Multe virtuti se resfrang cu precadere asupra celor de langa noi. Astfel, iubirea, iertarea, milostenia, grija de greutatile fiecaruia, alaturi de altele asemenea, sunt cai prin care dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, caci facand "celor mici ai Sai", Lui Ii facem, cum ne invata Sfanta Scriptura. Dintre virtutile ce se revarsa, prin iubire, asupra aproapelui, iertarea este una de capatai.
Predica despre iertare
Iertarea fata de aproapele este una dintre pietrele de temelie ale invataturii crestine. Astfel, prin iertare s-a facut ridicarea omului din robia pacatului, si tot prin ea s-a realizat inaltarea lui la dumnezeirea dupa har. Pana si Hristos, care a intruchipat in Sine desavarsirea umana, a avut oameni care l-au urat iar, in cele din urma, L-au rastignit. Astfel, deoarece existenta potrivnicilor constituie un rau ce nu poate fi evitat de nimeni, se impune o convietuire cu ei.
In cadrul oricarei comunitati intalnim multe feluri de oameni, fiind nevoie din partea fiecaruia de o raportare cu multa intelegere si iubire fata de ceilalti. Drept masura infailibila de buna intelegere in orice relatie umana avem iertarea; aceasta este cea mai mare dovada a credintei in Dumnezeu si a iubirii de oameni.
Atat Sfanta Scriptura cat si Sfanta Traditie vorbesc in repetate randuri despre importanta iertarii. Dintre toate cuvintele despre iertare, putem spune, fara nici un pericol, ca toata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in urmatorul cuvant: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).
Prin aceste cuvinte ale rugaciunii domnesti il rugam pe Dumnezeu sa ne conditioneze mantuirea si iertarea pacatelor in functie de masura in care vom ierta, la randul nostru, pe cei ce ne gresesc. Astfel, mantuirea fiecaruia este pusa in mainile sale.
Daca am cunoaste cu adevarat sensul profund si grav al acestor cuvinte, desigur ca, de multe ori, am ezita sa le pronuntam, dandu-ne seama ca singuri ne cerem osanda grea de la Dumnezeu, in cazul in care nu ne apleacam cu indurare si iertare spre cei ce ne supara.
De aceea, Mantuitorul intareste aceasta porunca, zicand cuvinte precum: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei 6, 15) si "Cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 2).
Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca Dumnezeu pune aceste indatoriri catre aproapele mai presus decat indatoririle fata de Sine. Astfel, gasim scris: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la Altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea Altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si, apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24). Sfantul Ioan arata astfel insemnatatea covarsitoare pe care o are iertarea celor care ne supara.
Pentru a intelege mai bine importanta iertarii semenilor nostri, Mantuitorul ne-a spus pilda celor doi datornici (Matei 18). Datoria de zece mii de talanti a celui dintai semnifica imensitatea pacatelor sale, iar imposibilitatea de a plati datoria inseamna lipsa faptelor bune si a indurarii fata de aproapele. Invitatia de a plati aceasta datorie mare reliefeaza intentia de a-l face sa simta si sa recunoasca proportia grava a datoriei, adica a pacatelor sale. Dupa ce a fost pus in situatia de a se cunoaste pe sine insusi, urmeaza apoi, deodata, iertarea intregii datorii de zece mii de talanti. Datornicul s-a rugat numai pentru o amanare si, pe neasteptate, a obtinut iertarea intregii datorii. Aceasta s-a petrecut pentru a-l obliga ca, la randul sau, sa fie receptiv la rugamintea de iertare a semenilor sai.
Iertarea devenise pentru el o necesitate, o obligatie in urma unei binefaceri atat de mari, pe care a primit-o de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea lui. Insa marele datornic, orbit fiind de rautate, manie, razbunare si totala nerecunostinta, baga in inchisoare pe semenul sau, pana ce-i va plati toata datoria, care era asa de mica - o suta de dinari. Urmare a acestei atitudini pline de neomenie si cruzime a fost aceea ca Stapanul l-a osandit imediat, retragandu-si indurarea si iertarea fata de toate pacatele savarsite. Pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima" (Matei 18, 35).
Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastra catre Dansul la zece mii de talanti, iar datoria omului catre alt om la o suta de dinari, pentru ca sa arate, prin aceasta, cat de mare este datoria noastra fata de El, in comparatie cu datoria oamenilor fata de noi.
Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu cere credinciosilor sa ramana indiferenti fata de cei care le pericliteaza bunurile materiale sau onoarea. Nu ingreuiaza apararea legitima a omului si nu ingradeste cu nimic realizarea dreptatii. Insa pana unde poate si trebuie sa se limiteze hotarul iertarii si de unde trebuie sa inceapa lucrarea dreptatii?
Aceasta aparare legitima, dupa cuvintele Mantuitorului, incepe astfel: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi mustra-l pe el, intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvant. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si ca un vames" (Matei 18, 15-17).
Daca aproapele se arata refractar si nedemn fata de toate mijloacele pasnice de reconciliere, atunci iertarea nu-si mai are rostul ei, ci dimpotriva, devine un pericol ce sporeste rautatea si crestinul este dator de a se folosi de protectia pe care statul i-o garanteaza pentru apararea persoanei si drepturilor sale.
Plin de nedumerire, Sfantul Apostol Petru Il intreaba pe Mantuitorul: "Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? Nu-ti zic tie, pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte" (Matei 18, 21-22). Din acest text s-ar parea, la prima vedere, ca Mantuitorul porunceste ca iertarea sa mearga, neconditionat, pana la nesfarsit. In realitate insa, ele tind sa arate ca iertarea trebuie sa fie cu multa iubire, insa nu are sensul de ingaduinta sau toleranta fata de greselile aproapelui. Sfantul Ioan Gura de Aur, explicand acest text, conchide: "Trebuie sa iertam de mai multe ori."
Un exemplu intaritor, pentru completarea textului de mai sus, este intamplarea cu femeia cea pacatoasa, pe care poporul se pregatea sa o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, ii zice: "Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei morale si sociale. Mantuitorul nu interzice de a judeca absolut orice pacat si nu opreste pe toti oamenii de la acest drept, ci se refera, in cazul nostru, numai la acei fatarnici care nu-si vad barna din ochiul lor, ci vad numai paiul din ochii altora.
Apoi, se intelege de la sine, ca porunca iertarii nu se refera la pacatele mai mari: crime, talharii, calomnii grele, nu cuprinde deci pe oricine si nici orice fel de pacat. Mantuitorul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu opreste absolut de a judeca pe aproapele pentru indreptarea lui, ci ne cere de a incepe aceasta judecata cu pacatele noastre proprii.
Prin porunca "nu judecati ca sa nu fiti judecati" nu se opreste, in general, contributia noastra la indreptarea semenilor nostri. Hristos nu vrea ca cel ce este impovarat de pacate sa disimuleze propriile sale pacate, ridicandu-se cu nerusinare impotriva pacatelor mai mici ale semenilor sai.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre daca ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Tot el spune ca, daca sunt pacate de care trebuie sa ne amintim, acestea sunt numai ale noastre, caci daca ne vom aminti de ale noastre, le vom uita in curand pe ale altora.
Iertarea este prima virtute ce izvoraste din iubire. Iubind, cautam sa-l linistim pe aproapele, sa ii acoperim greselile si sa il indrumam cu blandete. Nu poate fi conceputa o iubire adevarata si practica, fara iertare. Iertarea este urmarea iubirii curate. Iubirea este esenta crestinismului, caci gasim scris: "Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumneseu si cunoaste pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 7-8).
Iertarea este pecetea adevaratului crestinism; iertarea ne diferentieaza de necrestini; prin iertare, gustam, inca de aici, o parte din bucuriile mantuirii ce ne asteapta in viata cea vesnica.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
Spovedania si iertarea pacatelor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.