Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios?

Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios? Mareste imaginea.


Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios?

"Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus. Deci au zis ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (In 20, 24-25)

Minunile mai presus de fire sunt privite totdeauna cu necredinta, si orice intrece ratiunea obisnuita nu e usor de primit de catre cei ce aud despre ele. De abia vederea ii face sa inlature banuielile, atragand in mod silit spre con­simtire. Asa ceva a patimit si preainteleptul Toma, care nu a primit usor marturia adevarata a celorlalti ucenici despre invierea Mantuitorului nostru, desi Legea lui Moise spune ca tot cuvantul se va intemeia pe spusa a doi sau trei martori (Deut. 17, 6). Dar socotesc ca ucenicul nu a refuzat atat de mult sa creada in cele spuse, ci ca a fost determinat de durerea de a nu se invrednici si el de vederea Mantuitorului nostru. Caci socotea poate ca nu va avea parte de vederea Lui. Stia ca Domnul este Viata prin fire si are putere de a scapa de moarte si de a desfiinta stapanirea stricaciunii. Caci Cel ce a scapat pe altii de moarte putea sa o departeze de propriul trup. In foarte marea sa bucurie Toma ajunge aproape de necredinta. Era insetat de dorinta de a-L vedea si de a se incredinta deplin ca a inviat, dupa cum fagaduise. Caci Mantuitorul spusese: "putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea... si se va bucura inima voastra" (In 16, 16 si 22).

Socotesc ca dorinta ucenicului de a se incredinta a fost binevenita pentru ca, prin asigurarea lui, sa credem si noi, cei de dupa el, in chip neindoielnic, ca trupul care a atarnat pe cruce si a patimit moartea a fost facut viu de Tatal prin Fiul. De aceea si Pavel zice: "De vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui" (Rom. 10, 9). Caci, deoarece nu firea trupului s-a facut pricina a vietii, ci faptul s-a savarsit mai degraba prin lucrarea firii dumnezeiesti negraite, careia ii apartine prin fire puterea de a face toate vii, Tatal prin Fiul S-a facut lucrator asupra tem­plului trupului lui Hristos nu fiindca nu ar fi putut Cuvantul sa-Si invie trupul Sau, ci pentru ca ceea ce lucreaza Tatal lucreaza prin Fiul (fiindca El este Puterea Lui), si ceea ce savarseste Fiul este desigur de la Tatal. Deci sun­tem invatati, prin putinatatea credintei fericitului Toma, ca taina invierii s-a lucrat asupra trupului nostru pamantesc si in Hristos ca intr-o parga a omenirii. El nu a fost, cum zic unii, o nalucire sau o umbra, care a luat chip omenesc, imitand trasaturile infatisarii noastre, nici, cum au socotit unii cu neintelegere, n-a fost un trup spiritual format dintr-o substanta subtire si eterica, adica altceva decat trupul. Caci asa cred unii ca trebuie sa inteleaga expresia "trup spiritual". Deoarece temeiul nadejdii noastre si puterea credintei neclintite se concentreaza in taina cu privire la trup, dupa marturia Sfintei si Celei de o fiinta Treimi, fericitul Evanghelist a alaturat foarte folo­sitor cuvintele lui Toma de cele ce le infatisase mai inainte. Caci, priveste cum Toma nu doreste numai sa vada pe Domnul, ci sa si cerceteze urmele cuielor, adica ranile produse in trup. Fiindca afirma ca asa va crede sigur si va fi in acord cu ceilalti ca Hristos a inviat cu adevarat si ca a inviat in trup. Caci se poate spune ca ceea ce a fost mort s-a intors la viata si ca invierea s-a produs in ceea ce fusese supus mortii.

"Si dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma, impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coapsa Mea si sa nu fii necredincios, ci credincios" (In 20, 26-27)

S-a aratat Hristos iarasi luminos ucenicilor Sai in chip minunat ca Dumnezeu. Caci n-a cerut, ca noi, sa I se deschida usile spre a pasi inlauntru, ci, dispretuind cursul firesc al lucrurilor, a trecut prin usi si a aparut pe neasteptate in mijlocul incaperii, daruind si fericitului Toma vederea mi­nunii pe care o savarsise alta data. Caci avea nevoie de acest leac cel care suferea mai mult si avea mai putina credinta. Se foloseste iarasi de urarea pe care o avea pe buze in mod obisnuit si le da binecuvantarea pacii, ca o pilda pentru noi, precum am spus inainte.

Cineva se va mira cu dreptate de cele spuse intocmai. Caci autorul cartii a observat exact ceea ce s-a intamplat, si nu spune doar ca Hristos Sa aratat ucenicilor, ci vadeste ca a facut aceasta dupa opt zile si ca ei erau adunati impreuna. Si ce insemna ca sunt adunati toti in casa, daca nu ca le era randuit in chip tainic aceasta? Spunem aceasta pentru a sublinia ca Hristos a randuit in mod clar timpul adunarilor (slujbelor) si intalnirilor cu El (al Liturghiilor). Caci vine si, intr-un fel, salasluieste in aceeasi casa cu cei adunati in numele Lui, mai ales in ziua a opta, adica duminica. Dar sa ne amintim si aceasta: o data S-a aratat celorlalti ucenici, iar alta data iarasi li Se arata, cand Toma era de fata. Caci s-a scris mai inainte: "Fiind seara, in ziua aceea, intai a saptamanii (duminica), si usile Sind incuiate... a stat in mijloc". Ia aminte ca era in prima zi a saptamanii, adica duminica, cand li Sa aratat ucenicilor adunati, si ca in a opta zi urmatoare li Se arata din nou. Caci, spunand Evanghelistul "in a opta zi", sa nu credem ca a indicat ziua a noua, ci spune aceasta cuprinzand in numar si ziua a opta in care Se aratase.

Cu dreptate deci facem sfintele intalniri in biserici in ziua a opta. Si, daca trebuie sa spunem ceva in chip acoperit, pentru cele cuprinse aici, inchidem usile, pentru ca Hristos vine si ni Se arata tuturor, in mod nevazut si vazut; nevazut, ca Dumnezeu, si vazut, in trup. Fiindca ne ingaduie sa ne atingem de Sfantul Lui trup. Prin harul lui Dumnezeu ne bucuram de impartasirea de Sfanta Euharistie, primind in maini pe Hristos, ca sa credem cu tarie ca El a inviat cu adevarat templul trupului Sau, caci impartasirea de Taina Euharistiei este o marturie a invierii lui Hristos. Ea este vadita prin cuvintele pe care le-a spus cand a savarsit chipul Tainei. Caci, frangand, precum s-a scris, painea, le-a dat-o zicand: "Acesta este Trupul Meu, care se da pentru voi; aceasta, sa faceti spre pomenirea Mea" (Lc. 22,19). Deci impartasirea de Sfintele Taine este o marturisire adevarata si o pomenire ca Domnul a murit si a inviat din pricina noastra si pentru noi. Sa parasim, ca pe un lucru pierzator, necredinta si, dupa ce ne-am atins de Trupul lui Hristos, sa deve­nim foarte credinciosi, avand cea mai sigura cugetare.

Iubitorul de invatatura sa-si aduca aminte ca Domnul a oprit-o pe Maria Magdalena sa-L atinga, zicand: "Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu". Dar lui Toma ii ingaduie sa-I pipaie coasta si sa cerceteze cu degetul urmele cuielor. Am aratat deja de ce a facut Domnul astfel, dar vomreaminti, reluand ceea ce am spus. Nu venise timpul ca Maria sa-L atinga, deoarce inca nu fusese sfintita prin harul Duhului Sfant. Caci fiind inca Hristos cu noi si nefiind inca inaltat la Tatal din ceruri, era cu neputinta ved­erea pogorarii Mangaietorului la oameni. Dar lui Toma ii ingaduie sa-L atinga, pentru ca el se imbogatise cu Duhul impreuna cu ceilalti. Caci, pre­cum am spus inainte, nu a fost vaduvit de Duhul pentru ca nu se afla cu ceilalti. Fiindca darnicia Datatorului se revarsa si asupra lui, darul acordandu-se tuturor Sfintilor ucenici.

Socotesc ca, pe langa acestea, mai trebuie explicat si faptul urmator: Toma a pipait coasta Mantuitorului si ranile produse de sulita ostasului si a vazut si urmele cuielor. Dar va zice poate cineva: Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios? Caci urmele gaurilor facute in maini si in coasta, ca si urmele ranilor si intepaturilor produse prin fier sunt o dovada a stricaciunii trupesti, desi faptul ca trupul lui Hristos a fost replasmuit intru nestricaciune ne obliga sa-1 vedem dezbracat de urmele stricaciunii si de stricaciunea insasi.

Caci, oare de schioapata cineva, va schiopata si dupa inviere? Iar daca cineva si-a pierdut un ochi in viata aceasta, va invia lipsit de vedere? Caci cum, va zice acela, am lepadat stricaciunea, daca urmarile ei se pastreaza si stapanesc mai departe madularele noastre? Cred ca problema aceasta nu trebuie lasata necercetata. La indoielile acestea raspundem, pe cat se poate, ca in starea inviata nu va mai ramane in noi nici o ramasita de stricaciune, ci, precum a spus inteleptul Pavel despre trupul acesta: "Se seamana intru necinste, inviaza intru slava, se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere" (I Cor. 15, 43). Dar ce poate fi invierea trupului acesta intru putere si slava, daca nu lepadarea a toata slabiciunea si necinstea, din stricaciune si patimi, si intoarcerea la starea de la inceput? Caci trupul ome­nesc s-a facut pentru moarte si stricaciune.

Iar, deoarece Toma a cerut si aceasta dovada spre a se incredinta, in mod necesar Domnul nostru Iisus Hristos, nelasand nici un motiv putinatatii in credinta, I se arata asa cum a cerut sa-L vada. Chiar cand S-a inaltat la ceruri si a facut cunoscut intelesul tainei Sale Puterilor, Incepatoriilor si Stapaniilor de sus si capeteniilor cetelor ingeresti, li S-a aratat in acelasi fel, ca ele sa creada ca insusi Cuvantul ce era din Tatal si in Tatal S-a facut cu adevarat Om pentru noi si sa stie ca atata grija are de fapturile Sale, incat a si murit pentru mantuirea lor. Pentru a face si mai clar ascultatorilor intelesul cuvantului, voi arata cele spuse prin glasul lui Isaia despre acestea. El zice: "Cine este Acesta care vine din Edom, cu roseala hainelor Lui din Bosra?" (Is. 63, 1). Cei ce striga aces­tea, adica: "Cine este Acesta care vine din Edom?", adica de pe pamant, sunt ingerii si Puterile spirituale, caci se minuneaza de Domnul Care Se inalta la ceruri. Si, vazandu-L inrosit de sangele propriu, zic catre El, inca neintelegand taina: "Pentru ce ai imbracamintea rosie si vesmantul Tau este rosu ca al celui ce calca in teasc?" (is. 63, 2). Caci ei aseamana culoarea sangelui cu vinul cel nou din strugurii de curand calcati. Si ce zice catre ei Hristos? intai, ca sa fie cunoscut ca este Dumnezeu dupa fire, spune: "Eu graiesc, zice, drep­tatea" (Is. 63, 1), spunand "graiesc", in loc de "invat". Iar Cel ce invata drep­tatea trebuie sa fie Datatorul Legii, deci Dumnezeu. Apoi ingerii zic catre El, cand Hristos le arata urmele cuielor: "De unde ai ranile acestea la maini?" (Zah. 13, 6), iar Domnul le raspunde: "Am fost lovit in casa prietenilor Mei" (Zah. 13, 6). Caci casa iubita era Israel, care a ranit pe Domnul cu cuie si cu sulita. Pentru ca indraznelile ostasilor trebuie, cu dreptate, puse pe seama iudeilor, caci ei L-au adus pe Domnul la moarte.

Deci, cand a dorit sa-i convinga pe Sfintii ingeri ca S-a facut Om cu adevarat, ca a rabdat moartea pentru noi si a inviat din morti, Hristos nu Sa folosit numai de cuvinte, ci le-a aratat si semnele patimirii. Ce e de mirare in faptul ca, voind sa elibereze de necredinta pe fericitul Toma, i-a aratat semnele cuielor, ca sa fie vazute de el spre folosul tuturor, pentru ca noi sa credem cu adevarat ca taina invierii s-a implinit, nefiind inviat alt trup, ci cel care suferise moartea?

"Toma a raspuns si I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu!" (In 20, 28)

Cel ce cu putin inainte era zabavnic in a crede in Hristos s-a vindecat in scurt timp cu desavarsire. Au trecut numai opt zile, si piedicile necredintei au fost desfiintarea de Hristos, Care i-a aratat urmele cuielor si coasta. Darpoate va spune cineva fata de aceasta: Pentru ce mintea Sfintilor ucenici are nevoie de o atat de precisa cercetare? Nu ajungea, spre dovada invierii adevarate din morti si spre cunoasterea Domnului, vederea trupului Sau, a trasaturilor fetei si masura staturii Sale? Ce vom raspunde la aceasta? Dum­nezeiestii ucenici nu erau eliberati de indoieli, desi il vazusera pe Domnul. Ei credeau ca nu este cu adevarat Cel care fusese inainte cu ei si convietuise impreuna cu ei si fusese rastignit pe cruce, ci era mai degraba un duh care luase chipul Mantuitorului si imita forma figurii pe care o stiau. Ei cazusera in aceasta amagire nu fara motiv, deoarece El patrunsese in chip minunat prin usile incuiate, desi trupul pamantesc ar fi avut nevoie de un spatiu liber pentru a intra sau de o deschidere a usilor, potrivita marimii trupului. Dom­nul nostru Iisus Hristos i-a aratat lui Toma coasta Sa si ranile din trup spre folosul nostru, prin acela incredintandu-i pe toti. Este redat numai cuvantul lui Toma, care exprima indoiala tuturor: "Daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede". Vom intelege ca mintea celorlalti ucenici nu era straina de tulburare, desi spusesera Sfantului Toma: "Am vazut pe Domnul!".

Ca ceea ce spunem nu se abate de la adevar nu e greu de aflat, prin cele spuse de dumnezeiescul Luca: 'Si pe cand vorbeau ei acestea, El a stat in mijlocul lor - inteleg Hristos -si le-a zis: Pace voua. Iar ei, inspaimantandu-se si infricosandu-se, credeau ca vad duh. Si Iisus le-a zis: De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am. Si zicand acestea, le-a aratat mainile si picioarele Sale, iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se, El le-a zis: Aveti aici ceva de mancare? Iar ei l-au dat o bucata de peste fript si dintr-un fagure de miere. Si luand, a mancat inaintea lor" (Lc. 24, 36-43). Observa ca gandul ne­credintei nu se ascunde numai in fericitul Toma, ci de patima aceasta sufera si mintea celorlalti ucenici. Caci iata, vazandu-i putin credinciosi chiar dupa vederea ranilor de pe cruce, El a socotit ca trebuie sa-i convinga si prin alta fapta, nu de ordin spiritual, ci potrivita trupurilor pamantesti si firii carnii.

A mancat pestele ce I-a fost adus, sau o bucata din el. Cand nici o urma a stri­caciunii nu mai ramasese dupa inviere in Sfantul trup, deoarece a inviat spre nestricaciune, si cand parea de necrezut ca trupul Lui ar fi avut nevoie de hrana, ca inainte, le-a aratat totusi urmele cuielor si n-a refuzat hrana, spre a dovedi marea taina a invierii si spre a sadi in sufletele tuturor credinta in ea. El savarseste lucruri cu totul straine firii duhurilor. Caci, cum ar fi proprii urmele cuielor, urmele ranilor si impartasirea de hrana trupeasca duhului neunit cu trupul, caruia ii sunt potrivite toate aceste lucruri, dupa legea pro­priei firi si in acord cu propriile conditii de existenta? Ca sa nu socoteasca unii ca Domnul a inviat ca duh, nici ca trup de nepipait, ca o umbra, sau ca ceva aerian, stare pe care unii obisnuiesc sa o numeasca spirituala, ci ca sa se creada ca acel trup care s-a semanat intru stricaciune, dupa cuvantul lui Pavel (I Cor. 15, 42), a inviat, El savarseste cele cuvenite trupului pipaibil.

Nu ne vom departa de ratiunea de care am tinut seama, cand am spus inainte ca fericitul ucenic nu a fost atat de necredincios din slabiciunea judecatii, cat s-a bucurat de faptul de a patimi din pricina aceasta. Fiindca am auzit pe fericitul Luca spunand despre toti ceilalti: "Iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se" (Lc. 24, 41). Deci minunarea i-a facut pe ucenici mai zabavnici in credinta. Dar, deoarece necredinta celor ce L-au vazut nu mai avea un astfel de motiv, fericitul Toma a dat marturia cea mai dreapta despre El, zicand: "Domnul meu si Dumnezeul meu". Caci Domnului dupa fire si Celui ce are stapanirea peste toate ii este propriu sa fie Dum-nezeu, precum in Cel dupa fire Dumnezeu se vede in mod desavarsit si cali­tatea de a stapani peste toate si de a avea slava domniei peste ele.

Baga de seama ca spune, la singular si in mod articulat, "Domnul meu si Dumnezeul meu". N-a zis simplu "Domn al meu si Dumnezeu al meu" (nearticulat), ca sa nu socoteasca cineva ca il numeste Domn si Dumnezeu dupa asemanarea noastra sau a Sfintilor ingeri. Caci sunt multi domni si dumnezei (zei) in cer si pe pamant, cum ne-a aratat inteleptul Pavel (I Cor. 8, 5), dar Unul este Domnul si Dumnezeu, ca Cel nascut din Tatal, Care este Domn si Dumnezeu dupa fire. In acest inteles a spus: "Domnul meu si Dumnezeul meu". Mai important pentru dovedirea acestui adevar este ca Mantuitorul l-a auzit pe ucenicul Sau zicand aceasta, l-a vazut statornic in credinta ca El este Domn si Dumnezeu si a socotit ca nu trebuie sa-l mus­tre2215, ci il lauda, cu toata dreptatea, pentru ca a spus aceasta. Si poti vedea ca ceea ce spune e adevarat. La sfarsitul Evangheliei le spune celor ce cred asa: "Mergand, invatati toate neamurile" (Mt. 28, 19).

Iar daca porunceste celui ce cugeta astfel sa invete toate neamurile si l-a aratat invatator al lumii intregi, arata ca doreste sa avem o astfel de credinta. Caci El este cu adevarat Domn si Dumnezeu dupa fire, chiar si dupa ce S-a facut Om. Observa ca ucenicul, cand I-a pipait mainile si picioarele si coasta, I-a adus marturie, nedespartind pe Emanuel in doi Fii, ci recunoscandu-L ca Unul si Acelasi in trup, caci Unul este Domnul Iisus Hristos, dupa Scripturi.

"Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut" (In 20, 29)

Acest cuvant al Mantuitorului e de cel mai mare folos. Caci aici a aratat multa grija pentru sufletele noastre, deoarece El este bun si voieste ca "toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina", dupa cum s-a scris (I Tim. 2, 4). Ceea ce se spune aici nu este de mirare: Era necesar sa sufere si aceasta dupa voia Sa, din partea lui Toma si a celorlalti ucenici, care socoteau ca este duh sau nalucire, si sa le arate fara sovaiala, urmele cuielor si coasta strapunsa, si, contrar trebuintei, sa primeasca hrana, ca sa nu le ramana nici un prilej pentru necredinta celor ce cautau sa se foloseasca de binefacerile mortii Sale. Dar era important sa Se ingrijeasca si de asigurareacredintei noastre. Era necesar ca cei ce vor trai la sfarsitul veacurilor sa nu fie atrasi usor la necredinta. Caci era probabil ca se vor abate unii de la calea dreapta si, din nepricepere, vor practica o falsa evlavie si vor refuza invierea din morti, spunand ca acel ucenic necredincios: "Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor... si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede".

Ce asigurare indestulatoare li se va mai putea da, cand Hristos nu va mai fi pe pamant, ci va fi inaltat la ceruri? Cum nu vor crede ca sunt indreptatiti sa vorbeasca astfel, parand ca imita pe ucenicul Mantuitorului si considerand ca e un lucru de seama a nu crede cu usurinta, pretinzand sa se dea vederii, spre incredintare, cele ce s-au aratat Sfintilor ucenici? Deci Hristos prevede aceasta viitoare pretentie a unora si le opreste caderea. Caci stia, fiind Dumnezeu adevarat, gandul viclean al diavolului si lucrarea lui de amagire. De aceea, El declara fericiti pe cei ce vor crede fara sa vada, caci vor fi cu adevarat vrednici de admiratie. Si pentru care pricina? Credinta nein­doielnica se datoreaza celor pe care le vedem, caci atunci nimic nu ne in­deamna la indoiala.

Dar daca cineva primeste ceea ce n-a vazut si crede ca adevarate cuvintele aduse la urechi de cel ce ii comunica cele tainice, atunci cinsteste prin credinta cea mai vrednica de pretuire pe Cel propovaduit. De aceea, e declarat fericit tot cel ce va crede prin glasul Sfintilor Apostoli, care au fost ei insisi vazatori ai faptelor lui Hristos si "slujitori ai Cuvantului", cum zice Luca (Lc. 1, 2). Lor e necesar sa le dam atentie, daca suntem iubitori ai vietii vesnice si ravnim cu adevarat sa ne salasluim in lacasurile cele de sus.

"Deci si alte multe minuni a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca lisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezand, sa aveti viata in numele Lui" (In 20, 30-31)

Ioan rezuma intr-un fel scrierea sa, aratand ascultatorilor scopul propovaduirii evanghelice. Sau scris acestea, zice el, ca sa credeti si, crezand, sa aveti viata vesnica. Multe sunt, zice, semnele si faptele Mantuitorului nostru si nu le restrange numai la cele cunoscute si relatate de el, ci lasa si altor ucenici putinta, de a infatisa ceea ce s-a pastrat in memoria lor. Caci nu s-au scris, zice, toate in Cartea aceasta, ci s-au scris numai cele crezute de mine ca fiind cele mai bune pentru a convinge pe ascultatori ca "Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu".

Acestea le spune dumnezeiescul Evanghelist. Iar eu cred ca este de folos sa facem urmatoarea apreciere: Daca tot continutul Scripturilor este destinat sa dea nastere in noi acestei credinte si sa ne convinga ca Cel nascut din Sfanta Fecioara, Care S-a numit Iisus prin cuvantul ingerului (Lc. 2, 2), este insusi Hristosul a Carui venire a fost propovaduita de Sfanta Scriptura, si daca Acesta este Hristosul, si nu altul -nu un fiu oarecare, ci Fiul lui Dum­nezeu, Cel unic si propriu, ce vor face si ce vor zice si ce osanda vor primi in vremea zilei celei mari cei care, din ignoranta, sunt sovaielnici in credinta si incearca sa invete pe altii sa creada ca sunt doi hristosi? Caci acestia Il despart pe Hristos intr-un om deosebit si in Dumnezeu, aparte, chiar si dupa negraita si cu totul neinteleasa unire a Cuvantului cu omul prin intrupare. Dar ei sunt rataciti si s-au departat de adevar, fagaduind pe "Stapanul Care i-a rascumparat" (II Pt. 2, 1). Caci tinem seama de ratiunea firii, cand cugetam despre Hristos ca e altul trupul decat Dumnezeu-Cuvantul, Care este in Tatal si din Tatal.

Cugetand la intelesul intruparii si cercetand dupa putinta aceasta taina exceptionala si mai presus de minte, gandim pe Cuvantul ca fiind una cu trupul Lui, dar neprefacut in trup (caci nu o spunem aceasta, pentru ca firea Cuvantului e neprefacuta si neschimbata si nu admite nici umbra de schimbare). Ci credem, dupa Sfanta si de Dumnezeu insuflata Scriptura, ca Unul este Iisus si Hristos si Fiul, inteles din templul dumnezeiesc, ramas intreg in hotarul umanitatii, si din Cuvantul cel viu. Acest lucru il poti vedea existand ca adevarat in firea noastra, ca oameni. Caci suntem un singur omalcatuit din suflet si trup, trupul si sufletul fiind aparte, potrivit ratiunii fie­caruia, dar concurgand la formarea unei singure fiinte, nesuportand sa fie despartite dupa unirea dintre ele.

Sfantul Chiril al Alexandriei

09 Mai 2012

Vizualizari: 5905

Voteaza:

Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE