Oricui îţi cere, dă-i (Luca 6, 30), ne porunceşte Domnul, precum aţi auzit în Evanghelia de astăzi. Aceasta este una dintre primele porunci creştine. Atât Hristos, cât şi Sfinţii Apostoli ne aduc aminte despre datoria aceasta şi, pentru a ne face mai râvnitori în împlinirea ei, au îngrădit-o cu cele mai surprinzătoare răsplăţi şi pedepse. Fiecare cunoaşte porunca aceasta şi ar trebui în mod conştiincios să-i ajute pe cei nevoiaşi, după puterea sa. Totuşi, dacă privim mai îndeaproape la faptele noastre, probabil că nu vom găsi niciuna pe care să o fi împlinit cu o atenţie mai mică decât ajutorarea nevoiaşilor.

Ii ajutăm cât de cât, doar pentru a scăpa de cerşetorii insistenţi, iar uneori refuzăm cu totul să-i ajutăm; sau ne prefacem că nu-i mai vedem, de cele mai multe ori... Cu toate acestea, conştiinţa noastră rămâne calmă, tăcută şi nu ne mustră pentru faptul că nu ne ajutăm aproapele sau pentru că nu-l ajutăm atât cât ar trebui. Intrebarea este: care ar fi motivul? Presupun că acesta rezidă în faptul că sufletul nostru păcătos îşi însuşeşte idei preconcepute şi eronate despre sărăcie şi săraci, care ne vin în gând atunci când trebuie să-i ajutăm pe nevoiaşi.

Astfel se denaturează bunele intenţii într-o manieră atât de subtilă, încât conştiinţa nu ne mai condamnă pentru refuzul de a-i ajuta sau pentru un ajutor insuficient.

Dimpotrivă, ni se pare că am făcut chiar mai bine dacă nu am dat milostenie deloc sau am scăpat uşor de cerşetor. Ce pretexte nu a scornit zgârcenia şi viclenia, pentru a justifica răceala şi cruzimea faţă de cei sărmani?! Maniera de a cere, trândăvia cerşetorilor, neajunsurile lor, vremurile grele, nevoia de a păstra bani pentru zile negre şi altele asemenea.

Toate aceste justificări se regăsesc în discursurile şi pretextele false ale creştinilor neatenţi la datoria lor, dar se strecoară de multe ori şi în cele ale enoriaşilor atenţi şi adesea îi abate de la calea cea dreaptă a făptuirii.

Dacă dorim să încurajăm milostenia şi să nu o umbrim cu vreo minciună, atunci să demontăm aceste prejudecăţi şi să restaurăm percepţiile sănătoase creştine referitoare la milostenia făcută nevoiaşilor. Trecându-le prin filtrul raţiunii şi urmărind cursul gândurilor, mai ales în timpul săvârşirii faptei de milostenie, vom ridica această datorie la o asemenea treaptă a desăvârşirii încât fiecare va putea atunci să audă: Bine, slugă bună şi credincioasă... (Matei 25, 21). Să facem efortul acesta acum, pentru a ne întări pentru totdeauna în gândirea sănătoasă şi pentru a respinge ideile greşite.

Atunci când trebuie să facem milostenia, ne gândim: „Cum ar fi mai bine să ajutăm? Are nevoie de ea săracul care o cere? Cine ştie, poate că omul s-a obişnuit să cerşească şi de aceea cere, fără să aibă vreo nevoie reală". Ne vine gândul acesta, iar noi îl credem şi refuzăm să ne ajutăm aproapele sau o facem insuficient. Insă este corect să procedăm în felul acesta? Desigur, se întâmplă şi aşa, dar ştim cu siguranţă că persoana care este înaintea noastră face parte din categoria aceasta de cerşetori prefăcuţi?

Dacă nu, de ce să bănuim omul şi, cu atât mai mult, să îl refuzăm din cauza unei presupuneri? Căci aceasta chiar poate fi o mamă care şi-a lăsat acasă copiii flămânzi sau un tată care are soţia bolnavă şi copiii dezbrăcaţi, ori un orfan mai mare care are grijă de alţi orfani lipsiţi de adăpost şi de sprijin şi altele asemenea.

Bineînţeles, nu veţi refuza să-i ajutaţi pe nişte oameni ca aceştia. De aceea, mai bine priviţi-i pe toţi din perspectiva aceasta, ca nu cumva să umiliţi nişte oameni necunoscuţi prin presupunerile voastre.

Dacă acesta este un nevoiaş a cărui inimă este şi aşa împovărată, şi citeşte şi în ochii noştri suspiciunea?

Bineînţeles, atitudinea noastră îi va amplifica durerea şi povara şi, în loc să se mângâie, se va îndepărta de noi cu mai multă durere. Este bine? Faptul că nu are încă chipul întunecat, faţa desfigurată, mersul slăbit şi hainele cârpite i se datorează ultimelor rămăşiţe ale răbdării şi averii sale.

Vreţi să fiţi motivul pentru care omul acesta va ajunge la ultima extremă, care va începe poate imediat după ce va fi refuzat? Oare porunca Mântuitorului se referă numai la cei care nu mai au o altă soluţie, nici acoperiş deasupra capului, nici hrană, nici haine şi nici putere? Nicidecum! Nu este nevoie de o poruncă specială pentru a-i ajuta pe asemenea oameni. Hristos zice: Oricui îi cere, dă-i (Luca 6, 30).

Aşadar, faceţi milostenie, dar stabiliţi-vă regula să nu bănuiţi fără temei pe cerşetor şi să nu vă imaginaţi că în spatele său ar exista un presupus belşug, ci mai degrabă realitatea unei extreme nevoi şi întristări, care îl deprimă cu adevărat.

Atunci inima nu vă va lăsa în pace, până nu veţi uşura puţin soarta lor. In zilele noastre, s-au răspândit diverse zvonuri despre săraci, dar la toate aceste pretenţii se poate da o singură soluţie: asigură-te că cel care îţi cere ajutorul o face din reală nevoie.

Totuşi, să-i refuzi pe toţi numai din pricina faptului că există cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu a procedat aşa. Nu a refuzat nici măcar pe cei despre care se ştia că nu erau săraci şi, când era informat cu privire la acest lucru, răspundea: „Cu siguranţă, în clipa aceasta au mare nevoie".

Uneori ne întrebăm de unde să luăm resurse pentru milostenie? Uneori, cu greu ne descurcăm cu propriile nevoi. Atunci când nu avem de unde să dăm, cine ne obligă să o facem? Se cuvine să dăm milostenie din prisosul nostru, aşa cum ne explică Apostolul legea milosteniei, spunând: Dacă este bunăvoinţă, bineprimit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are. Nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire (II Corinteni 8,12-13). Oare este adevărat că nu ne rămâne nimic în afara celor necesare pentru satisfacerea nevoilor personale?

In plus, am definit cu discernământ ce putem considera o nevoie personală? Nevoia este un concept care poate fi prea bine lărgit sau îngustat. Exclude cheltuielile pentru cele pe care obişnuinţa, pofta, slava deşartă, cererile deşarte ale lumii şi toate patimile le consideră a fi o nevoie personală - şi câte resurse vor rămâne în folosul nevoiaşilor?!

Chiar şi în cazul în care aceste cheltuieli deşarte lipsesc, dacă dorim, dreapta cugetare va reuşi întotdeauna chiar şi în cea mai mare nevoie să rezerve o parte lui Hristos din mâncare, îmbrăcăminte şi din celelalte. Şi poate face aceasta într-adevăr, deoarece doar cei zgârciţi şi iubitorii de odihnă risipitori se scuză prin lipsuri aproape în mod exclusiv.

Oamenii mai spun uneori: „De ce rătăcesc trândavi? Mai bine ar munci şi ar face rost de bani pentru pâinea de zi cu zi". Observaţia este cât se poate de justă! Şi Apostolul le porunceşte să muncească cu propriile mâini, nu doar pentru a-şi asigura traiul, ci şi ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie (Efeseni 4,28). Totuşi, evitând milostenia sub pretextul acesta, suntem siguri că cerşetorul respectiv este în stare să muncească? Omul bătrân, mic de vârstă şi neputincios, cum ar putea munci?

Chiar dacă unii pot şi munci, însă îşi pot găsi un loc de muncă? Unii sunt dispuşi să muncească, dar nu au unde. In pilda lucrătorilor, o parte dintre muncitori nu a avut de lucru până în ceasul al unsprezecelea, adică aproape până la miezul nopţii.

Nu au avut ce să muncească, fiindcă nimeni nu i-a năimit. Chiar dacă unii săraci au un loc de muncă, oare venitul obţinut acoperă toate cheltuielile vieţii de zi cu zi? De câte ori oamenii muncesc zi şi noapte, iar toţi ai casei se chinuie în lipsuri? Mai ales dacă munceşte un singur membru al familiei! Aşadar, este corect să îi îndemnăm să muncească şi să nu încurajăm trândăvia, dar mai întâi să aranjăm lucrurile altfel, ca nu cumva refuzul să însemne să-i lăsăm să moară de foame.

Ce alte pretexte nu folosesc oamenii pentru a-şi scunde zgârcenia şi cruzimea?! Unul zice: „Sunt vremuri grele. Cum aş putea să mă gândesc la alţii? Aş fi bucuros să mă pot hrăni măcar pe mine". Altul spune: „Eu însumi am nevoie, ar trebui să pun nişte bani deoparte pentru zile negre". Al treilea: „Oare sunt singurul care pot să o fac? Există oamenii mai bogaţi decât mine, să dea ei". Al patrulea: „Oricum dau oricui îmi cere" şi altele asemenea.

Gândiţi-vă cu atenţie, cât adevăr se găseşte în scuzele acestea?! Zic că sunt vremuri grele, şi refuză să-i ajute pe nevoiaşi. Insă, dacă vremurile acestea sunt grele pentru ei, cu atât mai grele sunt pentru cei săraci?! Prin urmare, potrivit acestui text scripturistic, nu ar trebui să încetăm milostenia, ci să o înmulţim. Oamenii zic că trebuie să adunăm pentru zile negre. Fie şi aşa, însă nu ar trebui să existe şi în chestiunea aceasta o măsură? In aceste condiţii, nevoile noastre imaginare viitoare nu ne vor lăsa niciodată să îi ajutăm pe cei săraci în nevoile lor prezente. Mai mult, depinde viitorul de prevederea noastră sau de rânduiala proniei lui Dumnezeu?

Bineînţeles că de pronia divină. Atrageţi deci mila lui Dumnezeu prin milostenia voastră faţă de cei săraci, şi veţi avea o garanţie sigură a prosperităţii voastre din viitor. Cu greu vom găsi un exemplu când vreo familie s-a ruinat din cauza dărniciei faţă de nevoiaşi, în timp ce risipa deşartă i-a adus pe mulţi la sărăcie.

Unii zic: „îi va da altcineva", şi îl trimite pe sărman. Eşti sigur că altcineva îl va ajuta? Dacă şi acela va spune ca şi tine, iar după el şi al treilea, şi al patrulea şi aşa mai departe? Oare aceasta nu ar însemna să-l lăsăm pe cel sărman de izbelişte? Nu aşa se procedează! Dumnezeu l-a trimis la tine pe cel sărman, aşa că ajută-l tu! Nu rata ocazia care s-ar putea să nu mai apară! îmi zici că dai milostenie ce nimereşti şi cui nimereşti. E şi acesta un lucru bun, însă aceasta înseamnă să oferi potrivit întregii lărgimi a datoriei tale şi pe măsura posibilităţilor tale?

Inseamnă să îţi îndrepţi întreaga atenţie şi sârguinţă spre această faptă sfântă? Oare nu acesta este motivul pentru care pomana nimereşte în mâinile necuvenite şi este întrebuinţată în mod netrebnic?

Zici că dai milostenie cui nimereşti, însă cine îi va ajuta pe cei pe care ruşinea îi ţine acasă şi care, în tăcere, rabdă lipsuri poate mai mari decât cei care ţipă la tot pasul despre nevoia lor? Adevărat vă spun, milostivirea autentică creştină nu se poate mulţumi cu aceasta. Ea se îndreaptă singură în locurile sărăciei pentru a lega cu propriile mâini rănile ei şi pentru a aplica imediat plasturele tămăduitor.

Iată câte pretexte mincinoase a scornit vrăjmaşul nostru pentru a distrage oamenii buni de la practicarea milosteniei! Să recunoaştem că, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu toţii ne-am lăsat măguliţi de ele, din când în când. Totuşi, să luăm decizia de a nu mai cădea sub influenţa lor, căci, dacă sunt atât de slabe înaintea raţionalizării noastre simple, cum vor putea sta la Judecata Dreptăţii lui Dumnezeu, Care le vede pe toate, şi în fapte, dar şi în sentimentele inimii până la ultimele ascunzişuri?

Perspectiva creştină asupra lumii şi o inimă creştinească nu ar trebui să privească sărăcia şi pe săraci în lumina aceasta. Creştinii adevăraţi primesc gândul lui Hristos pentru a le discerne pe toate şi poartă legea lui Dumnezeu în inima lor, spre a-i călăuzi în faptele săvârşite. Săracii şi toţi nevoiaşii sunt în ochii unui creştin veritabil fraţii mai mici ai lui Hristos sau Hristos însuşi, Care se apropie de ei prin săraci şi îşi însuşeşte faptele săvârşite de dragul lor. Aşadar, săracii sunt printre noi mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu!

Impărtăşindu-le din prisosul nostru cât de mic, sfinţim toate celelalte avuţii şi păstrăm în ochii lui Dumnezeu titlul de stăpânitori cinstiţi ai acestora. Hristos este Stăpânul nostru şi al celor pe care le deţine. Atunci când ne binecuvintează cu bunăstare, ne oferă averea ca în pilda lucrătorilor viei, cu condiţia de a aduce rodul la vremea potrivită. Săracii sunt robii Domnului, Stăpânul casei, pe care El îi trimite la noi ca să ia roadele din avuţia noastră.

Cele pe care le dăm de pomană prin mâinile lor se ridică la tronul lui Dumnezeu, astfel încât, potrivit legii milostivirii lui Dumnezeu, se vor întoarce iarăşi la noi sub forma veşnicei odihne, dobândite din dreptatea lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea sărmanii sunt muncitorii lăcaşului ceresc, oamenii de încredere cărora le-a fost încredinţat să le rânduiască pe toate în lumea de dincolo într-o asemenea deplinătate, încât să ne ajungă pentru întreaga veşnicie! Fericiţi cei milostivi (Matei 5, 7). Fraţilor, să ne întărim în aceste gânduri bune, iar pe cele mincinoase să le alungăm. Atunci inima nu ne va permite niciodată să încălcăm porunca lui Dumnezeu: în sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi şi smeriţi (I Petru 3,8); îmbrăcaţi-vă cu milostivire în durere (Coloseni 3,12) şi să fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Amin.
29 septembrie 1863

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Fragment din cartea "Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu"

• Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: