Postul si educatia sexuala

Postul si educatia sexuala Mareste imaginea.

Sexul în post este „interzis“, cred unii. „Restricţionat“ spun alţii. „Abstinenţă“, susţin cei mai apropiaţi de cele spirituale. Termenul potrivit este însă „înfrânare“. De ce? Simplu: postul este, practic, un exerciţiu de educare a instinctelor, inclusiv cel sexual. Adică postul este şi o lecţie de educaţie sexuală.

Tema educaţiei sexuale preocupă, de ceva vreme, societatea românească. Recent, am citit un articol în care un expert în domeniu făcea referire la religie şi Biserică, în sensul unei invitaţii la includere prin excludere: dincolo de religie, educaţia sexuală este necesară, iar Biserica ar trebui să se implice. Păi, se poate implica Biserica fără religie?

Trecând peste această idee, mi-am zis „iată o interesantă ecuaţie: sexualitate şi Biserică“. De altfel, tema este ceva mai veche, mulţi crezând că religia este principalul opozant al educaţiei sexuale. Da şi nu. Să ne lămurim…

La noi, deocamdată, discuţia despre educaţia sexuală este ca discuţia despre politică: toţi au o părere, pentru că toţi votează. Dar nu toţi pot fi politicieni…

O abordare serioasă a temei presupune definirea clară a scopurilor finale şi a programei educaţionale în domeniu. Însă în România nici scopurile nu-s clare, nici programa şcolară nu e limpede. Pentru mulţi, educaţia sexuală se reduce la o simplă discuţie despre mijloacele contraceptive (ce sunt şi cum se folosesc), care să îngăduie plăcerea fizică fără multă bătaie de cap. Ceea ce este nefiresc, întrucât se uită de restul implicaţiilor, fie că ne referim la riscurile folosirii acestor mijloace contraceptive, fie la latura emoţională. Cum la fel de nefiresc este să aud un ministru susţinând obligativitatea educaţiei pentru sănătate în şcoală (ideea nu e rea în sine), dar fără să ofere prea multe detalii despre ce vor face concret copiii. De altfel, însăşi educaţia naţională pare un fel de Triunghi al Bermudelor, în care copilul intră, dar nu ştie cum (şi mai ales ce) iese.

Simplu spus, educaţia sexuală poate avea două mari direcţii de abordare:

fie educă tânărul pentru a-şi controla instinctul sexual în mod echilibrat, definind limpede toate laturile vieţii intime (fizice şi psihice) şi, totodată, arătând riscurile înţelegerilor eronate şi ale confuziilor, la care tinerii pot ajunge foarte uşor, găsind informaţii eronate în diverse medii virtuale sau audiovizuale (parteneri multipli, lipsa implicării emoţionale, semnificaţia actului marital, influenţa anturajului etc.) fie „eliberează“ instinctul sexual, stimulând consumul de sex, caz în care educaţia sexuală se îngrijeşte mai mult de prevenirea „accidentelor“ ce pot interveni în consumul de sexualitate: boli specifice, sarcini nedorite etc.

Dacă vreţi să complicăm problema, putem adăuga „sare şi piper“. De pildă, consider că sexul nu poate fi văzut doar ca un act mecanic. Relaţia trupească presupune şi o relaţie psihologică, sufletească, despre care nu am auzit prea multe dezbateri. Omul nu poate trăi asemenea unui animal, care se împerechează oriunde şi oricum. Riscul stimulării sexualităţii mecanice este dispariţia „aproapelui“, transformarea acestuia în obiect sexual sau „marfă“ pentru industria plăcerilor carnale. Şi aşa, provocările financiare de azi tind să ne transforme în cifre, imoralitatea născându-se, ca la Scriptură, „între vânzare şi cumpărare“. Ca să nu mai aduc în discuţie tema familiei, adeseori anexată indecent sexualităţii.

Ca „delicatesă“ putem pune în discuţie şi modul în care se va dezbate la ore. N-am văzut niciun studiu serios care să explice avantajele şi dezavantajele tratării chestiunilor legate de sexualitate la clasă, în colectivitate. Ce impact emoţional are asupra elevilor faptul că se discută nişte chestiuni care sunt, totuşi, intime? Balanţa cunoaştere versus intimitate nu a fost abordată prea des până acum. Sau poate n-am văzut eu... Nu neg necesitatea temei, dar nu văd prezentată o soluţie optimă, care să ţină cont de specificul fiecărui elev. Nu toţi sunt extrovertiţi, cum nu toţi sunt introvertiţi.

Uitasem „piperul“. Consumismul. E un subiect iute. „Eliberarea“ instinctului înseamnă, practic, consum de sex, ceea ce, în vremurile economiei globale, e o afacere profitabilă, dar şi o discuţie complicată. Erotismul nu este doar un instinct complex, e şi o bună strategie de marketing, din cele mai vechi timpuri. Dilema alegerii între direcţiile a şi b ale educaţiei sexuale are şi impact economic.

Un om echilibrat va consuma mai puţin, în vreme ce un om controlat de instinct poate fi un bun client, care răspunde rapid la stimulii din reclamă. Ori, la acest capitol, economia îşi doreşte oamenii cât mai instinctivi cu putinţă, indiferent că vorbim de mâncare, sex sau prestigiu social. „Nu contează pe ce palier al piramidei lui Maslow purtăm discuţia, important e să fie consum, pentru că asta aduce profit“, îşi spun mai toţi afaceriştii. Nu putem lăsa educaţia sexuală să alunece pe panta educaţiei erotice, stimulând consumul de sexualitate sau materiale pornografice.

Prin urmare, educaţia sexuală nu e ceva ce trebuie gândit „pe genunchi“, ci trebuie luat în calcul un întreg univers uman, cuprins între eros şi agape, între instinct şi echilibru. Cheia o constituie definirea clară a scopului acestei educaţii. În niciun caz eliminarea religiei nu mi se pare soluţia.

A exclude religia din ecuaţia educaţiei sexuale înseamnă a da la o parte tot ce ţine de scara de valori a umanităţii în faţa instinctului. Adică a fabrica un „om nou“, fără reguli morale profunde şi clare, clătinându-se în faţa stimulilor erotici ca o frunză în vânt.

Să luăm, ca pildă, postul. În sens religios, el nu este o simplă dietă alimentară, ci un întreg exerciţiu de supunere a instinctelor controlului raţiunii şi, mai ales, iubirii creştine. S-a gândit cineva ce impact are postul asupra vieţii sexuale? După mine, postul este cea mai frumoasă lecţie de educaţie sexuală. Biserica nu-i vrea pe toţi abstinenţi, cum eronat s-ar crede, ci îi vrea pe toţi desăvârşiţi. Echilibraţi şi demni.

Ideea centrală a postului este lupta cu plăcerea, inclusiv cu cea sexuală. Metoda este limpede şi este enunţată în Noul Testament: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”(1 Cor. 7, 5).

Astfel, Biserica susţine că, în post, credinciosul se înfrânează chiar şi de la plăcerile îngăduite, pentru a-şi redobândi controlul asupra instinctelor. Căci, fără control, nu ajungem decât la dependenţă. Iar dependenţa ruinează pe oricine este atins de ea. Vorba Sf. Maxim Mărturisitorul: „Orice plăcere naşte durere“. Desigur, se referă la un mecanismul psihologic al adicţiei: o plăcere neîmplinită naşte durerea celui dependent de ea. Înfrânarea este singura metodă sănătoasă prin care se poate evita căderea în dependenţă. Inclusiv în viaţa sexuală.

Din păcate, societatea de consum de astăzi se bazează pe plăcere, ca stimul de marketing. Oriunde te uiţi, plăcerea este încurajată, stimulată, marketizată. Aşa se face că religia apare ca duşman al „modernităţii”, din păcate o modernitate care se bazează prea mult pe consum instinctiv şi prea puţin pe echilibru raţional. Riscul este ca, trăind aşa, umanitatea să se transforme într-o gloată de zombies consumerişti.

Biserica nu se va opune niciodată unei educaţii sexuale ce-şi va propune, ca ţintă, un om echilibrat, care să-şi controleze instinctele, nelăsându-se pradă dependenţei de sex, lipsei de igienă, stimulilor erotici din jur, dezinformării sau, mai grav, lipsei totale de informaţie din domeniu. Dacă vrem să fim realişti, trebuie să înţelegem că, mai devreme sau mai târziu, în viaţa fiecărui copil care a trecut pe la ora de religie va veni şi momentul întâlnirii cu provocarea sexuală. Trecerea cu bine peste „ispită” presupune posesia unui bagaj de cunoştinţe cât mai complet.

De altfel, spiritualitatea creştină (ca şi diverse analize sociale) afirmă că ignoranţa este un păcat grav, care lasă pe om să devină „bătaia de joc a dracilor”, prin manipulare, înşelare şi minciună. Sf. Marcu Ascetul atrage atenţia că: „Tuturor relelor le premerge neştiinţa…Neştiinţa îndeamnă la împotrivire fata de cele ce sunt de folos”. Părintele Constantin Galeriu zice „un creştin autentic nu poate fi prost” (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară. Părintele Galeriu, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, pp. 90-91). Părintele Nicolae Steinhardt susţine şi el că „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.”, preluând cuvintele Sf. Pavel „Drept aceea, nu fiţi fără de minte...”.

În schimb, Biserica se va opune oricărei educaţii ce doreşte „eliberarea sexuală controlată“ a umanităţii, în fapt dezechilibrarea omului, sub asaltul instinctelor (inclusiv erotice), spre a fi un client docil campaniilor de marketing.

Consumul diverselor plăceri instinctuale nu trebuie să ajungă nici factor de dezechilibru sufletesc, nici motor al creşterii economice. Acesta este, finalmente, rostul postului, descris succint de Sf. Pavel prin cuvintele:

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“.

 (Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

Despre autor

Eugen Tanasescu Parintele Eugen Tanasescu

Senior editor
184 articole postate
Publica din 06 Decembrie 2016

30 Martie 2016

Vizualizari: 2712

Voteaza:

Postul si educatia sexuala 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

postul educatia sexuala

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE