos pe varful Golgotei, cat de neinsemnat parea urletul gloatelor inconstiente de la picioarele Crucii, ce marunte planurile si afacerile arhiereilor, fariseilor si carturarilor, ce indepartate brutalitatile soldatilor. Toate acestea erau lucruri omenesti care, pentru cei ce le faceau, aveau o justificare, aveau o importanta, dar pentru viata, pentru istorie, pentru eternitate, pentru omenirea intreaga, ele erau inexistente. Pe toate le va coplesi timpul cu lumina lui. Mantuitorul stia ca atunci cand fiii lui Adam vor deveni liberi de prejudecati, vor aprecia singuri ceea ce El a facut, a vorbit si ceea ce El a contemplat acum, de aici de pe Golgota, inainte cu cateva clipe de a inchide ochii.

Ca om, opera Lui de aici de pe pamant era incheiata o data cu jertfa, cu moartea Lui si de aceea a strigat “Savarsitu-s-a” (In. 19, 30), dar moartea Domnului a fost incununata cu lumina si pentru ca Cel ce murise pe cruce stia ca a treia zi va invia - atunci va veni ziua cea mare, Ziua a opta, Ziua invierii, si o data cu aceasta va incepe o noua viata, in lumina careia se va desfasura de acum inainte viata tuturor oamenilor. Nu in moarte, ci in viata, nu in intuneric, ci in lumina, nu in spaima, ci in triumf se va finaliza de acum inainte lupta tuturor oamenilor.

In speranta intemeiata pe certitudinea invierii lui Iisus Hristos isi vor construi de acum inainte viata fiii lui Adam. Pe aceasta piatra fundamentala a invierii de obste, garantata de invierea Domnului, isi vor intemeia fiii lui Adam o cultura noua, o civilizatie adevarata, civilizatia spiritului. Nu cum au fost civilizatiile primitive, care miroseau a mormant, a pamant, a pustiu, a scrum, a huma, a pacat, ci o civilizatie si o cultura in care se va urmari desavarsirea vietii si din punct de vedere moral si spiritual, nu numai din punct de vedere material, asa cum se urmarea in civilizatiile si culturile antice.

De pe Golgota, Iisus Hristos privea un lung sir de barbati, femei si copii care gandeau ca oamenii, vorbeau ca oamenii, se purtau ca oamenii, pentru ca prin moartea si invierea Sa devenisera oameni, asa cum ar fi fost toti fiii lui Adam, daca Adam nu ar fi calcat porunca lui Dumnezeu. Inchinatorii lui Hristos devenisera luminati de o lumina interioara, dumnezeiasca, necreata, care era lumina Harului lui Dumnezeu, revarsata in lume cu puterea Sfantului Duh, prin moartea si invierea Sa. Prin aceasta lumina, prin lumina harului, tuturor celor ce “cred in numele Lui, Hristos le-a dat putere ca sa se faca fiii lui Dumnezeu” (In. 1, 12).

Aceste uriase si fundamentale realizari si transformari pe care trebuia sa le indeplineasca pe pamant Fiul lui Dumnezeu - Mesia, nu se puteau subordona unor interese marunte, individuale, interese care serveau doar unor clase, unor popoare, neglijand in acest fel interesele intregii semintii a lui Adam.

El, Mesia, a venit sa serveasca viata, nu numai dintr-un timp sau dintr-un loc, ci din toate timpurile si din toate locurile, pana la sfarsitul veacurilor.

Iata pentru ce Mesia n-a fost primit nici de farisei, nici de carturari, pentru ca El n-a venit asa cum s-au asteptat acestia, si nici nu Si-a subordonat lucrarea unui grup de batrani din Ierusalim, ci El a venit ca sa-i mantuiasca pe toti, si pe iudei si pe pagani deopotriva, si pe luminosii fii ai lui Israel si pe cei dintre neamuri, dupa cum, in mod deosebit, ne spune Sfantul Apostol Pavel intr-un cuvant prea putin luat in seama pana acum si de evrei si de crestini (Rom. XI, 1-36).

Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat ca pe toti fiii lui Adam sa-i mantuiasca si sa-i faca fii ai zilei (I Tes. 5, 5), fii ai luminii (In. 12, 36; Ef 5, 8), fii ai Pacii, fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12).

“… acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezand, sa aveti viata in numele Lui” (In. 20,31)

+JUSTINIAN CHIRA
ARHIEPISCOP AL MARAMURESULUI SI SATMARULUI

.

• Craciunul - Nasterea Domnului
  Publicat in : Nasterea Domnului - Craciunul
• Craciunul pe rit vechi
  Publicat in : Viata liturgica
• Craciunul branduit
  Publicat in : Craciun
• Cu Craciunul la Gioni Teologul
  Publicat in : Editoriale