A avea ravna catre Dumnezeu cu pricepere

A avea ravna catre Dumnezeu cu pricepere Mareste imaginea.

După cum ştim toţi, lumea de astăzi e bântuită de probleme, e împărţită şi nu mai contenesc conflictele şi neînţelegerile, înmulţindu-se de la o zi la alta. Se fac eforturi mari pentru a se ajunge la unitatea lumii, la înţelegere, la pace. În aceeaşi direcţie fac eforturi mari şi Bisericile creştine, pentru că nici ele nu au rămas toate credincioase mandatului pe care l-au avut de la Mântuitorul Iisus Hristos şi anume, acela de a fi una, de a fi toţi o Biserică, o credinţă, un Botez, de a avea toţi aceeaşi credinţă în Dumnezeu, de a fi toţi fraţi între noi, de a lucra şi a ne ruga împre­ună, de a căuta împreună fericirea pe pământ şi mântuirea în cer.

După cum spune Sfântul Pavel în Epistolele sale, unii, din iubire de dispută şi de slavă deşartă, din încredere prea mare în capacitatea lor de a tâlcui Scripturile, au rătăcit de la adevăr şi aşa, în decursul istoriei, Biserica cea una dintru început, întemeiată de Mântuitorul Hristos şi propovăduită de Apostoli, s-a împărţit în mai multe fracţiunii.

Primelor încercări de împărţire, Biserica le-a rezistat cu suc­ces, în primul mileniu, organizând cele şapte sinoade ecumenice care au stabilit adevărurile de credinţă o dată pentru totdeauna. Totuşi, după aceea, la începutul mileniului al doilea, de la Biserica cea una s-a rupt o bună parte şi anume partea apuseană, alcătuind Biserica Romano-Catolică, cu centrul la Roma. Mai târziu, la începutul secolului al XVI-lea din Biserica Romano-Catolică s-a rupt altă fracţiune, ceea ce numim marile Biserici Protestante, în special cea Luterană, zisă şi Evanghelică şi cea Calvină, zisă şi Reformată şi apoi şi altele care continuă fracţionarea şi sfâşierea trupului lui Hristos până în zilele noastre.

În acelaşi timp, însă, în veacul nostru, în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică, gândire care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările, decalajele de tot felul care produc săraci şi bogaţi, liberi şi sclavi, spre a se ajunge la idelurile pe care le-a visat omenirea dintotdeauna, la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare, în acest veac, Bisericile s-au gândit şi ele să dea un bun exemplu, încercând şă-şi refacă şi ele unitatea cea dintâi.

Aşa se face că acum, mai mult decât altădată când direcţia era spre împărţiri cât mai multe, spre alcătuiri de grupuri şi dizidente tot mai numeroase, în veacul nostru a început o mişcare inversă, o mişcare de refacere a unităţii creştinilor de pretutindeni, din toată lumea. În acest scop s-a creat Consiliul Ecumenic sau Consiliul Mondial al Bisericilor, care adună astăzi peste 300 de Biserici creştine, visând şi lucrând pentru refacerea unităţii celei dintâi. În acelaşi scop s-au iniţiat convorbiri, dialoguri bilaterale şi multila­terale, simpozioane, conferinţe etc. Noi, Biserica Ortodoxă Română, am început încă din 1935 un dialog cu Biserica Anglicană, încercând să netezim diferenţele dintre noi. Dialogul mai continuă şi azi. După al doilea război mondial, asemenea dia­loguri au început cu Bisericile Vechi Catolice din Occident, Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale şi anume cu Biserica Coptă din Egipt, cu Biserica din Etiopia, cu Bisericile din Asia Mică şi cu Biserica din India.

S-a iniţiat în acelaşi timp dialogul cu Bisericile Protestante. Acum, mai în urmă, s-a început şi dialogul dintre Ortodoxie şi cea mai importantă dintre marile Biserici creştine, ruptă din trupul mare al Bisericii primului mileniu la anul 1054 şi anume cu Biserica Romano-Catolică.

Un lucru este important şi pozitiv; că hotărârea spre unitate e mai prezentă în lumea creştină de astăzi decât a fost oricând înainte când, precum spuneam, tendinţele erau de împărţire. Şi noi, ortodocşii români, trăim laolaltă cu celelalte culte creştine, expe­rienţa căutării şi încercăm şi pe plan local, să ajungem la unitate.

Ne bucurăm ori de câte ori găsim puncte de convergenţă cu ceilalţi fraţi creştini, tot aşa cum ne întristăm ori de câte ori anumite grupuri creştine, dintre cele mai mărunte, în loc să urmărească unitatea, urmăresc dimpotrivă, în continuare, dezmembrarea. Caută pe toate căile să-i atragă pe creştinii noştri ortodocşi de la dreapta credinţă spre altfel de credinţe, socotindu-se aceşti creştini rătăciţi, acum după aproape două mii de ani, mai buni interpreţi ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii Mântuitorului, decât au fost Sfinţii Părinţi şi decât a fost Biserica întreagă de-a lungul a două mii de ani, de la Hristos până azi!

În Epistola care s-a citit astăzi, Sfântul Pavel spune că există credincioşi care „au râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere” (Romani 10, 2) şi îi avertizează pe unii ca aceştia să-şi canalizeze cu pricepere râvna lor către Dumnezeu pentru că, tot Sfântul Pavel spusese corintenilor, că nu se încununează cel ce aleargă la întâm­plare (I Cor. 9, 26). A avea râvnă cu pricepere înseamnă a-ţi ordona gândirea şi credinţa după criterii sigure, a nu lăsa nimic pe seama întâmplării. Tot ce se face la întâmplare, duce la rezultate întâmplă­toare.

Ce înseamnă a avea râvnă către Dumnezeu cu pricepere? Înseamnă, în primul rând, a urma rânduielile cele stator­nicite de Biserică dintru început şi verificate de-a lungul a două mii de ani până astăzi, ca fiind rânduieli bune; înseamnă a urma ceea ce au crezut moşii şi strămoşii noştri, credinţa în care au trăi şi au murit ei, până în zilele noastre; înseamnă a urma acea tradiţie care a dus la unitatea noastră de credinţă şi la unitatea noastră ca neam, de-a lungul istoriei şi care s-a verificat a fi credinţa cea dreaptă.

Noi, ortodocşii, am rămas dintru început până azi păstrătorii dreptei credinţe. Toţi ceilalţi, toate celelalte grupări care au apărut în istorie, de-a lungul secolelor, s-au rupt de la noi, s-au rupt de la dreapta credinţă, precum spunea Sfântul Apostol Pavel, din dorinţa de dispute şi de slavă deşartă şi din încrederea prea mare în felul lor personal de a interpreta Sfânta Scriptură.

A avea râvnă către Dumnezeu, cu pricepere, înseamnă aşadar a urma învăţătura cea dreaptă, lăsată şi transmisă prin Biserică de-a lungul veacurilor tuturor creştinilor.

Învăţătura noastră, pe lângă faptul că ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răspunde şi exi­genţelor gândirii corecte. Propovăduim o credinţă luminată, cu temeiuri puternice şi sigure în descoperirea dumnezeiască. Ştim că viaţa vine de la Dumnezeu.

În credinţa noastră Dumnezeu e autorul întregii creaţii şi al ordinii din univers, care ne minunează permanent şi ne încredinţează de Atotputernicia Sa. Pământul şi toate planetele stau suspendate în univers, călătoresc pe căi bine alese şi cunoscute, ca pe nişte şine invizibile care le feresc de ciocniri între ele. Anotimpurile se succed într-o ordine uimitoare. Soarele nu uită să răsară niciodată şi astfel, zilele şi nopţile alternează cu implaca­bilitate şi după ele, tot ritmul nostru biologic, organizat într-o suc­cesiune legică trece de la epuizare la recuperare, de la muncă la odihnă şi astfel suntem capabili s-o luăm mereu de la început, reedi­tând minunea restaurării noastre în fiecare dimineaţă, aşa cum se restaurează pădurile primăvara, după o iarnă de somn.

Nu poate exista ordine fără Cineva care s-o facă. Această convingere ne întăreşte credinţa în Dumnezeu... . Principiul e vechi de când lumea şi nimeni n-a spus până acum că n-ar fi logic. Credinţa noastră este luminată. Ea se vrea şi se ţine între limitele gândirii sănătoase, aceea pe care ne-a predat-o Sfântul Scriptură şi Sfânta Tradiţie prin Biserică.

Un învăţat francez din secolul al şaptesprezecelea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că logica cea mai simplă ne îndrumează spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal pro­punea un fel de pariu, spunând: „Eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui şi iată de ce: întâi, dacă nu există Dumnezeu şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi odată cu moartea, s-a sfârşit totul. Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea nu mi se va întâmpla nimic. Odată cu moartea s-a sfârşit totul. Dar, trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul. Şi patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul”.

Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexis­tenţa Lui?

Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar fără îndoială şi acest pariu îşi are forţa lui.

Unii ar putea zice: aceasta este o credinţă interesată, nu una adevărată. O credinţă din frică, nu din liberă alegere. S-au şi adus aceste obiecţii pariului lui Pascal. Dar de ce să nu fim interesaţi? Şi de ce să nu ne fie frică? „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”, spune psalmistul (Ps. 110, 10).

Locurile în care Scriptura recomandă această frică sunt nenumărate. Dar să observăm: ea este doar începutul şi al înţelepciunii şi al cunoaşterii (Proverbe 1, 7). Ea se transformă apoi în „duh de pu­tere” sufletească (Iisus Tit 1, 7) şi dragoste, „în care nu mai este frică, căci dragostea izgoneşte frica” (I Ioan 4, 1).

De aceea un sfânt nevoitor în cele duhovniceşti a socotit că a ajuns la măsura cea adevărată, numai atunci când a putut spune „De acum nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc”. Aşa că oricât de utilitarist ar putea părea pariul lui Pascal, nu avem nici un temei ca să nu-l luăm în serios, de vreme ce l-a prins în logica lui chiar pe un Pascal!

Noi credem că Dumnezeu a sădit în inimile noastre credinţa. Credinţa vine de la Dumnezeu. Dar ea, precum spuneam, trebuie să fie luminată, trebuie să fie o „credinţă cu pricepere”. Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă luminată. De ce? Pentru că ea ne ajută să ne înţelegem destinul pământesc, ne ajută să ne înţelegem şi destinul nostru ceresc, nu ne opreşte să trăim în societate, ba, dimpotrivă, ne îndeamnă să ne integrăm în societate, în viaţa soci­etăţii, împreună cu toţi fraţii noştri, să contribuim împreună la o viaţă mai bună, la o viaţă mai fericită aici pe pământ, pentru ca să ne-o pregătim şi pe cealaltă din ceruri.

Credinţa nu ne îndeamnă la izolarea de societate şi de toţi fraţii noştri, oameni de pretutindeni, ci, dimpotrivă, ne îndeamnă la muncă, ne îndeamnă să ne pre­ocupăm de cele ale minţii, de ştiinţă, de cultură şi de civilizaţie, de artă, de tot ceea ce poate face bucuria şi fericirea oamenilor, de tot ceea ce poate promova dezvoltarea spiritului omenesc, de tot ceea ce poate antrena mintea omenească spre creaţiile cele mai înalte, impunând doar o singură restricţie: tot ce creează să fie în folosul oamenilor şi nu împotriva lor.

Şi ce înseamnă oare a avea râvnă pentru Dumnezeu, dar cu nepricepere?

Toate tendinţele centrifuge, tendinţele de rupere de la Biserica cea una sunt nepricepere, nepriceperea celor care nu mai înţeleg rostul Bisericii şi au ajuns s-o înlocuiască prin cel puţin o mie de altfel de Biserici, fiecare pretinzându-se unica adevărată. Nu mai înţeleg rostul preoţiei, cea întemeiată de Iisus Hristos prin apostoli şi au ajuns să-1 înlocuiască prin altfel de preoţi, autoinvestiţi, de cel puţin o mie de feluri, fiecare pretinzându-se a fi cel adevărat, în cel mai autentic spirit antibiblic, pentru că în Biblie se blamează toţi cei care se vor ai lui Apollo, ai lui Chefa etc, adică ai altor învăţă­tori decât Hristos, rupându-se din unitatea Bisericii lui Hristos, cea una (v. I Cor. 3, 5-23).

Preoţilor investiţi de Hristos şi de apostoli li s-a dat puterea de a dezlega şi a lega: „Tot ce veţi lega şi veţi dezlega pe pământ va fi legat şi dezlegat şi în ceruri”. Numai lor şi tot lor li s-a poruncit: „Mergând, propovăduiţi, botezând pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...”.

Toate acestea sunt Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Cei care nu mai vor să le priceapă, cei care nu mai vor să creadă în ele, cei care cred că au descoperit ei o altă modalitate de înţelegere a Scripturii, acum, după două mii de ani, în ciuda faptului că de două mii de ani Biserica a crezut într-un anumit fel şi ne-a transmis aşa cum trebuie învăţătura Mântuitorului Hristos, toţi aceştia au râvnă către Dumnezeu, dar cu nepricepere şi nu se vor bucura de pri­mirea în curţile Domnului.

Ei pretind că au credinţă şi poate au, dar au credinţă fără minte, fără rânduială, fără pricepere. De aceea lor li se aplică ade­sea cuvântul acela cu nume de ocară: obscurantism! Fiindcă mulţi dintre ei învaţă că trebuie să ne retragem din lume, că „lumea” e numai păcat; că tot ce e „lumesc” e diavolesc, ca şi cum ei n-ar fi în lume şi ar putea trăi în afara ei. Unii ne îndeamnă să nu mai muncim, să nu luăm parte la nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ca şi cum nu am avea familii, ca şi cum nu am trăi în nişte condiţii materiale date, în mijlocul cărora Dumnezeu ne-a dat poruncă să trăim.

Nu noi am creat lumea aceasta şi nici diavolul, ca să fie rea. Dumnezeu a creat-o şi ne-a aşezat în ea, aşa cum este ea, aşa cum a creat-o El, şi „a văzut că e bună”, cu rânduielile ei de tot felul (Geneză 1, 31). Dumnezeu a făcut ca să trăim în oraşe, să trăim în sate, cu străzi, cu fabrici, cu brutării, cu uzine de fabricat lumină. Oare de ce unii ca aceştia care ne îndeamnă să nu ne implicăm în viaţa lumii, nu refuză nici pâinea coaptă de alţii, nici lumina fabri­cată de alţii, nici hainele fabricate de alţii! Vor doar să ia, dar să nu dea nimic. E un fel de a justifica religios lenea şi boala sufletului şi a minţii lor! Dumnezeu a creat lumea cu toate bunurile ei, ca să ne bucurăm de ele, să muncim, să le desăvârşim şi să le înmulţim, să contribuim astfel la o viaţă comună cât mai fericită, cât mai com­pletă, desăvârşită.

Dumnezeu ne-a dat toate aceste bunuri, ca şi viaţa. De aceea trebuie să primim tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ni le-a dat ca să le desăvârşim şi să ne desăvârşim: „Fiţi desăvârşiţi!” (Matei 5, 48). Talantul trebuie înmulţit (Matei 25, 24-30).

Cei care nu fac aşa, aceştia sunt cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere. Tot fără pricepere e şi goana lor după pradă: să rupă din turma creştină cea adevărată cât mai mulţi, să-i scoată din unitate. Să-i dezbine, în timp ce Bisericile mari şi-au dat seama de greşelile lor din trecut şi caută acum unitatea, aceştia umblă mereu să împartă şi să înmulţească „bisericuţele”, grupuleţele lui cutare şi ale lui cutare! Să nu fim dintre aceia.

Mai sunt şi printre drepţii noştri credincioşi unii care se lasă atraşi spre unele obiceiuri marginale Bisericii. Aţi auzit, desi­gur, că atunci când vă duceţi la spovedanie preotul citeşte mai întâi o rugăciune şi în rugăciunea aceea este şi un text care cere iertare lui Dumnezeu pentru credincioşii care au fost la vrăjitoare sau la descântătoare ş.a.m.d.

În popor, care adesea face dovada unei înţelepciuni superioare, se zice despre unii ca aceştia că „lucrează cu necuratul”. Aceasta nu e credinţă în Dumnezeu, cu pricepere. Dimpotrivă, e fără pri­cepere.

Să ne rugăm lui Dumnezeu potrivit rânduielilor noastre tradiţionale şi Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre, fără să fim nevoiţi să ne ducem la astfel de intermediari care totdeauna sunt dubioşi şi care, cu adevărat, fac parte din categoria ce ţine de obscurantism, adică de o credinţă întunecată, căci acesta e tâlcul cuvântului: credinţă neluminată, credinţă fără pricepere.

Să rămânem fideli Bisericii noastre ortodoxe, aceea care păstrează de milenii credinţa cea adevărată şi care, aici pe pământul nostru românesc, a păstrat şi unitatea neamului, nostru românesc.

Căci toţi cei care se rup de la credinţa noastră sfârşesc într-un fel sau altul prin a se rupe şi de unitatea neamului românesc. S-au legat de stăpânii care nu s-au născut şi n-au crescut în tradiţiile noastre, care au alţi strămoşi decât ai noştri, s-au legat de alţi con­ducători decât conducătorii noştri religioşi, deşi Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte mereu în Epistola I către Corinteni: „Nu se poate pune altă temelie decât cea pusă şi care este Hristos”.

Pe Imeneu şi pe Alexandru, Sfântul Apostol Pavel i-a dat Satanei (I Tim. 1, 19-20). E o sentinţă foarte aspră: adică să fie despărţiţi de Dumnezeu, despărţiţi de viaţă veşnică, să meargă la iad!

Tot Sfântul Pavel, în Epistola către Tit, spune despre unii ca aceştia: „De omul eretic, după o sfătuire sau două, te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,10-11). Şi mai înfricoşător încă este un alt cuvânt al Sfântului Pavel, în Epistola către Evrei: „E cumplit lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31). Cine vor fi aceştia care vor cădea astfel? Cei care propovăduiesc un Dumnezeu care nu este Dumnezeu cel adevărat, Tatăl nostru, cei care propovăduiesc un Dumnezeu după mintea lor, cei care îl falsi­fică pe Dumnezeu, ereticii, schismaticii, cei care învaţă „alt­mintrelea şi nu urmează cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru lisus Hristos şi învăţătura cea cuvioasă” (I Tim. 6, 3) a Bisericii.

Cine urmează Biserica, „stâlpul şi temelia adevărului”, acela are poate milostivirea lui Dumnezeu şi de viaţă fericită aici şi din­colo, pe care să ne-o dea Dumnezeu tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN.

 

(cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, duminică, 11 iulie 1983)

IPS Antonie Plămădeală

24 Iulie 2016

Vizualizari: 131

Voteaza:

A avea ravna catre Dumnezeu cu pricepere 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE